De sub „ghilotina memoriei”, zâmbetul fără nume…

Una dintre cărțile care făceau ceva furori în anii 80 era una cu un titlu asemănător, „Miros de migdale amare”, semnată de Elena Rjevskaia, apărută în colecția „Delfin” a Editurii Meridiane, dar acolo predominau intrigile celui de-al doilea război mondial, „mirosul” venind de la cianura pregătită pentru orice eventualitate, mai exact fiind vorba despre ultimele zile ale lui Adolf Hitler. Mai nicio transfigurare lirică a realităților crunte, ceea ce era absolut normal, dar, culmea, partea a doua a volumului lui Mihai Firică, trimite prin tensiune și emoție către acea amintire livrescă (și nu către George Topârceanu, care are poeziile sale – „Migdale amare”!), cețoasă, obscură: sursa de inspirație a „Aripii absente” este războiul din Ucraina, cât se poate de actual, „Aripa absentă” fiind precedată de „O singură aripă”, aproape arhetipal „pacea iubirii” fiind, din nefericire, complementară, „nebuniei războiului”…

Poemul care dă și titlul cărții este spre final de primă parte, la p.50, fiind exemplar și pentru două direcții de apropiere, împrietenire cu Textul, oniricul, controlat sau nu, și meditația asupra numelor:

„Ai fost aici,/ te aștept chiar dacă nu te vei întoarce.// Culeg migdale amare,/ recitesc tot,/ netezesc paginile scrisorilor,/ las în urmă jurnalul./ Chipuri de copii, grupuri de tineri cu aripi/ care au dragostea la purtător,/ în zeci de fotografii neștiute./ Ai fost aici,/ rochii viu colorate, inele cu pietre mărunte și strălucitoare,/ șiraguri de perle,/ foșnetul hainelor tale pretutindeni.// Cobor în vis și acolo ești tu,/ surâzătoare, cea care pleacă și vine,/ așa cum diminețile lovesc întunericul./ Am văzut ce mi-au spus vocile,/ câteva zile păstrez numele tău în minte.”

Sacrul are importanța sa (și problemele sale, raportat la condiția umană), de la primele versuri (din poemul „Tu zâmbești doar seara”): „Pereți de ceară absorb rugăciunea,/ pe coji de nucă stau de vorbă cu Dumnezeu,/ silabisesc în șoaptă, mângâi cuvintele./ Sfinții îmi erau prieteni înainte de a fi sus-puși,/ lângă El să-i fie de folos la o adică/ – îmi deveniseră inutili oricum./ Poate că unii vor reveni prin decădere,/ se vor ascunde printre rădăcini/ tânjind după lumină”, finalul poemului contribuind la fenomenologia numelor:

„Înot într-o puzderie de cioburi strălucitoare/ – o pasăre care ne acoperă cu aripile întinse/ ne lovește cu clonțul de aur -/ nu-ți vei aminti numele meu/ când vei privi fotografia decolorată și îngălbenită.” (pp.13-14)

Se surprind posibile omagii (clonțul ultimului poem al lui Nicolae Labiș), deseori este câte un entuziasm nichităstănescian sau ca la Sabin Bălașa (vezi grupul de tineri din poemul prim citat, dar și „cubul perfect” care rupe unghii, p.52), dar vocea poetului este matură, autentică, eul liric construindu-se perpetuu ludic, asumându-și umbrele/ întunericul, conform poemului „Undeva în întuneric”, unde se cade din vis în vis, iar numele este strivit de uitare, o delicată nostalgie după copilărie schițând ceea ce ar trebui să fie templul oricărei iubiri:

„Lacrimă după lacrimă – dar încă respir. / Și dacă voi fi stană de piatră viața întreagă/ și dacă nici anii prea mulți nu-mi vor ajunge,/ tot stăruitor ca lacrima pe obrazul unui copil rătăcit/ am să te aștept.”

Pentru că în poemul „O singură aripă” este o aluzie la Ana lui Manole (p.27), Mihai Firică îndrăznește, într-un fel, să se autopropună zidirii… unui alt turn Babel („M-am trezit și uitasem toate limbile pământului./ Asta mi se întâmplă de fiecare dată/ când nu te găsesc lângă mine.” (p.17), poetul fiind un sentimental, în ultimă instanță, chiar dacă nimic nu mai este simplu de la Kafka și Chagall încoace, de pildă, ținând cont de cuvintele potrivite citate mai jos:

„Împachetez visul de insectă/ în mii de gesturi cu care vreau să te surprind./ Mi-am văzut trupul plutind,/ zburam paralel lângă mine,/ un eu dublu./ M-am întrebat dacă altcineva ne privește./ Cine Dumnezeu știe câți suntem pe lumea asta,/ câți rămânem și câți ajungem la capăt.// Dansator pe sârmă la ultimul pas,/ călător în neant./ Cad în vid./ Totul în jur e de revizuit,/ nu-mi vine ușor să vorbesc și să rescriu./ Cad și nu mai vreau să visez că mă ridic.” (pp.17-18, din poemul „Acolo unde nu te găsesc”)

