Anticristul. O istorie veche de 2000 de ani. O analiză

Philip C. Almond este profesor emerit la Institutul de Studii Avansate în Discipline Umaniste al Universității din Queensland, precum și membru fondator al Școlii de Istorie, Filozofie, Religie și Limbi Clasice din cadrul aceleiași universități. Este autorul mai multor cărți de specialitate apreciate în mediul academic, cât și de publicul larg. În 2020, publica The Antichrist. A new biography, volum tradus în limba română de Octavian-Adrian Negoiță la Editura Humanitas, în colecția de Istorie, în 2025.

Cartea este structurară în șapte mari părți, însoțite de prolog și epilog, de note, indici și o bibliografie generoasă, care cuprinde lucrări generale despre subiectul abordat de istoric. Lucrarea de față tratează una dintre cele mai provocatoare problematici a creștinismului timpuriu, lupta dintre bine și rău, în care chipul răului se conturează în diferite ipostaze: fie sub forma diavolului, fie sub chipul Anticristului, fiind preocupat să și traseze diferențele teoretice și dogmatice între cele două figuri ale răului absolut. De fapt, această preocupare se acutizează odată cu conștientizarea existenței unui sfârșit mundan pe care oamenii îl tot așteaptă și care le este prevestit de numeroase ori de religia pe care au îmbrățișat-o. La final, lupta decisivă se va da între Bine și Rău, iar Binele, adică Divinitatea, va ieși învingător și va birui, demascând Anticristul. Însă, în toată această chestiune, cine era Anticristul? Istoricul susține că Anticristul reprezenta arhetipul ființei omenești rele, răul suprem în formă omenească. Va fi prevestitorul sfârșitului lumii atunci când el ar veni să-i persecute pe credincioșii creștini, dar ar fi, în cele din urmă, învins de Cristos sau de Arhanghelul Mihail. Așadar, Anticristul devine subiectul multora dintre scrierile creștine timpurii, transformate în adevărate manuale de identificare a răului, conturându-i și un chip pentru a putea fi observat cu ușurință.

Volumul de față se preocupă tocmai să relateze istoria Anticristului de la începuturile sale din Noul Testament și până în prezent, atunci când această denominație va ieși de sub umbrela ecleziastică intrând și în cea laică. Își păstrează semnificația, dar merge mai departe în modernitate și contemporaneitate prin figurile politice pe care le asociază răului suprem, deci Anticristului. Tocmai pentru că lupta dintre bine și rău depășește cadrul religios și devine epicentrul istoriei. Scopul declarat al cărții este acela de

a-i oferi cititorului modern o apreciere și înțelegere mult mai adânci a modului în care, începând cu primele secole ale perioadei creștine și până în prezent, conștiința de sine a omului a inclus posibilitatea existenței unui individ cât se poate de rău.

Ultimii 2000 de ani au fost cadrul acestei lungi confruntări atât la nivel ideatic, cât și la nivel faptic, devenind o parte din ceea ce este, de fapt, ființa umană în dualitatea sa, bună și rea.

Încă de la început, figura Anticristului este conturată în puternică antiteză cu figura lui Isus, până în cele mai mici amănunte, fiind opusul lui Cristos în toate. Cu toate acestea, pentru a-i înșela pe oameni, Anticristul va păstra aparența blândeții și bunătății, încercând să se asemene cu Isus pentru a fi plăcut și acceptat de comunitățile de creștini. Astfel, au existat mai multe nominalizări în postura de reprezentanți ai răului, precum Antioh Epifanes, rege grec sau împărații romani Nero și Domițian. În acest fel, unicitatea devine pluralitate. Puteau exista mai multe rădăcini ale răului, deci mai mulți anticriști. Atunci când avea să vină, adică la sfârșitul lumii, Anticristul trebuia să aibă o identitate clar stabilită.

