Neputința de a-ți accepta vârsta? – La vérité (2019)

O Catherine Deneuve cu foarte puține intervenții de chirurgie plastică la față – buzele injectate și ridurile de expresie serios atenuate -, impunătoare și încă capabilă să construiască un rol din câteva gesturi (mișcări recurente, de care nu uită nicicum, cum ar fi întoarcerea spre vorbitor cu totul, semn că mobilitatea corporală, serios limitată, specifică vârstei este resimțită ca atare și despre care ai dubii că ar aparține personajului sau ei însăși. O Juliette Binoche foarte naturală, de o expresivitate care-ți aduce aminte de rolurile ei mari. Relația mamă-fiică devine pe alocuri relația dintre divă și scenarista ei preferată. Între cele două restul oamenilor nu prea mai încap. Soțul lui Lumir, Hank (Ethan Hawke reușește să dea o amprentă unică personajului, care nu numai că devine credibil, ci are o naturalețe șocantă, în opoziție perfectă cu imaginea afișată de divă), își asumă (și nu prea) rolul de tampon între fiica lor și Fabienne, care încearcă să-și îndeplinească rolul de bunică ca și cum ar fi unul dintre cele mai importante roluri din viața ei. Habar n-are dacă-i iese, dar măcar încearcă! Casa lui Fabienne e plină de prieteni vechi – asistentul personal, iubitul etc, – iar din grădină mai apare, când și când, țestoasa de o vârstă incertă.

Dialogurile dintre cele două sunt când cele dintre mamă și fiică, când cele dintre divă și scenaristă. Indiferent de pe poziții dialoghează cele două, referința la Sarah este permanentă. Se știe foarte vine că-n lumea celei de-a șaptea arte rivalitățile sunt celebre și țin primele pagini ale tabloidelor ani la rând. Uneori, aceste rivalități sunt create artificial de ziariști avizi de rating, alteori ele sunt cât se poate de reale. Lumii este conștientă din plin de acest lucru și încearcă să afle care a fost motivul real pentru care mama sa n-a plăcut-o deloc pe Sarah. Văzând-o filmând din nou, este sedusă (pentru a câta oară?) de talentul și capacitatea unică de a se transpune în personaj, în ciuda faptului că refuză să repete. Ce e șocant pentru ea este să costate cât de bine ascunde Fabienne episoadele foarte scurte de pierderi ale memoriei. Să fie semn că se instalează o boală degenerativă? Asta este și spaima Fabiannei, dar aceasta alege să-și joace rolul până la capăt, acceptând să rămână înconjurată de cei dragi.

Ca să pui în valoare știința de joc a Catherinei Deneuve îți trebuie multă siguranță de sine, ori Hirokazu Koreeda dă dovadă de faptul că poate construi un film de atmosferă prin simpla aducere în același loc a unor personalități extrem de puternice. Tot ce-a făcut el a fost să le faciliteze dialogul, restul a ținut de chimia dintre cele două, dar și dintre ele și restul actorilor. Este un film construit din nuanțe, care devine la un moment film-în-film; un film care arată cât de greu le este actorilor să-și accepte vârsta, dar și cât de imposibilă devine adeseori misiunea de a separa viața profesională de cea personală. Fabianne n-are viață personală, cel puțin asta transpare din cartea ei de memorii. Dar acolo n-apar oameni foarte importanți din viața ei, cum ar fi asistentul principal, iar momente importante din viața lui Lumir sunt relatate trunchiat sau chiar pe dos de cum au fost în realitate. Jocul de sub luminile reflectoarelor se transformă într-un joc al umbrelor, cele din care se compune viața personală a Fabiannei. De foarte multe ori te trezești că te întrebi dacă ea chiar a avut viață personală. Lumir este indecisă – când vrea să înțeleagă ce e în mintea mamei sale, când vrea să o ajute, pentru că e conștientă că vârsta începe să-și spună cuvântul. Dacă îi reușește planul sau nu, rămâne la latitudinea fiecărui spectator să aprecieze. Cert este că finalul este unul al bucuriei, bucuria de a avea o familie, chiar și ușor disfuncțională.

Un film menit să ne arate că se pot face roluri mari și la vârste înaintate, cu condiția să ai un scenarist foarte atent la amănunte insignifiante, cele din care se pot planuri secunde utile. Un film care le pune în valoare pe cele două actrițe, Catherine Deneuve și Juliette Binoche. Un film pentru cinefili înrăiți, dar și pentru amatorii de loisir. Un film care-ți lasă o amintire plăcută, iar gândul că depinde de noi ce amintiri lăsăm celor dragi e unul încurajator.