Vivien era frumoasă și spirituală; era,
după cum nu înceta să ne amintească, Scorpion,
iar scorpionii obțin tot ce își doresc, ard tot și lasă
în urmă doar amintiri de aur și cenușă.”
Alec Guinness
Sâmbătă, 20 decembrie. Iată-mă ajunsă în imensul Teatru Național „I. L. Caragiale” București. Forfota greviștilor de afară se resimte și pe culoarele teatrale. Toată lumea se grăbește să schimbe impresii, să își lase hainele la garderobă și să își găsească locurile în sală. Eu, ajunsă pentru prima oară la o piesă de teatru românesc, mă simt ca un copil în ajun de poveste. Atenția îmi este atrasă de cele mai mici detalii, de la doamnele care verifică bilete, îmbrăcate în vestoane de catifea și până la domnii grijulii care își însoțesc consoartele în Sala Atelier a instituției culturale.
Rămân preț de câteva clipe în fața afișului cu actrița Lamia Beligan, cea care în acea seară o juca pe Vivien Leigh. Cine oare nu a auzit de Scarlett O’Hara? De faimoasa peliculă cinematografică „Pe aripile vântului”? Cu siguranță, aceste simboluri al cinematografiei mondiale sunt recunoscute unanim de toți cinefilii care se respectă.
Îmi iau caietul de sală și încep să îl răsfoiesc cuminte. De pe paginile lui ajung până la mine fotografiile unor emoții splendide. O femeie într-un one-women show. Aflu, cu uimire, că actrița Lamia Beligan este deja de renume pe scena teatrului românesc. Are la activ premii la astfel de festivaluri precum: Festivalul Internațional de Teatru de la Liverpool sau premiul Fundației „Silvia Popovici”. Suntem anunțați că spectacolul începe, așa că mă instalez confortabil și sper ca la final să am parte de împlinire spirituală.
În scenă își face apariția o doamnă carismatică, o replică perfectă a celei pe care o joacă. Aduce cu ea o istorie nespusă sau mai puțin cunoscută. Practic reînvie o legendă și credeți-mă, o face în stil mare. Tot spectacolul este confesiune la persoana întâi, un monolog înțesat de tristețe și de isterie, dar una care îți dă de gândit. Figura lui Vivien Leigh, începând cu perioada când tânără fiind, se aventurează într-un mariaj nefericit și până la momentul când se îndrăgostește nebunește de Laurence Olivier, este proeminentă. Face ca aerul dintre noi spectatorii și actriță să vibreze, să poarte ecourile unei dureri acute.
Dincolo de imaginea femeii puternice, care ne-a cucerit pe marile și micile ecrane, Vivien Leigh a trăit drama unei femei sortite nebuniei. Pe frontispiciul destinului ei era pusă pecetea spectacolului, dar nimeni nu putea să știe dacă va fi o comedie sau o tragedie. În final, soarta ei a fost o tragicomedie, un calambur în care a fost antrenată ca într-un vârtej vertiginos.
Anii ’30 i-au adus faima și gloria, dar și durerile unui echilibru fragil, epitaf pe care și l-ar fi dorit trasat pe piatra sa de mormânt. Cu toate acestea a reușit să trăiască dragostea, împărțind viața ei de până la Olivier și de după el, transformând acea goană după fericire într-o ferventă obsesie.
Revenind la spectacol, acesta se prezintă ca fiind o fulgurantă, dar intensă spovedanie, în care Vivien retrăiește ultimele sale momente de glorie. Scenele se schimbă cu viteza luminii, aruncându-ne fie pe Broadway, fie în India, acolo unde se naște și copilărește. Lamia Beligan reușește să încorporeze acel substrat emoțional al eroinei, transformând-o într-un alter ego, o stare de spirit periclitantă, căci a juca rolul unei femei în prag de demență, este o probă de o dificultate aparte pentru un actor. Iar doamna Beligan a reușit asta cu prisosință. Sufletul pe care îl pune, energia care debordează s-au resimțit pe toată durata spectacolului, punându-ne în situația unui monolog cu noi înșine. De ce spune asta? Deoarece dincolo de o biografie bizară, viața acestei mari actrițe britanice a fost un exemplu nefast al hazardului, iar a o înțelege doar prin prisma unor date uscate din cronologie, ar fi un mare păcat.
Este o absolută necesitate de percepție senzorială, căci această ultimă conferință – titlu mai mult decât potrivit -, este o transpunere a sincerității în joc. Vectorul (i)moralității ne face să decidem dacă putem sau nu să înțelegem unele evenimente din viața acestei starlete, dar cu siguranță nu ne dă dreptul moral de a o judeca. Așa precum Vivien a trăit-o pe Scarlet, așa și Lamia a trăit-o pe Vivien, aducându-ne în față o ființă compusă și descompusă, rănită și victorioasă, căci paradoxurile și extremele sunt cele care descriu cel mai potrivit imaginea lui Leigh.
Destinul și viața chinuită a acestei femei, care a răzbătut într-o lume dictată de regulile bărbaților, a fost înscrisă în zodia nefericirii, dar cu toate acestea ea a reușit să trăiască iubind, urând, muncind și fiind obsedată de calitatea lucrului pe care îl lăsa în urma sa. Toate acestea, luate la un loc, i-au garantat un loc în memoria tuturor.
Dacă am reușit să vă intrig, vă recomand să vă faceți timp pentru acest spectacol, care indubitabil vi se va întipări în minte pentru mult timp de acum încolo. Pentru că este o lecție dură, o rememorare a unei figuri proeminente, dar și a unei simple femei, biruite de nefericire.
„Vivien Leigh: Ultima conferință de presă” de de Marcy Lafferty
Traducerea: Lamia Beligan
Regia: Liana Ceterchi
Scenografia: Liana Ceterchi
Regia tehnică: Cristian Paraschivescu
Data premierei: 17.10.2017
