Alt „ierbar” și mai puțin… Andrei Dósa. Altfel spus, mai multă gingășie și forță atât cât trebuie (ca și dialog liric, începând cu un „Înger buimac”), cu „Obrajii ei de femeie”:
„Marțea își ștergea oboseala/ cu unghiile înfipte în coapse./ Trebuia să fie ceva./ Dincolo de orice închipuire,/ intuiam numai./ Dintre frunze, tu dezveleai obrajii ei de femeie./ Știa când să fie frumoasă./ Inventa pe loc o poveste/ despre naștere sau adevărata schimbare la față,/ când lumina își schimba odihnită direcția.”
Magia Sacrului care se joacă cu noi (Magia? Sacrul?), oamenii (mai mereu furați de non-gândul la Prietenii de Dincolo: „Nu se vede de oameni…”, „…noi ne venerăm trupul”, p.13; dar atenție la jandarmi – care sunt ai cui? -, „să nu ne prindă la locul de joacă”, chiar dacă vor exista clipe când „lumea asta e un loc de joacă părăsit, primitor și obscur…”, p.14; „Pe fundal rugăciunea nimicului, mecanismul/ dintr-o păpușă cu ochii înfipți în cap cu un creion./ Teama că eu nu te-am iubit peste măsură.”, p.33), este inserată cu atenție (în primul volum avem țesături de mătase, aici avem un poem, „Desene în fir de mătase”, p.15, dar se și înnoadă „vene pentru prins fluturii lunii”, p.30), cum altfel, dacă avem ape bachelardien-durandiene, într-„Un templu acvatic” (p.12):
„Erau cântecul Nordului/ curenții care își schimbaseră sensul./ Valuri mai calde care îți pipăie gleznele/ și-ți lasă la picioare bănuții mării ciobiți,/ bucățile din oale de lut./ Și poate tristețea e alta când ți se înfing în călcâi,/ jertfă pentru soare, pentru aurul lui/ care curge în treptele pe un templu acvatic./ În valuri rochia ta se-nfioară./ E pânza unui catarg/ și ultimele flori pictate de olandez/ se deschid nebunește.”
Confesiunea poate fi îndrăzneață, cu naivitate spontan-autentică (totuși, „Mektoub, imaginația unei femei e peste închipuirile noastre.”, p.44):
„Atingi tot ce n-am putut să rostesc,/ ce am scrijelit pe șolduri ca pe o amforă veche,/ ca un primitiv care face desene rupestre./ Deocamdată naive, cu timpul obscene,/ când trupul arde mai tare,/ când limba ta întoarce pe dos ceea ce sunt,/ certitudinea că lumea asta nu-i decât un fir dus/ dintr-un mare ciorap de mătase/ care ne acoperă ochii.”, născându-se întrebarea cât poate, cât are voie să întregească textul imaginația cititorului, ca scriitoarea să râdă ca „niciodată sau ca odată anume.” (p.14), ca frumusețea să fie firească, ca și iubirea (în mai toate sensurile ei), ca și rațiunea (de a fi dincolo de a avea)… („În pași sângerii”, p.35, poate fi un răspuns: „Niciodată a ta.” Un vers singur, rupt din context: poate fi lumea, poate fi… ea?)
Într-un fel, poate Poezia (și a Mariei Dinu) este o mistică a dorințelor (la p. 38 se scrie despre, atenție, „toate dorințele lumii”!), în care, „conspirativ” (la început am scris quasi-), oamenii (posibil scriitori, posibil cititori) vorbesc-simt „îndelung despre tablouri cu nuduri și fructe”, picturalitatea liricii Mariei fiind de subliniat, ea fiind, sui generis, o colecționară (nu precum personajul lui Fowles!) nu numai de „stări”, mărturisindu-și și neîncrederea în simțuri, la p.17, continuând:
„…mă feresc de parfumuri./ Îmi lipesc numai obrazul/ de extremitatea corpului tău / care îmi îmbracă și dezbracă/ realitatea, după nevoi,/ face fâșii stolul de gândurile/ care-mi acoperă părțile moi./ Și uite-mă pe cearșafuri de aer./ Sunt singurele momente/ când prind glas să-ți vorbesc/ despre atâtea miresme/ pentru care am umblat desculță/ prin piețe murdare./ N-am văzut decât florile zodiei mele/ și am auzit zgomotul de fundal/ al sticluțelor înșirate la gât./ Numai atunci,/ respirația ta ca o promisiune/îmi reamintea să ne facem/ timp după.”
