Theodora Tenpenny și tabloul pierdut. Vezi?

„Concluzia este că, pentru a citi corect imaginea (și inscripția), privitorul tabloului trebuie să se transpună în imagine și să preia, fie și numai mental, poziția figurilor-ecou ale acesteia.” Victor Ieronim Stoichiță

„Aș vrea să merg foarte departe, într-un loc plin de alte lucruri și nu-ncerc nici măcar să mi-l imaginez ca să nu se risipească.” Romain Gary

Lecția privirii este fundamentală. Când privești un tablou, trebuie să-i poți vedea alcătuirea și să-i înțelegi povestea. Pentru asta, e nevoie de un cod cultural, de sensibilitate și de o privire amplă, cuprinzătoare. Viața însăși este un tablou care trebuie privit cu atenție, asta o învață Jack pe nepoata lui. Deși dispărut, bunicul continuă să fie prezent în gândurile Theodorei:

„De câte ori Jack mă prindea că trec nepăsătoare prin galeriile unui muzeu, aproape că striga:

— Cască ochii! Tu nu privești. Doar te uiți. Zici că te uiți la… o vitrină de magazin, spunea el cu dispreț, de parcă ar fi fost vorba de cine știe ce obscenitate. Ce încearcă să-ți spună artistul? E un mesaj aici. Poate că mesajul e un sentiment. Poate că e un moment anume sau o fereastră spre lume. Sau pur și simplu starea ta de a te afla într-o singură culoare. Dacă te uiți doar la suprafață, o să vezi… ce? Un portret, un sfânt, un mit, un om. Dar o să vezi povestea? O să vezi înțelesul?

Așa c-am căscat ochii. Nu numai c-am căscat ochii, dar am stat în fața tabloului și l-am interiorizat. Și cu cât am privit mai mult, cu atât am văzut mai mult.” (p. 35)

Căutarea unui tablou și descifrarea enigmelor legate de această operă de artă reprezintă pretextul romanului scris de Laura Marx Fitzgerald. Romane cu și despre tablouri furate, găsite, moștenite, expuse într-un muzeu am mai citit. Dar cartea aceasta are o complexitate care ține atât de stil, cât și de rafinamentul psiholog al personajelor.

Theodora Tenpenny și tabloul pierdut este un roman care, în principiu, se adresează adolescenților. Are ritm alert, personaje reprezentative pentru tânăra generație și stârnește curiozitatea.

Să rămânem la acest ultim element, curiozitatea, fiindcă în absența lui o parte semnificativă a lumii în care trăim rămâne în umbră, cu toate că simpla mutare a privirii ar schimba perspectiva, cu incredibile avantaje pentru propria cunoaștere.

Ar fi vorba, așadar, în cartea asta minunată, în primul rând despre curiozitatea de a descoperi ce se întâmplă în jur, foarte aproape, trecând pe lângă casele din cartier, observând obiceiurile de consum ale oamenilor, cercetând obiecte, chipuri și culori. O adolescentă culege de pe stradă tot felul de obiecte cărora le dă altă înfățișare, știe cum să facă asta, fiindcă are fire de artist și a avut un bunic care a învățat-o să nu irosească nimic – timp, muncă, bani. În pas cu Theodora Tenpenny, poți vedea o parte din Manhattan, zona bogată în care există, rătăcite, și familiile care și-au pierdut valorile materiale, nu însă și pe cele morale. Dimpotrivă, orice pierdere materială este compensată artistic, cel puțin, prin exces de imaginație.

„Comorile Manhattanului nu sunt greu de găsit. Trebuie doar să te uiți după ele. Să îți abați atenția de la zgârie-nori și de la vitrinele magazinelor și să îți cobori privirea. O să vezi, aici oamenii se scutură de obiecte ca de mătreață. Nu că m-aș plânge. Am găsit haine, jucării, rechizite și destule cărți cât să-mi deschid o bibliotecă. Trotuarele din New York sunt ca un centru comercial în aer liber, unde totul este gratis.” (p. 7)

Theodora este un personaj care te cucerește imediat. Pare să nu existe lucru pe care ea să nu știe să-l facă sau situație pe care să nu o poată rezolva. Știe rețete de murături și tehnici de pictură, cunoaște opera lui Rafael, artistul preferat, și îngrijește grădina, mai ales știe cum să li se adreseze oamenilor, are finețe interioară și ochi de psiholog. Totuși, viața după Jack e mai grea decât cea înainte de Jack. Casa familiei lor restrânse e mai puțin primitoare.

