„În căutarea României. O aventură personală din ’65 până azi” de Dennis Deletant

Dennis Deletant, istoric britanic, cu puternice legături românești, oferă publicului cititor din România un volum valoros despre anii național-comunismului și anii revenirii la democrație, o analiză riguroasă a societății și a sistemului politic. Volumul de față se transformă, astfel, într-un document istoric de primă importanță, cuprinzând o viziune detaliată, o radiografie obiectivă a unei lumi într-o continuă decădere și transformare.

România devine mai mult decât un subiect al cărții, ci chiar personajul central, ale cărui trăsături și acțiuni sunt puse cu meticulozitate sub lupa istoricului și a călătorului, în lagărul comunist, în aceeași măsură. Curiozitatea pentru lumea de dincolo de Cortina de Fier îi oferă lui Denis Deletant numeroase ocazii de a vedea chipul nemachiat a unei societăți care se zbătea în agonie. Principalul merit al cărții, dincolo de stilul scriitorului, este acela de a surprinde imagini din perioade diferite, de la apogeul cultului personalității lui Nicolae Ceaușescu, odată cu „refuzul” invaziei Cehoslovaciei, din 1968, până la uciderea acestuia din 25 decembrie 1989. Momente de contrast, de la vizita marilor președinți occidentali la unicul copan de pui cu garnitură de conservă de pește, dintr-un restaurant bucureștean, în crunții ani ’80, un tablou despre viețile strivite sub greutatea unei megalomanii cronice.

Nu am privit niciodată experiența mea comunistă, ca spectator din exterior, ca pe un ghinion.

Primul contact al autorului cu România avea loc în iulie 1965, venit în cadrul unei școli de vară, sub egida British Council. Cazați în niște barăci din Sinaia, fost adăpost al Armatei Roșii în anii ocupației, studenții se aflau sub stricta supraveghere a trupelor de Securitate, împiedicând posibilitatea contactului cu exteriorul. De la început este surprinsă falsitatea unui regim politic, preocupat de imaginea din exterior și capabil să ascundă sub covor mizeria de fiecare zi. Alimentația străinilor este diferită de cea servită la o cantină destinată studenților români, în numele păstrării unei imagini de abundență într-o țară a pastelor și mămăligii.

Aici plata se făcea sub formă de cupoane, cumpărate lunar, iar diversitatea și calitatea mâncării erau superioare celor servite la cantina pentru români, unde pastele și mămăliga erau alimentele de bază. Studenții străini în schimb, la cantina rezervată lor, aveau la alegere carne de vită, de porc sau de pui și legume.

În 1969, ateriza la București, în vizită oficială, președintele american, Richard Nixon, ca un afront la politica externă a URSS, la doctrina lui Brejnev, dorind să stabilească relații stabile cu un stat satelit. Și de această dată, se poate observa un contrast puternic între realitate și ceea ce se dorește a fi arătat, între opulența mimată pentru obiectivele camerelor străine și umilirea propriilor cetățeni.

Cu doar douăzeci și patru de ore înainte de sosirea președintelui Nixon am văzut cum deținuții de drept comun, în uniformele lor vărgate, completau stratul de beton de pe pista aeroportului Otopeni. Un salon VIP fusese construit lângă pistă special pentru acea ocazie și acolo s-a strâns pentru o scurtă întâlnire presa națională și internațională, din care făceau parte echipe ale NBC și CBS.

Cu un umor fin și empatie față de ceea ce vedea și trăia, deopotrivă, istoricul Denis Deletant mai relatează o serie de episoade ale absurdului, întâlniri sau situații îmbrăcate în minciună, oportunism, suferință, falsitate, tot ceea ce regimul comunist impregnase în ADN-ul poporului. De pildă, la finalul vizitei din 1969, ajunge la Mănăstirea Sucevița, unde este surprins de vizita în biroul maicii starețe.

Această conviețuire a Bisericii cu Partidul era evidentă la mănăstirea Sucevița, unde maica stareță ne-a invitat în biroul ei la o cafea. Pe peretele din spatele biroului ei era portretul oficial al lui Ceaușescu, iar alături de acesta, deși așezată ușor mai sus, o icoană cu Maica Domnului. Am felicitat-o pe maica stareță pentru simțul proporțiilor pe care îl avea, iar ea a schițat un zâmbet.

În anii ’70-’80, deja se simțea o schimbare în raportarea autorităților la cetățenii străini, începând paranoia fugii, trădării, a cetățenilor români încurajați de cei dintâi. Travaliul obținerii unei vize, lunile petrecute în fața unui ghișeu unde nu se dădea decât din umeri, unde nu se putea, unde totul dura și avea nevoie de semnături de sus, unde funcționarii se îngropau în hârtii inutile și unde se mai făcea câte o excepție, dacă știai pe cine trebuie. În aceeași perioadă, peste Prut lucrurile stăteau la fel sau chiar mai rău, gradul de îndoctrinare și de a construi aparențe fiind endemic.

În fața bisericii era o statuie a domnitorului Moldovei, Vasile Lupu (1634-1653) și i-am cerut șoferului să oprească. Ion a devenit agitat, arătând către doi polițiști care se uitau spre dubiță. I-am amintit lui Ion că eram oaspetele oficial al Uniunii Sovietice și i-am arătat camera foto, așa că a fost de acord să fac o fotografie, iar eu am coborât. În timpul ăsta, el i-a sfătuit pe însoțitorii mei să rămână în mașină. După ce am fotografiat statuia, m-am îndreptat către intrarea în biserică. Ușa era încuiată cu un lanț prin cu lacăt. Dezamăgit, m-am întors la dubiță. Ion m-a întrebat dacă reușisem să intru în biserică și când i-am povestit despre lacătul de pe ușă, a exclamat: Ah, presupun că credincioșii nu vor să fie deranjați.

În a doua jumătate a anilor ’80, Denis Deletant găsește o Românie și mai decăzută, înfometată și înfrigurată, care începuse să se manifeste împotriva regimului, sub diverse forme. Lucrurile scăpau de sub controlul strict al autorităților, chiar dacă, paradoxal, acum autoritatea era din ce în ce mai apăsătoare. În anul 1988, istoricul britanic devenea persona non grata în România, după ce facilitase contactul intelectualilor români cu Occidentul și relatase în străinătate aspecte ale realităților românești. Sistematizarea, raționalizarea și multe altele aveau să aducă finalul regimului național-comunist în decembrie 1989, atunci când moare comunismul, dar nu i se emite certificat de deces, după cum metaforic aprecia Denis Deletant, observând realitățile anilor ’90, începând de la mineriade și episoadele ulterioare, care nu dădeau semne clare de democratizare.

La finalul volumului, autorul are un capitol intitulat România după 1990. Reflecții, unde descrie evoluția sau regresul, pe alocuri, ale României după căderea regimului comunist. Cu obiectivitate, sunt analizate piedicile întâmpinate de democrație, încetineala unui proces istoric, care ar fi trebuit să fie mai rapid, mai pregnant.

Deși Partidul Comunist a fost declarat mort în 1990, nimeni nu a emis un certificat de deces – membrii de partid și-au schimbat carnetele pe cele de membri ai Frontului Salvării Naționale, aflat la guvernare, și mulți dintre ei au continuat să se poarte ca și cum nimic nu se schimbase în viața politică românească.

În căutarea României. O aventură personală din ’65 până azi de Dennis Deletant