Exprimentând ne-timpul (singură sau nu; ne-timpul este Iubirea absolută, nu?), levitează și-n Magritte, Apa-n valuri reapărând:
„…În noaptea aceea, lumea se reduse/ la marginea satului și dealurile/ își dezveliră pulpele tatuate în culorile toamnei./ Zburam deasupra lor, nu eram singură/ în valea inundată de ape, cu turnul din lemn/ al vechii biserici ridicat dintre valuri./ Poposirăm acolo, era liniște, nu era nimeni,/ mă puteam lipi în sfârșit de umerii tăi./ După noaptea aceea, aveam să fiu blândă și caldă.” (p.19)
Nocturnul continuă să aibă importanță în opera Mariei Dinu, cu dormitul (din poemul care dă și titlul), dar și cu oniricul (controlat sau nu), și nu are cum să nu fie așa când se mănâncă „toate semințele nopții” (este drept, „într-un moment de exces”, p.21), acvaticul punctând cu un simbol: semințele „aveau gustul macilor înfloriți odată cu mine/ îi văd distorsionați pe un câmp vertical/ dar mai e ceva ce ne scapă și ne face bătrâni ca o barcă”…
Și unde sunt nocturn („își vorbesc despre sângele nopții”, p.37), oniric, nu poate să nu fie și erotism (precum se observă și mai sus), dacă tot am amintit de dorințe, și dacă mai sus eul liric își făcea curaj să iubească „elementele”, putem privi „Cu alți ochi” și regretele ( p.22 – „Pe un geam aburit obiectele fierbinți ale minții/ și culoarul prin care trecem ca vântul./ Sânii reci, mâna incertă care își face de lucru./ Al treilea element e cioplit într-o față din lemn./ Îți zâmbeam cu alți ochi./ Ridicai o perdea./ Ziseseși ceva despre limite,/ despre răutatea mea arzătoare./ Un capriciu naiv./ În secunda următoare aveam să regret.”), cel mai important curaj, „cel mai mare” fiind altul:
„…era să nu-mi imaginez nimic după./ Îi priveam mâinile,/ cum obișnuiește să țină țigara între degete./ Apoi veneau explicațiile lui,/ interpretările de figuri geometrice,/ asocieri și scheme de pe podea,/ de pe bluza mea ușor străvezie./ Pentru câteva secunde, privirile mi se intersectau./ Învăța să pătrundă oglinzi./ Mă uitam brusc în altă direcție./ Nu-mi dădeam seama de culoarea ochilor lui./ Bănuiam că s-a trezit un animal/ dintr-o lume mai veche….” (p.23)
Naumiam, „copacul animal” devine „copacul ghem”, care crește din păr (să ne amintim, din nou, că volumul de debut era intitulat „Noaptea părului liber” – cronică pe BH aici!), în acest al doilea volum al poetei avem versuri precum „părul e funie pentru noi, spânzurații”, p.37, „Părul capcană pentru toate dorințele lumii”, p.38), în poemul cu titlu ghem, aducându-ne aminte că vom muri singuri, ba chiar și „iubitul” (nu el!) e aproape solitar (cu rarele excepții când se aliniază astreele), ba chiar și discursul (cât de îndrăgostit o fi el barthesian!):
„Uite așa te găsești singură,/ picior peste picior într-un discurs/ sfărâmat între pietre și sânge./ Ce simți te-nsoțește/ ca o haină din care o gură/ rupe nasturi cu dinții./ (…)/ Liniștea se face galbenă ca o/ rochie vaporoasă căreia/ îi ridici poalele cât mai sus,/ cu palmele umede./ Cerul e lanul cu grâu.// Într-o plăcere de-o zi/ stai picior peste picior/ fiindcă vrei să nu mai ai haine./ Ce simți se transmite acum/ din gură în gură.”
La urma urmelor, simplificând și exagerând, este o carte despre „un cuvânt interzis”, conservat la rece, de descoperit la p.29, când începe partea a doua a volumului.
Un cuvânt pe care-l știu, poate, doar pisicile din carte, despre care nu vom spune (mai) nimic, decât că pot oferi… „lecții despre feminitate” (p.26, dar și 44, unde parcă un alt Brauner s-ar fi transformat într-un petit chat!, ca într-o altă poveste a lui Eliot; în „Desenul î verde” , penultim poem, există și o pisică de… mare! Uriașă!), „Maria Dinu din carte”, „acea Marie” ( nu, nu vă gândiți că poemul de început este „Sub borurile pălăriei”!), este feminină, iar nu feministă (exagerat până la absurd), jucându-se cu niște „Crengi înflorite” (și astfel):
„…El este o femeie./ Pe o listă de cumpărături, ține evidența la ce nu vom facem în viața asta./ E interzis să vorbești despre cei câțiva care supraviețuiseră,/ spânzurând de crengile înflorite păpuși oarbe./ Pe podea se rostogoliseră la nesfârșit / ochi de sticlă,/ de culori previzibile,/ scoși cu creionul din fețe de plastic./ Doar tu crescuseși cele mai intacte păpuși./ Mici detalii sau imprecizii de fond./ Toți îți vor binele, tu refuzi să orbești voluntar./ Înnozi vene pentru prins fluturii lunii./ Te faci că nu vezi vântul/ cum scutură crengi înflorite/ și trupuri îndesate cu paie.” (p.30)
„O altă cădere.” este ultimul vers, ultima sintagmă a cărții.
Întru absolut, probabil (aproape) orice carte este o cădere… din paradis. Un paradis borgesian, evident. Dar deseori căderile pot fi și inițieri în zbor. Arta delicată a zborului, care nu este numai a lui Adam și Eva. Deasupra firelor de iarbă, care știu totul și un pic mai mult despre condiția umană, de după. Sau cunosc, în splendoarea Ierburității lor magice!
Ierburi pentru ce nu cunosc de Maria Dinu
Editura: Aius
Anul apariției: 2022