„În ziua aceea fierbinte de iulie, mi-am folosit noii teniși ca să mătur dintr-o mișcare cărțile de vizită și fluturașii de pe treptele din față (Stimate locatar, ai nevoie urgentă de bani? Vino la Town Home Realty și ne ocupăm noi de vânzarea casei tale!) și am tras de clanța de alamă de la ușa din față până când, în cele din urmă, a cedat. Să nu vă închipuiți că am avut parte de vreo primire călduroasă. Nu m-a întâmpinat decât sufrageria încinsă, cu un aer stătut, cufundată în tăcere și mirosind a cărți vechi și a pisici vagaboande. Pe când trăia Jack, camera avea un anumit farmec artistico-excentric: un birou de epocă primise, după nu știu ce reparație, o creangă de stejar în chip de picior, o canapea făcută din cataloage Pagini aurii legate unul de altul cu noduri marinărești, frunze îngălbenite presate cu fierul de călcat între foi de hârtie cerată și lipite pe pereți pe post de tapet. Dar acum, singură, cu frunzele îngălbenite căzând pe jos după ce a cedat lipiciul, încăperea arăta straniu, ca o mătușă bătrână și dichisită care a început să-și poarte peruca invers.” (p.13)

Bunicul Jack a învățat-o pe nepoata lui cum să facă față zilelor grele. Theodora are grație și răbdare, imaginație și simț artistic, prieteni noi, toleranță și optimism. Are valori și de aceea nu simte invidie când întâlnește adolescenți bogați („cu telefon”), nu se oprește din propria căutare (de sine) și nu-și plânge de milă, cu toate că motive ar avea destule. Bodhi este copil de vedete. Camera ei este plină de tehnologie de ultimă oră, iar de casă are grijă o armată de servitori. Când descoperă cum trăiește Theodora, Bodhi confundă traiul modest cu excentricitatea. I se pare de neimaginat să trăiești fără să ai telefon mobil sau televizor – Bodhi are dreptate într-un fel, sărăcia asta rafinată a Theodorei este și o chestiune de alegere.

„M-am oprit, descumpănită, și am lăsat tăcerea să se aștearnă peste curte.

Bodhi a rămas încremenită, clătinând ușor din cap. În cele din urmă a murmurat:

— Super… tare!

S-a plimbat încet prin grădină, a pus mâna pe legume și a împuns ușor găinile cu piciorul. În cele din urmă a ridicat privirea, cu fața strălucind de încântare.

— Ce fain! Serios. Pur și simplu fenomenal! Am nevoie de puțin timp să mă obișnuiesc cu toate astea. Bine, deci… ai televizor?

— Nu. N-am avut niciodată.

Bodhi a încuviințat ca pentru sine.

— Deci nu ai video digital? Nici DVD-uri? Nici TiVo? Nici măcar un video clasic?

— Nu.

— Bine. Hai că-i distractiv. Dar o mașină de spălat vase?

— Nu.

— Mașină de spălat rufe?

— Merg la spălătoria automată de pe Grove Street.

— Bine, deci să nu-mi spui că n-ai computer!

— Doar cele de la bibliotecă.” (p. 46)

Cele două adolescente se împrietenesc, cu toate că nu au deloc același statut social, nu sunt din aceeași lume. Totuși, amândouă au învățat să trăiască singure, în absența părinților. În cazul Theodorei, rolurile sunt inversate, ea este adultul din casă.

Theodorei nu i se ascunde (aproape) nimic din istoria familiei sale. Bunicul o crește obișnuind-o să ia viața așa cum este ea, fără să dramatizeze. Fata crește în absența mamei, prezentă doar fizic, și a tatălui-șarlatan. Este drept că bunicul a ascuns alte lucruri, pe acelea din propriul trecut, iar nepoata sa le află, cu mult efort de documentare, cercetând arhive și căpătând acces la dosare desecretizate, abia după ce își începe investigația legată de tablou.

Felul direct în care Theodora își prezintă viața seamănă cu cel al lui Momo, personajul lui Romain Gary din Ai toată viața înainte. Adolescența este, oricum, o vârstă a lucrurilor rostite tranșant, nu fără idealuri, însă nu cu prea multe menajamente. Iar Theodora este o adolescentă tipică.

