Prospeţime, şarm, magie (unde ar fi un Fowles al secolului XXI?), erotism (dincolo de toate trucurile literaturii, tehnicilor artei cuvintelor, care, la urma urmelor, nu interesează decât arheologii şi arhivarii fantomelor literare!), fluturi (dar cei care sunt de obicei în stomac au evadat, după incendii demne de orice „California dreamin’, adică incendii de suflet: „hârtia arsă de fluturii negri”; „sărută fluturii pe aripi./ astăzi ai să-i simţi înflorind/ poate pentru ultima oară/ în venele tale./ zborul lor te pătrunde/ ca eşarfa ţesută/ din firele de mătase./ şi eşarfa o să-ţi fie/ o moarte frumoasă”, p.67, cu un pic de străduinţă prozaică, fluturii ar fi putut deveni precum păsările lui Hitchcock, deşi şi urmaşele dinozaurilor sunt de găsit, punct pe o, iar nu pe i, pagina 66: „priviri învineţite şi gânduri devorate/ de păsările care au migrat dinspre est./ O realitate care trebuia privită/ printr-un ochi de păun.”), nu în ultimul rând această realitate amintită mai sus în contrast cu poetica sunt oferite cititorului împătimit de poezie de către Maria Dinu, o poetă tânără care a pornit mica revoluţie a nopţilor părului liber:
„În plan închis/ suntem singura verticalitate posibilă./ De sus realitatea se reflectă/ în piciorul meu stâng pe o poetică mov.” (p.12)
Isabel Vintilă, în prefaţa intitulată „Poezia Mariei Dinu, spaţiu al conştiinţei feminine”, începe aşa: poezia Mariei Dinu „surprinde complexa natură feminină, curioasă şi energică, misterioasă şi temătoare, îndrăgostită şi cercetătoare, capabilă să transforme lumea.
„Am descoperit toate oglinzile/ cu femei ghemuite”, spune Maria Dinu, prefigurând totodată şi miza acestui volum: în fiecare conştiinţă feminină există mai multe femei care şi-au pus amprenta de-a lungul timpului şi care aşteaptă momentul să acţioneze. Femeia din poemele Mariei Dinu este defapt una liberă, părul fiind nu doar atributul frumuseţii şi fragilităţii acesteia, ci şi al forţei de a se elibera de durere, de prejudecăţi, de trecut, de neputinţe. Există în foarte multe dintre poemele autoarei experienţe care se desprind din inconştientul colectiv, acestea nelegându-se neapărat de trăirea personală, ci de experienţele fundamentale ale speciei. Iar femeia este o specie în sine.”
Mi-am permis să citez ceva mai mult tocmai pentru că punctul de pornire/vedere al criticului sucevean este mai mult decât interesant, poate la fel de revoluţionar: bărbaţii mereu pot bănui că au de a face cu o altă specie, dar orgoliul feminin ar trebuie să declare că doar Femeia este Omul! Glumesc, evident! Dar sunt de acord că, într-un fel sau în mai multe feluri, femeia este altceva decât bărbatul şi mai ales… „altceva decât bărbatul”, cel puţin în câteva puncte esenţiale…
Dar nu cred că Maria Dinu a vrut să sublinieze aceste aspect: Poezia care sălăşluieşte în ea este dincolo de orice miză care ar viza „politicul speciilor” la modul absolut; Poezia este acea Pasăre a Fiinţei care caută să ocrotească în abstractul cuib sufletesc al omului, indiferent de sex, Frumuseţea în sine, fruct (şi metafizic) pârguit sau nu, ou dogmatic sau nu:
„Glasul de clopot înghiţit/ de ţipătul păsării răzbate/ până la mine printre/ copaci antomatici,/ în haine verzi, milităreşti./ Pe marginea patului sunt/ un fruct de o stare incertă,/ împărţind orele, lumina…” (p.35)
Omul sălăşluieşte, huzureşte întru suflet, până să se (re)contopească, oare?, cu el,dacă este atent să nu se rostogolească din el, omul este mereu un pui care refuză jarul, dacă vreţi, pentru festinul zeilor abstracţi: „pe undeva, tot prin acele/ măruntaie ( n. a.g.s.: ale pământului) stă rătăcit un ou./ În fiecare dimineaţă/ puiul face abstracţie de vulpe/ (oricum, ea îşi doreşte altceva)/ şi pleacă în lume. La căderea nopţii/ se retrage din nou în găoace./ Acolo sunt toate culorile lumii/ sau poate numai una/ de la-nceput. Şi puiul e fericit./ A descoperit originea curcubeului./ Adoarme uşor, mai uşor/ ca puful din aripile lui.” (p.18 – superb poemul în cheie fabulistică „Comuniune”!)
„Puiul” de poet ştie ce înseamnă să fii „desculţ în parc” (este un poem „Cu tălpile goale”, p.37) şi când spun „puiul de poet” nu mă refer la maturitatea poemelor „prinse” în carte; aici nu se poate discuta despre neajunsurile unei cărţi de debut, deoarece nu există aşa ceva: când scrii despre cuvinte interzise, debutul este doar o convenţie!