Desigur, așa cum observă și Soviany în prefață, Istoria este cu greutate („tema iubirii coexistă cu tema timpului”) în economia cărții, Zeița Uitării (totuși) privind la „două lumi” care „sunt unite prin oameni,/ așa cum timpul trece prin clepsidră/ contopind secole” (p.24), vizitând ca într-un film de Bergman un muzeu al unui ghetou roz, unde Moartea ar aștepta să joace o partidă de șah în care piesele sunt și roz, aproape clar, într-un film alb negru, totuși, cu o găselniță spilbergiană (fetița „colorată” din Lista lui Schindler):

„Hai în vagon, mi-au strigat,/ pe lângă gardul de sârmă ghimpată tiptil-tiptil/ braț la braț cu morții,/ aliniați în uitare,/ furișați din istorie dincolo de ziduri.” (p.19)

Poate că este o sugestie, că Poezia este despre… „Ceea ce nu se vede în poezie”, dincolo de „aripile rupte ale poeților,/ așezate în cruce” (p.26), dincolo de obsedantele ziduri ale (non)existenței:

„Îmi proiectez pe zidul de pâine din fața mea/ amintirile sparte, cioburi mărunte, resturi/ – o mare albă fără valuri/ în care cobor gol,/ fără nume.” (p.28)

Da, la urma urmelor poate se pune prea mult accent, în general, nu în cazul Mihai Firică, pe numele cu care vom fi strigați, probabil, posibil, poate jocul „în doi” sau în câți se poate este mai important:

„Întreabă-mă despre îngerul rătăcit./ Îți voi răspunde cu răsuflarea mea/ în palma-ți strălucitoare./ Ascuns în ochii tăi/ privesc uimit cerul colorat în verde -/ nu-i așa că zâmbetul tău poate preschimba/ toate durerile mele într-un covor zburător invizibil,/ cu care să mă pot întoarce din mine la tine,/ și tot așa,/ un du-te vino la nesfârșit?” („Joc în doi”, p.31)

Sunt și viziuni dantești-infernale, parcă anunțând partea a doua („valuri aduc la țărm cadavre vineții… morții se ridică deasupra apei apoi cad”, p.37, „câini cu dantură de om îmi rup scalpul”, p.46, „un pitic șmecher apare din zid” ca în David Lynch, p.48, dar finalul primei părți este aproape senin, cu o descriere a „păsării-dragoste” antologică, copilul (din poet) reclădind totul… 

Intimismul își dă întâlnire cu atitudinea social-politică, apogeul fiind atins în partea a doua, unde un ermetism aproximativ este adoptat câteodată tocmai pentru a sublinia absurdul Războiului (emoția inspirațională fiind înrudită cu cea din poemele lui Dorian Stoilescu, din volumul intitulat inițial „Javeline”):

„Sapă cât mai adânc, m–a implorat Ivan./ S-a așezat la marginea gropii,/ căuta parcă un obiect strălucitor/ pe care să mi-l pună în palmă.// cazmaua a eliberat 45 de sfere luminoase,/ le-am agățat de cerul nopții,/ dar Ivan nu s-a mai trezit./ Am săpat până la rădăcina copacului roșu./ Dormi, Ivan! Dormi.” (p.61 – „Copacul roșu”)

Așa începe partea a doua, care continuă cu „Katia, unde este copilul tău?”:

„Pământul răscolit de viermele de foc,/ talpa mea refuză să-l atingă/ de teama de a nu tulbura somnul fiicei tale, Katia.// De sub moloz nu se aude nimic,/ vocile sunt doar în mintea mea,/ cor antic mut./ Toți ceilalți nu s-au oprit,/ și-au văzut de drum,/ fiecare cu destinul în cufere.” (p.62)

Există poeme intitulate „Bucha” sau „KYIV”, așadar este „normal” să apară ca personaj liric un căpcăun care „înghite orașe,/ a prins în gheare cartiere întregi,/ sfărâmă în fălci case,/ teatre, blocuri și locuri de joacă”, înghițind până și noaptea, jurnalul Katiei apărându-ne în toată grozăvia comemorării: „Are doar câteva file scrise,/ restul sunt smulse,/ altele lipite cu sânge./ Le dezlipesc tăcut,/ le memorez apoi rup totul./ Cărți poștale nescrise/ ard pe ziduri.” (p.63)!

