Efectul razelor gamma asupra crăițelor lunatice – Teatrul Metropolis

Spectacolul Efectul razelor gamma asupra crăițelor lunatice se încheie așa: cu trei femei, o mamă și fetele ei, stând pe jos, îmbrățișându-se, fericite. Asta, după ce, cum știți, probabil, mai tot spectacolul am asistat la secvențe decupate dintr-un film dramatic, îndulcite, și la propriu, cu miere. Dintr-un borcan care pare inepuizabil, câte un personaj, cel care simte cel mai acut gustul amar al vieții, gustă din când în când, ca să dea altă consistență prezentului. În pielea personajului fără nicio replică, Nanny, Alexandrina Halic face un rol excepțional – borcanul cu miere, lingurița, ceașca de ceai, toate sunt așezate pe o măsuță, în fața ei, vorbind pentru ea, în locul ei, despre altă dramă, a părinților abandonați de copii.

Peter Brook, în studiul său de teatrologie, Spațiul gol, ridică problema raportării regizorului la piesa pe care o pune în scenă. Să joci ceea ce scrie în text este principiul de bază, însă fundamental este să dai rezonanță cuvintelor, să le faci cumva să transmită emoție:

„Când aud un regizor spunând volubil că slujeşte autorul, lăsând piesa să vorbească prin ea însăşi, devin suspicios, pentru că aceasta e cea mai grea meserie din lume. Dacă nu faci decât să laşi piesa să vorbească, s-ar putea să nu scoată un sunet. Dar dacă vrei ca ea să fie auzită, atunci trebuie să atragi sunetele din ea.”

În Efectul razelor gamma asupra crăițelor lunatice, piesa este lăsată să „vorbească”. Căci ce te impresionează, mai întâi, în spectacolul Marianei Cămărășan, este vocea care ajunge la tine în atât de multe registre. Oana Pellea, în rolul lui Betty Hunsdorfer, își exersează mijloacele de comunicare paraverbală, intonația și accentul, pentru a prinde nuanțe greu de exprimat altfel. Mesajul stă dincolo de cuvinte, în inflexiuni. Umorul este acolo, în fiecare frază rostită, căpătând diverse forme, în diverse tonalități. Rolul cere un timbru vocal puternic, care „sparge” tăcerea apăsătoare. Betty este mereu alta, uneori ironică și autoironică, alteori, duioasă. Vocea ei devine glumeață, când este nevoie de seninătate. De cele mai multe ori însă, Betty își strigă nefericirea, fie cântând, fie rostind, cu bună știință, replici sarcastice. Visase să ajungă dansatoare. S-a ales cu o „semiviață”: un soț nepotrivit, două fete, una cu probleme „de sensibilitate”, celălaltă foarte deșteaptă, prea deșteaptă pentru familia în care s-a născut. S-a ales cu nenumărați chiriași (oameni bătrâni, oameni bolnavi, tot felul de azilanți), de care are grijă contra unor sume derizorii, cu dependența de alcool și cu sentimentul inutilității. Viața ei este lipsită de orizont, așa cum îi mărturisește Betty Hunsdorfer profesorului Goodman, invocând un motiv pentru care Matilda ar trebui ferită de efectele nocive ale școlii și, mai ales, de experimentele cu cobalt 60:

„Domnule Goodman, surmenajul este cea mai grea boală a lumii moderne și cred că sunteți de acord când zic că nu-mi pot permite luxul de a mai duce în cârcă încă un caz de sensibilitate precoce…”

Decorul, construit pe verticală, la fel de mult ca pe orizontală, surprinde, în secțiune, o locuință sărăcăcioasă. Pe partea cealaltă, ca pe un alt versant, strălucesc luminile unei firme, de parcă acolo, înăuntru, ar putea fi orice, o ceainărie, un club de noapte, un spațiu în care viața curge fără griji. Materiale, cel puțin. Nu este deloc așa. Acest perete, luminos numai pe o parte, are și zona lui de întuneric, care trebuie să rămână așa, în obscuritate, fiindcă ne este rușine, cum îi este rușine și lui Betty, de sărăcie, de eșec, de neputință. Când directorul școlii o invită pe Betty Hunsdorfer să participe la festivitate de premiere a Matildei, reacția mamei pare de neînțeles. Un moment de glorie este trăit ca o umilință suplimentară:

„Cum ai putut să faci una ca asta? De ce l-ai lăsat să-mi telefoneze? Nu știi că n-am cu ce să mă îmbrac? Vrei să fim două caraghioase pe scenă, pocitanie mică? Vrei să râdă toți de noi? Să râdă și de tine și de mine?”