Etologic, se poate raporta la… un animal pereche: „Je suis le choc de quelques syllabes/ cădere după cădere vocea de dincolo/ îţi vorbeşte o recunoşti/ şarpele îşi ţine în dinţi pielea înainte/ să-i dea drumul în foc/ o ardere amânată de mult/ contemplaţia ei doare căci nu ştie/ ce-i va creşte în loc/ de peste margini apa se-n toarce/ în aburi spre sine/ din punctul de unde se urcă/ în cercuri identice,/ starea se şterge cu ultimele rânduri/ golite de sens” (p.39), „Animalul pereche” fiind titlul poemului, „mireasa” putând vorbi cu sine astfel: „Eşti casantă, rochia ascunde bucăţi de porţelan. La margine cineva te-a pictat cu flori şi păsări exotice. Au uitat să mai zboare. Au sângele lent. Dar să-ţi continui mersul. O să daţi din aripi unde aerul pe care-l aştepţi se revarsă dintr-o cochilie. Parfumul lui îţi va îngheţa plămânii şi-ţi va arde obrajii. Abia atunci vei fi de o voluptate fără contur. Şi nu vei mai şti frica” (p.40)
Sunt motive care tot reapar, poţi spune că poeta a jucat cartea ca pe nişte cărţi-poeme de joc, le-a amestecat şi apoi, poate nu chiar dadaist, le-a pus într-o ordine aleatorie: apare copilul de la primul poem, şi la pagina 34, ambele poeme având ceva cu cercurile lui Arhimede, vorba vine, primul poem intitulându-se „Întâlnire în cercuri de cretă”, celui de la 34 „i se spunea „ „Ieşirea din cerc”, de păsări şi fluturi am scris deja, culorile, stările, când apare şi trupul, „s-ar putea să fie obscen” (p.40), dar de fapt, deşi uneori adevărul e obscen, ca şi frumuseţea, poezia este o înfrângere a obscenităţii, şi Maria Dinu sugerează multe, dar cu alte arme, deşteptând primăveri ascunse: „ştiau drumul spre punţi în adâncuri/ Unde era vizibilă/ Urma şarpelui încolăcit în pulpă.// Atunci Ana respira ca după prima facere./ între picioare riscase să-ncerce necuprinsul.” (p.15), ca să nu mai spunem nimic de sugestia finalului poemului care dă titlul cărţii: „Şi-acum că ţi-am spus, dacă nu e noapte/ să mă legi la ochi şi să-mi săruţi umerii.” Sau la final de „Melanj” (nu în trei, cum s-ar gândi cei care ştiu ce înseamnă menaj, sic!): „Închid ochii, trag răceala aerului/ în piept, ca şi cum ar fi de ajuns./ pe undeva simt la mijloc/ un viol încuviinţat.” (p.22)
Asistăm la o metamorfozare, muza (care va fi sau nu decapitată, ca mai întotdeauna, sic!) care şi-a fost sieşi muză („Pentru dinţi care vor să muşte/ din propria gură împărţim/ miezuri neîncepute şi/ trupul memoriei proaspete.”, p.46), se preschimbă frumos în femeia-carte care zâmbeşte seducător, provocator: „Până atunci îţi plimbai degetul/ printre vertebrele mele din file de carte/ te roteai din rădăcină până la opt/ şi seva ta îmi bătea mai verde în obraz./ Începuseră deja să cadă ploi/ în zig zag sau căderea lor atârna/ în şuviţe de păr sau/ eu nu mai ştiam” (p.42)
Femeia care se joacă referenţial, şi la literatură, „Galeria cu viţă sălbatică”, titlu de poem de final, şi la filme, „What dreams may come”, poate un omagiu adus lui Robin Williams (p.58), dar care ne poate sugera că aşa cum se făcea în acel film cu culorile în construcţia propriului paradis, poate aşa vom putea face şi cu aceste cuvinte prin care ne vrem construi, spre amuzamentul zeilor, probabil, un alt paradis, în care Borges poate este deja:
„Vorbeşte-mi de sânge, de ziduri,/ de cuvinte care se spun fără glas./ Vorbeşte-mi de mâini, de oricare/ din ele. Abia acum văd printre noi/ corpuri difuze şi suflete/ cu o singură faţă./ Ca să mă apăr pe un fir de aţă lung/ cât tot corpul am adunat boabe/ de culori diferite./ În pendulări de şapte ori câte şapte/ încerc să le stabilizez într-un punct/ pe o numărătoare de aer./ dar mai bine vorbeşte-mi/ de mâna ta stângă cu o singură aripă/ şi dacă apucăm ziua de după/ pe limba sexului/ vorbeşte-mi de suflet.”