Parcă suntem într-un 451 grade Fahrenheit mult mai violent, cu un călău care zâmbește (vezi „Bucha”, p.64), ermetism abstractul revenind în „44 de linguri, 43 de cuțite”:

„Dansez. Un cerc de linguri și cuțite înfipte în pământ./ negrul nopții nu se risipește./ Voci și oase care se sparg./ Fără lumină deși au trecut mai multe zile/ de la plecarea fratelui./ Peretele gol, cu urme de tablouri,/ se apropie de noi cu fiecare orp.// Pune capacul!/ Numără treptele zilei fără ieșire.” (p.65)

Constatând cu sentimentul neputinței „uciderea pruncilor”, poetul încearcă să fie precum Goya sau Picasso în „Guernica” (Ilustrațiile cărții, precum și imaginea de pe coperta I, aparțin maestrului Marcel Voinea, completând fericit dialogul cu umbrele istoriei și ale misticii. Dar și cu luminile. În „Furia de la miezul nopții”, de unde vom cita în continuare, imaginea se îmbină simbiotic cu ecoul cuvintelor.):

„Au făcut scrum orașele/ au răscolit cimitirele./ Sunt iscusiți în arta lor./ Spaima a curs pe toată câmpia,/ o peredea de fum/ în spatele căreia se sfarmă strigăte.//(…) În parc sunt movilițe pe care nu crește nimic,/ iarba refuză să răsară și/ zilnic sunt puse cruci mici,/ potrivite pentru copii,/ cioplite în grabă.” (p.66) „În gara din care nu va mai pleca nimeni” „copiii păreau că dorm fericiți,/ cu corpurile răsucite de suflul exploziei.// Trei cranii de cleștar/ pe masa acoperită cu ziare.” (p.70)

Este aproape normal, adornian (apropo de cum se mai poate scrie poezie după Auschwitz!) să se uite „toate rugăciunile”, este aproape firesc ca ultimul text să fie „Ce-ar mai fi de zis”, iar ultimele versuri să fie ca un requiem pentru poezie (și poeți):

„Frica și foamea unesc poporul,/ mulți dar uituci și zgomotoși,/ hălci de carne în desaga fiecăruia,/ împachetate în file de cărți ale poeților uitați.” (p.77)

Balansând, întorcându-ne la partea întâi, se poate exclama (ca într-un altfel de sfârșit, poemul fiind „Noiembrie. La final”, p.32):

„Hei, fără tristețe și melancolie,/ fără vodcă și poezie,/ zilele ar fi piroane bătute în palmă!”

Bref, o carte care se poate citi ascultând „U2” (titlu de poem, unde este menționat cântecul „Sunday Blody Sunday”, p.73), unde două lumi/ părți (nu) se întrepătrund decât (doar) prin forța spiritului ( a se vedea mai sus, p.24, „Două lumi sunt unite…”): „război și pace” nu pot fi în același timp, deși se spune că în dragoste este ca la război:

„Carnea dimineții o scot de sub unghii,/ atât a a mai rămas./ Zile și nopți mărunțite./ Ghilotina memoriei nu iartă,/ cade, retează și tot așa.” (p.72)

Din luciditate se naște singurătatea (sunt texte care ating subiectul), „Dumnezeu nu dă rest,/ ne așază sub talpa umedă și rece” (p.38), în ultimă instanță, dacă tot se scrie și despre Ofelia, dar mai ales despre Montague și Capulet, volumul poate fi și o invocație către Shakespeare, să (re)vină să vadă ce-a mai rămas din oameni (poezie) și astăzi, dincolo de orice timp:

„O mie de vise și zece mii de povești.

unde sunt anii?” (p.48 – mijloc de „Gambling”)

Fără îndoială, Mihai Firică a schițat aproape ca un Leonardo da Vinci (revenit și el) „Zâmbetul umbrei”, dar Gioconda nu a mai vrut să pozeze (vorba vine!)…

Poate altă carte a domniei sale va desluși acest mister (și al celei care a fost Jacquelin Alencar – poemul „Zâmbetul umbrei”, citat mai jos, are următoarea dedicație: „Pentru cea care a fost Jacquelin Alencar”:

„Soarele nu apune niciodată.

care, statornică, va fi mereu alături de iubitul său?” (p.49)

Cert este că s-a lucrat la „sfărâmarea dogmei, ștergerea tiparului”, „glonțul de argint” a trecut pe lângă, după cum se află din poemul „Am știut numele tău dar l-am uitat” (unul dintre cele mai frumoase: „Să râdem și să ne rostogolim prin cuvinte.”, p.39), inspirația îndrăgostitului de viață găsind soluția: numele Mona Lisei chiar nu mai are, în absolut, importanță, deși numele va fi pentru totdeauna:

„Totul este vopsit în alb,

statuete pe care rugăciunile le vor readuce la viață.” (p.40)

Și se prea poate ca rugăciunile fără cuvinte (nume) să fie foarte puternice…