Peter este iepurele ascuns sub scară. Este iepurele Matildei, fata cea mică, pasionată de fizică și de experimente cu atomi și radiații. Matilda (Cristina Casian, excepțional rol!) este o visătoare. Experimentul ei demonstrează că distanța optimă față de sursa de radiații are efecte benefice. Metaforic, asta înseamnă că ea ar putea reuși, la ceva distanță de familia ei problemă, să-și împlinească visul, acela de a studia atomii:

„În fața ochilor mei, o frântură de lume devenea o altă frântură. Atomii exlodau azvârlind gloanțele acelea mici, și atom după atom se transformă în ceva, și nimeni n-ar putea opri vreodată această fântână. Va țâșni neîncetat, milione de ani – această fântână a eternității.”

Undeva, la etaj, foarte aproape de o balustradă, doarme fata cea mare, Ruth (Florina Gleznea, minunată în rol!). Are coșmaruri îngrozitoare. De jos, mama ei urcă, aproape în fiecare noapte, când e nevoie, să o liniștească – ceea ce o sperie pe ea nu există, e doar un vis, o să treacă. Betty îi spune fetei, așa cum face de mulți ani, propria poveste. În copilărie, când era fericită, a dat drumul cailor, fără știrea tatălui, i-a înhămat și a pornit prin sat în căruță, strigând din toți plămânii, cum fac vânzătorii de fructe și de legume. Betty Hunsdorfer are propriul coșmar: dispariția tatălui. Rolurile se inversează. Fetele au grijă ca mama lor să uite de ceea ce a îngrozit-o, în propria viață, la un moment dat:

„Din clipa în care intru pe strada noastră, nu se mai aude niciun zgomot. Toate ușile și ferestrele sunt închise și nu se mai vede nici urmă de om. Mă apucă teama ca nu cumva să mi se strice merele, căci n-o să le mai cumpere nimeni. Și eu strigam mai departe din răsputeri: MERE! PERE… Dar nu se mai auzea nimic… apoi întorc capul și mă uit la o casă de peste stradă. Văd o fereastră…..ferestrele se dau încet la o parte și văd fața tatei.”

Betty Hunsdorfer este convinsă că școala este o pierdere de vreme, nu te învață cum să supraviețuiești, nu-ți dă garanția unei vieți decente. Nici ea nu crede, până la capăt, în ceea ce spune, însă vrea să găsească justificarea propriului eșec. Pe ea, școala n-a împiedicat-o să se mărite cu bărbatul nepotrivit:

„Știința, știința, știința. Asta-i tot ce vă învață la școală. Nimic practic, util, care să vă ajute să răzbiți în viață”.

Anemone sau crăițe de lună. Lângă mine, cineva se întreabă dacă nu cumva spectacolul pe care urmează să-l vedem este o reinterpreatre a celui din 1977, în regia Cătălinei Buzoianu, având-o pe Olga Tudorache în rolul lui Beatrice Hunsdorfer. În 1964, americanul Paul Zinder publica piesa The Effect of Gamma Rays on Man-in-the-Moon Marigolds, ecranizată în 1972 de Paul Newman. În regia Marianei Cămărășan, cu interpretarea strălucitoare a Oanei Pellea, spectacolul capătă strălucire de musical. I’m simply the best, spune, pe scenă, Betty Hunsdorfer, împrumutând carisma Tinei Turner sau, în altă secvență, pe cel al Lizei Minnelli.

Peter Brook vorbește în Spațiul gol despre relativitatea teatrului, despre ce-l face viu, oprindu-i mortificarea, despre această primenire a spectacolului prin fiecare nouă punere în scenă:

„În teatru, orice formă odată născută, e pieritoare, fiecare formă trebuie să fie concepută din nou, şi noua concepere va purta semnele influenţelor din jur.”

Fiecare montare aduce, fără să modifice esența piesei, propria viziune asupra temei. Rămâi, după ce o vezi pe Oana Pellea în acest spectacol, cu replica ei în minte: Simply the best!

Teatrul Metropolis

Spectacolul: Efectul razelor gama asupra crăițelor lunatice” de Paul Zindel

Regia: Mariana Cămărășan

Traducerea: Iulia Necară

Scenografia: Vladimir Turturică

Light design: Ștefan Vasilescu

Distribuție:

Beatrice Hunsdorfer: Oana Pellea

Ruth Hunsdorfer: Florina Gleznea

Matilda Hunsdorfer: Cristina Casian

Nanny: Alexandrina Halic