„Crearea și ruperea legăturilor afective” de John Bowlby

Sunt binecunoscute experimentele crude ale lui Harlow, pe maimuțele rhesus, care au provocat debutul mișcărilor pentru drepturile animalelor, în anii ’50. Între acestea, să ne amintim de experimentul cu puii de maimuță care au fost închiși cu maimuțe-manechine, una de sârmă, dar cu o sticlă de lapte atașată de ea, și alta de pluș, plăcută la atingere. Era răspândită, pe atunci, convingerea că sugarii sunt atașați de mamele lor în virtutea dependenței lor de hrană (mai exact, de hrănitor). Dar iată că maimuțelele au ales să petreacă mai mult timp cu manechinul moale, de care se puteau lipi, decât cu cel care avea hrană. Se pare că nevoia de o persoană apropiată înseamnă mai mult decât dependență; înseamnă, cu adevărat, atașament.

Exact pe această distincție majoră între termeni insistă psihologul britanic John Bowlby, fondatorul teoriei atașamentului. Este important, pentru autor, să clarifice atât diferența din planul obiectiv: al funcției biologice (de protecție), al dezvoltării intelectului (atașamentul are rol în învățare), al duratei, implicării emoționale, specificității (atașamentul este direcționat spre una sau câteva persoane concrete), cât și acea din planul subiectiv, punând în discuție însăși eticitatea folosirii termenului de dependență, pe care îl consideră denigrator în raport cu persoana căruia i se atribuie. Mai mult, deși accentul este pus pe stadiile cele mai timpurii ale vieții, Bowlby extinde teoria sa la durata întregii vieți a individului, ca pe o nevoie fundamental umană: „eu consider dorința de a fi iubit și îngrijit ca fiind parte integrală din natura umană, pe tot parcursul vieții adulte”. Colecția de prelegeri prin care John Bowlby a promovat teoria atașamentului este întrunită în cartea Crearea și ruperea legăturilor afective.

Am ales să vorbesc, din nou (ca și aici), despre o teorie destul de învechită, nu doar pentru că aceasta stă încă în picioare și reprezintă un reper clasic în psihologia dezvoltării, dar și pentru că femeia contemporană, ca mamă și cea mai importantă figură de atașament, este supusă unei presiuni fără precedent în istorie, de către ritmul alert al vieții și accentuarea conflictului interior dintre dezvoltarea profesională și condiția de mamă. Privită din acest unghi (și din acest veac), teoria merită nu doar o reamintire, ci poate chiar o accentuare.

Desigur, astăzi, esența sa pare evidentă și în afara oricăror discuții:

„teoria atașamentului este o metodă de conceptualizare a înclinației ființei umane de a forma relații afective puternice cu anumiți oameni și de a explica multiplele forme de disconfort emoțional și de tulburări de personalitate, incluzând anxietatea, furia, depresia și detașarea emoțională, generate de separarea involuntară”,

de aceea nu simt nevoia de a insista asupra nucleului său de bază, ci asupra unor chestiuni de amănunt care încă îmi par reflectate greșit în conștiința colectivă. Cel puțin, m-am ciocnit destul de des de convingerea că atașamentul accentuat față de mamă ar provoca o dependență infantilă și bolnăvicioasă care ar împiedica copilul să-și manifeste spiritul de explorare. Dorința de „a crea” indivizi „independenți” de cât mai timpuriu cu putință, a ajuns până la limita absurdă a calificării manifestării atașamentului drept un comportament regresiv, precum și a încurajării „aruncării copilului în valuri”, pentru a-l învăța să înoate. Fără a încerca să minimizez rolul formator al curajului pentru provocare, consider că trebuie să ținem cont și de efectul traumatizant al acestor atitudini, mai ales în cazul unor persoane nepregătite psihologic, cum ar fi copiii. Pregătirea psihologică respectivă constă tocmai în existența unei baze de atașament, a unui depozit de încredere la care copilul să poată apela în scopul explorării și manifestării interesului pentru descoperirea de lucruri noi: „încrederea în ceilalți și autonomia sunt nu doar compatibile, ci și complementare una cu cealaltă”. Astfel, în cadrul unor experimente în care comportamentul copiilor a fost observat în prezența și în lipsa mamei, s-a constatat că aceștia dezvoltă un grad cu atât mai mare de autonomie și dorință de a se aventura în experiențe noi, cu cât se simt mai protejați și mai atașați de mamele lor:

„un bebeluș a cărui mamă este una sensibilă, accesibilă și care îndeplinește prompt nevoile acestuia, care îi acceptă comportamentul și este cooperantă în relație cu el, nu este nici pe departe acel copil solicitant și nefericit sugerat de anumite teorii. În schimb, acest tip de maternaj este, în mod evident, compatibil cu un copil care, până la împlinirea vârstei de un an, dezvoltă un grad limitat de autonomie combinat cu un grad înalt de încrede în mama sa și de plăcere obținută din compania acesteia”.

Așadar, conchidem că conștiința existenței unei persoane de încredere la care se poate apela, în caz de necesitate, încurajează individul spre a se antrena în noi experiențe cu o mai mare probabilitate și hotărâre decât în cazul lipsei acestui suport psihologic. Astfel, chiar dacă ne întoarcem la acceptarea supremației competiției în timpurile actuale și intenționăm să acționăm în spiritul acestei competiții, trebuie să înțelegem că reușita unui viitor adult pornește într-o mai mare măsură din suportul de care a beneficiat și din încrederea cu care a fost investit, decât din numărul de provocări riscante la care a fost expus. Mai mult decât atât, și în cazul adulților este valabilă ipoteza conform căreia în spatele unui om de succes stă o familie împlinită care îl încurajează:

„Personalitatea sănătoasă nu se dovedește nici pe departe atât de independentă pe cât o sugerează stereotipurile culturale. Ingredientele esențiale sunt capacitatea persoanei de a se baza, încrezătoare, pe ceilalți atunci când diversele situații o cer și cea de a recunoaște persoanele pe care e potrivit să se bazeze”.

Relația de atașament, odată creată, are o funcționalitate bidirecțională, astfel devenind o investiție dublă. Persoana care a beneficiat de susținere este capabilă, la rândul său, să ofere aceast suport altora. Trebuie să reflectăm însă, neapărat, și la reversul acestei medalii: incapacitatea unui adult de a crea relații afective își are rădăcinile în marea probabilitate a privațiunii acestuia de afecțiune: „adultul agresiv este un copil agresat care s-a făcut mare”. Trebuie să observăm, așadar, că lipsa unei baze de atașament prejudiciază individul în două planuri: cel afectiv și cel congnitiv, precum și legătura strânsă dintre acestea în dezvoltarea personalității. Paradoxal, dar oricât de evident n-ar părea, astăzi, că un om echilibrat emoțional are mai multe șanse să se manifeste pozitiv și în plan profesional/intelectual, suntem tot mai puțin dispuși să investim timp și suflet în construirea unor punți afective nu doar cu semenii noștri, dar și cu propriii copii. Probabil acest din urmă caz se întâmplă pentru că intuim existența unor asemenea punți, deja înnăscute, între părinte și copil, ceea ce nu este cu totul fals (dovadă complexitatea relațiilor dintre copiii de doar câteva luni și mamele lor), doar că este, totodată, insuficient pentru menținerea în stare activă a acestor punți: în aceeași măsură în care factorii de mediu sunt un declanșator al manifestării tendințelor firești, înnăscute, ei constituie și o condiție permanent necesară a menținerii acestor tendințe, pentru a preveni inhibarea lor.

Aceste convingeri sunt departe de a fi simple degajări de dulcegării parentale sau ipoteze psihanalitice tradiționale, teoria atașamentului fiind punctul de convergență atât al observațiilor etologice, cât și a psihologiei cognitive, fiind, totodată, compatibilă cu conceptele neurofiziologiei și biologiei dezvoltării. Această teorie este atât reconfirmată, în mod repetat, de către știința modernă, cât și imperativă, la nivel de percepție și asimilare colectivă, în condițiile desensibilizării societății față de factorii indirecți ai performanței, dar și a creșterii incidenței depresiilor și a altor afecțiuni psihice. Este necesar să se sublinieze faptul că necesitatea psihologică pentru atașament are o bază biologică, la fel ca și hrana, odihna și sexul, și constituie una din nevoile umane fundamentale, iar lipsa acestuia obstrucționează dezvoltarea normală a personalității.

Editura: TREI