Anticristul care avea să vină ar fi un iudeu din tribul lui Dan. Asemenea altor oameni, dar spre deosebire de Mântuitorul Cristos, care s-a născut din fecioară, el se va naște din unirea unui bărbat cu o femeie. Mai mult, ca alți oameni, dar spre deosebire de Domnul Cristos, care s-a născut fără păcat, acesta va fi conceput, crescut și născut în păcat.

Latura umană, efemeră, supusă păcatului este cea care va defini, fără doar și poate, Anticristul, iar toate acestea îi vor stabili destinul, acela de a face și de a reprezenta răul. Se credea că acesta va ajunge la Ierusalim. Mai mult, îi va tortura și îi va ucide pe toți creștinii care nu se vor alătura cauzei sale. Din scrierile creștine timpurii se pot identifica trei moduri în care, aparent, creștinii ar fi fost persecutați de Anticrist. Prin corupere, adică mituire cu aur și argint, prin teroare (pe cei a căror credință nu va fi zdruncinată de mită), prin tortură și ucidere pe cei care vor persista în credința lor. Era esențial ca Anticristul să fie aflat și după felul în care arăta. În acest sens, Apocalipsa lui Daniel realizează un portret fizic al Anticristului, care nu putea fi decât de o urâțenie terifiantă.

El va fi înalt de 4,5 m, iar părul său îi va atinge picioarele. Potrivit variației textuale dintr-un manuscris, picioarele sale vor fi lungi de un metru. Ochiul său drept va fi cel al unui leu, dinții de jos vor fi din fier, iar falca sa de diamant.

Acest tip de portret ne poate duce cu gândul la personajele negative, supranaturale din basmele populare, acolo unde tema principală rămânea tot lupta dintre bine și rău, dintre balaur și prinț, iar la final întotdeauna câștiga binele. Dovadă a felului în care s-au transmis aceste idei de la scrierile religioase la cele populare, evident în cadre diferite. De asemenea, Anticristul este asociat unui tiran eshatologic, adică un profet, un Mesia fals, mai precis, un amăgitor al lumii sau urâciunea pustiirii. Lumea acestui tiran era una complet opusă celei promise de Cristos creștinilor, va fi o lume

complet haotică, în care cerurile nu își vor mai da roua, norii nu vor mai slobozi ploaia, pământul nu va mai rodi, mările vor mirosi greu, iar peștii vor muri; râurile vor seca și va fi o ciumă ucigătoare pe întreg pământul.

De asemenea, teologii încep să se preocupe a explica diferența clară între Satan și Anticrist, neputând fi unul și același. Ioan Hrisostom, episcop al Constantinopolului, a stabilit cu claritate faptul că Satan și Anticristul sunt două entități diferite: «Este Satan? În niciun caz, ci doar un om, care admite lucrarea aceluia în el. Căci el este om». O dată în plus, creștinii trebuiau să își conștientizeze natura supusă păcatului și greșelii, efemeritatea lor, să aibă o credință de nezdruncinat atunci când sfârșitul va veni. În secolele următoare, însă, Anticristul devenea imanent și iminent, nu mai era doar cel din afară, o vietate hidoasă născută din păcat, cu trăsături înfiorătoare, ci de acum se folosește pluralitatea, anticriști sunt toți cei care s-au lepădat de Cristos. Mai mult, existau Anticriști nu doar în afara Bisericii, ci și în interiorul ei. Sfântul Augustin este cel care ajunsese să îi considere mădulare bolnave în trupul lui Cristos, conștientizând că, în realitate, în fiecare ființă umană există o forță și o pornire a răului, așadar oricare om putea fi un Anticrist. În acest context, se potolesc și rumorile legate de venirea sfârșitului lumii, raportarea la acesta începe să se mai schimbe, nefiind complet abandonat.