Bref, o carte surprinzător de îndrăzneaţă, ecou, autentic, al valului feministo-erotic din anii ’90, în care simbolistica clasică îşi găseşte… găuri de şarpe, numai pentru a reveni (şi a demonstra deloc didactic complexitatea trăirilor fiinţei umane… autentice, scuzată să ne fie accentuarea aspectului de acest gen, erotismul este, totuşi, măcar pe limba română, ibovnica noastră cea de toate sufletele, neutru): „poate sunt eu cea care/ îţi cheamă şerpii, îmi desfac/ bluza, îmbrac pielea lor.” (p.64); „mă gândeam că tu acum/ îţi mângâi şarpele sau/ îl hrăneşti cu file din cărţile/ sacre şi pietre marine” (p.65).
Au poate doar comentatorul se gândeşte doar la prostii, aluzii şi iluzii, vede literatura ca „viol încuviinţat”, poate cuvintele nu sunt decât o ispită, pentru a nu vedea viaţa şi lumea, iubirea autentică, de dincolo de poeme, mântuirea noastră şi „din trupuri sufletul alunecă,/ bălteşte în continuare la picioare”, poate din cauza cuvintelor Poezia ni se pare o dansatoare care „îşi face numărul/ în dosul unor paravane e hârtie/ şi niciodată nu e mai frumoasă/ ca acum./ S-ar putea să fie goală,/ dar oricui îi place să creadă/ că mai găseşte ceva/ să dea jos.” (p.16)
Poezia şi sora ei geamănă, Realitatea…
Da, noi, oamenii, suntem mai mult decât bărbaţi şi femei sau putem fi, uneori intuim asta („Panoramă dublă”, p.16), dincolo de libertate (a liberului arbitru), angoase (la care mai face aluzie Isabel Vintilă), de dedublări, de erotismul lumii acesteia…
Poate Dorul şi implicit Dorul după Eliberare, Liniştea primă dictează, a dictat noua potriveală de cuvinte, oboseala de după iubirea cuvintelor poate fi fiind la fel de importantă ca şi fuga, care poate fi şi dans, după iubire:
„E o conspiraţie egală/ unei învieri dureroase/ ca măseaua de minte ce creşte/ în corpuri cereşti. (n.a.g.s: Doar suntem praf de stele!)/ Şi tot acest întuneric/ se lasă mai tare, mai dens pe umeri/ ca sângele nostru în straturi.// De aceea îmi pipăi ochii/ şi simţi prospeţimea/ urmei monedelor./ Şi numai atunci,/ la intersecţia apelor noastre,/ la temperatura trupului mulat/ pe un trup de linişte primă,/ tu să dai de mine/ lângă aceste sticle nude/ din aceleaşi cuvinte cu dinţii şi canea,/ cu firul de iarbă făcut nod/ de coada celei din care/ toate se trag.// Fără să ştiu unde se duce,/ îi privesc sensul/ lunecările mel prin tine/ de la un capăt la altul.” (p.13-14)
Maria Dinu dă cititorului „Întâlnire în cercuri de cretă”: îmi vine în memorie cântecul Cleopatrei Stratan, cu al său „Ghiţă” şi „mai vino la portiţă, dar nu cum vii tu de obicei, cu mâna goală” – oare câţi vor şti să iubească cartea Mariei? Şi să nu atingă cercurile?
Desigur, flaubertian, se va putea vorbi şi despre o educaţie sentimentală… dar Maria Dinu ne oferă (şi) o „Educaţie senzorială” (p.26), unde materiei i se dă ceea ce este al ei şi într-un „Postludiu” cuvintelor arătându-li-se limitele (dacă liturghia e întoarsă): „Cuvintele se rup de la mijloc/ sau poate chiar de la rădăcină.” (p.27)
Nemaiştiind ce este frica, Maria Dinu poate revela un „Interior cu soare apus”:
„Trag în piept cea din urmă gură de aer./ Cu vârful limbii separ la margine/ gândurile spuse de cele nespuse./ Animalul şi-a potolit foamea/ cu câteva bucăţi de carne mai nou./ De la mal însoţim călătoria trupului/ într-o barcă, pe ape pustii./ Orbită de apunerea soarelui,/ privirea se obişnuieşte/ cu perspectivele proprii.” (p.41)
Necacademic vorbind, Maria Dinu nu a tras poezia în piept, ci a cocoloşit-o bine acolo, a amăgit-o şi a coborât orfic cu ea în peşterile lui Platon: poate o să o scoată de acolo, poate că nu…
Expresia „candida mistificare” din titlu aparţine lui Felix Nicolau, care a scris câteva rânduri inspirate pe coperta a IV-a, care se sfârşesc aşa: „Realitatea şi simţurile par că nu au nici un sens oglindite ca atare. Altă şansă nu este decât să visăm şi noi împreună cu Maria Dinu, în regim cvasi-diurn, orişicât.”
„Noaptea părului liber” de Maria Dinu
Editura: Aius
Anul apariției: 2017
Nr. de pagini: 74
ISBN: 978-606-562-653-9