„Jack spunea că mama mereu a fost un pic cam aeriană, chiar și atunci când era mică. Nu c-ar fi fost nebună, nici măcar înceată. Doar că pur și simplu a preferat dintotdeauna lumea din mintea ei lumii de afară.

Pot să înțeleg asta, pentru că nici eu n-am avut multe de-a face cu copiii din vecini. N-am găsit nici măcar unul care să știe diferența dintre un cap de șurub simplu și unul în cruce. Dar Jack insista că nu la asta se referea când zicea că Angelika e aeriană. Înainte ieșea să se plimbe, dădea o mână de ajutor prin casă, se ducea la școală… Profesorii spuneau despre ea că este genială sau extraordinar de înzestrată. Dar pe măsură ce-au trecut anii, s-a retras tot mai mult în sine și acum iat-o în aici, la biroul ei din copilărie, în camera ei din copilărie, lucrând la o disertație pe care New York University încetase s-o mai aștepte în urmă cu mai bine de cincisprezece ani.

De când murise Jack, renunțase să se mai ridice de la birou; n-o făcea decât ca să meargă dimineața până la magazinul de ceaiuri, de unde aduna cu religiozitatea fiecare sortiment pe care îl aveau. Dar am prins-o săptămâna trecută că încerca să iasă din casă în halatul de baie, așa că lucrurile cu siguranță mergeau din rău în mai rău.

Pe tata nu-l cunosc deloc. Aproape că nici mama nu l-a cunoscut. Jack spunea că era un șarlatan care a sedus-o pe mama doar ca să pună mâna pe actele casei. Și l-a gonit de nici nu s-a văzut.” (pp. 15-16)

O problemă permanentă este pentru Theodora întreținerea casei. Știe să repare tot ce se strică, de la clanțe, la chiuvete. Trebuie să plătească facturile. Încearcă să nu risipească rezerva de bani, oricum mică, pe care o ține într-un borcan, reușind să se salveze în ultima clipă din tot felul de situații. De exemplu, are de achitat o factură exagerat de mare pentru ceaiurile exotice comandate de mama ei.

„Mi-am ridicat privirea și am văzut-o cum ținea atârnat în fața ochilor pliculețul de ceai Lipton, iar picăturile fierbinți de apă se împrăștiau pe foile risipite pe podea.

— Unde mi-e rooibosul cu vanilie?

— Nu mai avem rooibos, mami. Vezi, despre asta vorbeam. Nu mai poți să-ți iei de la magazin ceaiurile astea scumpe. Ți-am luat alte sortimente…

— Dar ceaiul meu de după-amiază e rooibos cu vanilie. E făcut din vanilie din Madagascar, care e cea mai rafinată vanilie, sau cel puțin așa spune Madame Dumont. O să mai cumpăr eu mâine dimineață. Madame Dumont a spus c-o să-mi pună deoparte niște Golden Assam, c-o să mai primească în curând…

Când am deschis ușa în urma mea, mama turuia în continuare, inventariind metodic diferențele dintre frunzele de ceai indian și chinezesc.” (p. 18)

O calitate evidentă a acestui roman este tonalitatea luminoasă. Theodora Tenpenny și tabloul pierdut nu e o carte tristă, cum sunt, din păcate, multe dintre cărțile scrise pentru adolescenți. Între paginile ei, realitatea se prezintă veridic, fără edulcorări, reușind performanța de a nu fi deprimantă. Poate că viața este exact așa cum o vezi, plină de armonie, când armonia există într-o casă. În privirea îngăduitoare și curioasă a Theodorei e multă culoare – îndrăgostită de artă, confruntată ea însăși cu diversitatea lumii, în care au loc al lor și cei buni, și cei mai puțin omenoși, fata a învățat cum să privească pentru a vedea, deci pentru a înțelege legătura dintre cele văzute și cele nevăzute.

Romanul Laurei Marx Fitzgerald propune și o analiză asupra felului în care se schimbă societatea, ce rezistă și ce nu sub impactul tehnologiei, ce e de folos în vremuri de criză, ce se transmite important de la o generație la alta. Bunicul Jack, supraviețuitor al unui război și, ulterior, al diverselor perioade dificile, reușește să înțeleagă și să aplice o lecție fundamentală: ca să ajuți pe cineva cu adevărat, spune pilda cunoscută, nu-i dai peștele, îi dai undița. Sau un tablou misterios.

Theodora Tenpenny și tabloul pierdut de Laura Marx Fitzgerald