Am putea crede că figura Anticristului este o creație a imaginarului creștin. Nici pe departe, acesta apare și în islam și iudaism, figurile acestuia își găsesc locul în scenarii apocaliptice similare despre sfârșitul lumii. În islam, figura Anticristului era al-Dajjal (Înșelătorul), în iudaism Armilus. Tipologia se aseamănă cu cea creștină. Aceștia ieșeau în evidență prin înfățișările lor atipice și prin răul pe care îl răspândeau în lume.

La fel ca Anticristul creștin, Dajjal poate fi recunoscut la prima vedere. El era mare și robust, cu pielea roșie. Orb de un ochi care avea forma unui strugure umflat și cu păr creț mare […] Armilus va fi bestial la înfățișare, poate mai mult decât anticriștii creștin și musulman. Cu siguranță, era un uriaș: 12 coți înălțime și 2 lățime, potrivit unei relatări, 100 de coți și 11 picioare înălțime și 10 picioare lățime, cu o gură de un picior, după o altă sursă.

Revenind în spațiul creștinătății europene, mai mult, în modernitate, odată cu apariția și manifestarea noilor curente de gândire, mai ales Iluminismul, raportarea la această chestiune începe să se schimbe radical. Nu doar la bine și rău, ci și la Apocalipsă, sfârșitul lumii și mântuire. După secole de scandale religioase și dogmatice, după reforma religioasă și descentralizarea Bisericii Catolice, Anticristul iese din sfera ecleziastică și poate fi identificat în cea politică, păstrându-și semantica. De pildă, odată cu proclamarea sa ca împărat și debutul șirului său de războaie, Napoleon Bonaparte avea să devină Anticristul atât pentru englezi, cât și pentru ruși. Astfel, aflăm din cartea de față că:

Era o părere destul de răspândită în Rusia secolului al XIX-lea că Napoleon era Anticristul. În jurul anului 1806, Biserica ortodoxă Rusă a trimis o scrisoare către credincioși și le-a spus că lupta împotriva lui Napoleon era apocaliptică, demonstrând că împăratul francez era Anticristul, și i-a îndemnat pe credincioși să i se opună.

Peste câteva decenii, Napoleon al III-lea, alt împărat al Franței, avea să fie considerat Anticrist, dar Anticristul final. Numele său, din punct de vedere numerologic, dădea numărul 666. Lucrurile erau clare. În perioada următoare, mai ales odată cu sufocantul secol al XX-lea, apare conceptul de Anticrist colectiv, iar din această categorie făceau parte: religia New Age, cultura muzicală rock, Națiunile Unite. Anticriștii individuali au fost liderii lumii din această perioadă, acele figuri ale răului absolut.

Epilogul cărții este conturat sub forma unui scurt eseu, extrem de valoros, intitulat Scurtă meditație asupra istoriei, în care autorul reflectează în jurul problematicii finalității istoriei. În primul rând, apreciază că istoria, în ansamblu, depășește cadrele, de multe ori rigide, ale istoriei creștine, considerând că istoria are o însemnătate mult mai profundă. Spre deosebire de istoria creștină, istoria mare, laică nu e un spațiu pentru conflictul dintre bine și rău, ci un progres inevitabil spre bine. Rezolvarea problematicii răului nu este o sarcină a istoriei, tocmai pentru că răul este prea adânc în noi. Răul este sarcina fiecăruia dintre noi pentru că este contribuția fiecăruia.

Cartea Anticristul. O istorie veche de 2000 de ani este o analiză de istorie a ideilor și a mentalităților foarte valoroasă în istoriografia mondială. Ipotezele de lucru ale istoricului dezvăluie o înțelegere profundă a fenomenului religios timpuriu, dar și o amplă cunoaștere a mentalităților epocilor traversate în cuprinsul acestui volum. Philip C. Almond a reușit să se plaseze asupra faptelor și ideilor analizate, să reflecteze asupra cauzalității și consecințelor lor, oferind publicului cititor una dintre cele mai relevante scrieri istorice.

Anticristul. O istorie veche de 2000 de ani de Philip C. Almond