„Dacopatia și alte rătăciri românești” de Dan Alexe

În 1856, la Roma, un dac a coborât de pe Columna lui Traian provocând stupoare și panică printre cei care au avut șansa și privilegiul de a fi martori ai acestui eveniment ieșit din comun. În fond, ce dovadă mai bună, ce gest mai expresiv decât acesta pentru a demonstra tăria spiritului dacic, veșnic neînfrânt și mereu actual? Dar ce imensă revanșă a unui popor unic, deopotrivă admirat și lăudat de către contemporanii săi. Coborârea dacului de pe Columnă simboliza răzbunarea istoriei, răsturnarea valorilor și punea la îndoială certitudinile clădite cu trudă de-a lungul secolelor. Imperiul Roman devenea o biată paranteză, un simplu auxiliar al mersului istoriei, misterios și inaccesibil profanilor. Evident, cele descrise până acum sunt rezultatul unei imaginații bogate și a dorinței de introducere plastică într-un domeniu complicat și sensibil, deși fad în esență. Nu, în 1856, la Roma nu a coborât nici un dac de pe Columnă; în schimb, la baza acesteia dormea ostenit Badea Cârțan, un român care a mers pe jos până la monumentul dedicat gloriei lui Traian din dorința de a înțelege mai bine originile poporului nostru, gest care a provocat senzație în presa italiană a epocii.

„Originile poporului nostru”, nobilă sintagmă și interesantă arie de discuții și ipoteze, mai bine sau mai rău fundamentate. Dar despre ce popor vorbim? Să aruncăm învelișul metaforic și armătura de epitete specifice temei aduse în discuție și să privim cu luciditate și detașare, concepte nefirești multă vreme istoriografiei noastre, în cea mai mare parte, realitatea necosmetizată. Așa cum am mai scris cu alte ocazii, românii reprezintă o stranie și curioasă simbioză: pe de o parte, un popor relativ minor, aflat atât fizic, cât și ideatic la periferia Europei, mereu în defensivă, întotdeauna apăsat de un retard accentuat; pe de altă parte, frustrarea generată de această stare de lucruri a refulat în domeniul mentalului colectiv, care și-a imaginat o oglindă, inerent deformată și viciată, dar care a reușit cumva să reflecte lucrurile exact pe dos. Fără a fi singulari, nici măcar din acest punct de vedere, românii au excelat în construcția unei ample mitologii naționale menită a compensa evidenta inferioritate cronică în raport cu multe națiuni europene. A rezultat astfel un destin excepțional, un marș glorios și neabătut prin istorie, pe care ne-am anexat-o în mod abuziv, susținută de un complex de falsuri, exagerări și deformări, indiferent de context: perioada construcției naționale realizată de generația pașoptistă, perioada interbelică, imaginată drept firesc corolar al milenarei noastre existențe sau epoca regimului comunist, decrepit și aberant prin definiție.

O piesă esențială a dosarului imaginarului colectiv amplificat de pasiuni naționaliste o reprezintă istoria dacilor, al căror loc în istoria noastră a suferit transformări dramatice de-a lungul timpului. Corifeii Școlii Ardelene, în acord, cel puțin în acest punct, cu Robert Roesler și a sa teorie imigraționistă, i-au evacuat pe daci din istorie marșând pe teza latinității pure a poporului român. Bogdan Petriceicu Hasdeu a replicat într-un sens de echilibru, iar pe urmele sale mai mulți istorici sau arheologi români, în special Vasile Pârvan, au încercat să redea dacilor locul istoric pe care credeau că îl merită, ipostaziat de excelență. Apogeul a fost atins în timpul regimului comunist, atunci când protocronismul a devenit fundamentul pe care s-au clădit teorii și ipoteze aberante sau nesusținute științific despre „aprigul” și „dârzul” popor al dacilor. Un popor măreț precum cel român nu putea decât să aibă rădăcini existențiale pe măsură. Din nefericire, fenomenul nu s-a stins după 1989, ci a continuat să alimenteze fantasme și deliruri mistice care văd în daci poporul primordial al umanității, dacă nu cumva sunt chiar precursori ai acesteia. În pofida faptului că pare marginal, perfieric, fenomenul ca atare există și nu poate fi ignorat de o societate care caută să se redefinească în acord cu realitățile contemporane, deși încercarea este grevată de numeroase obstacole.

Împotriva acestei imposturi și a personajelor care o potențează, s-a ridicat revolta lui Dan Alexe, scriitor, cineast, jurnalist și traducător, dar și un remarcabil lingvist, prin intermediul cărții sale „Dacopatia și alte rătăciri românești”, apărută la Editura Humanitas, în 2015. Lucrarea își propune să spulbere mitologia țesută în jurul dacilor, să corecteze o serie de erori ce țin de tradiție și imaginar sau să explice mai multe curiozități specifice poporului român:

„În vremurile noastre de presupus acces la totalitatea informației, orice mitologie este o rătăcire. Încă de când Georges Bataille și Roland Barthes au disecat miturile moderne, a apărut limpede că o bună parte din ele sunt doar derive colective – rătăciri vizibile mai ales în tot ceea ce ține de inventarea unor origini mitice, fenomen înrudit cu teoriile conspiraționiste. Așa este obsesia românilor cu dacii.”

Fără a împrumuta un ton grav sau un limbaj doct, Dan Alexe, parcă mereu cu zâmbetul pe buze și mustind de calm, atacă frontal problematica istoriei dacilor, atât de grav deformată și sluțită de personaje incapabile să atingă un nivel rezonabil de înțelegere a realităților antice. Rând pe rând, la fel ca un judecător competent, rațional și dedicat meseriei, autorul aduce în prim plan teoriile ”dacopaților” (inspirat termen, de altfel) pentru a le demonta într-un mod greu contestabil, caracterizat de eleganță și rafinament a argumentelor.

De altfel, așa cum precizează și autorul, argumentele dacopaților, pentru a păstra acest termen generic, sunt de-a dreptul infantile, atunci când nu sunt ilare. Mai mult, ceea ce Dan Alexe a omis să spună, cu una sau două excepții, bizara galerie a dacopaților este formată exclusiv din oameni care nu sunt istorici, arheologi sau filologi, ci, dimpotrivă, sunt medici, actori, scriitori mediocri sau pretinse vedete media. Cu tot respectul datorat acestor meserii, este lesne de închipuit competența lor în materie de istorie antică, greu de pătruns sau de descifrat din multe puncte de vedere chiar și pentru cei cu o solidă pregătire teoretică: rareori rudimentară, deseori stupidă. În cadrul acestui context, unui lingvist competent așa cum cum este Dan Alexe, nu îi este greu deloc să răstoarne firava și naiva mitologie dacopată. Tocmai de aceea, lingvistul nostru întinde o severă palmă imaginară prin intermediul căreia lovește în toate părțile: distruge falși idoli, răstoarnă sensuri absurde și calcă suveran în picioare extensiva minciună. Dar autorul face mai mult decât atât, încercând să explice, să aprofundeze sensurile faptelor analizate și să propună ipoteze plauzibile, care pot fi acceptate sau nu, dar care comportă un cert simț istoric. Asta cu atât mai mult cu cât dacii înșiși au refuzat să devină nemuritori și să își ocupe un loc permanent în istoria umanității nelăsându-ne nici măcar un document scris. În aceste condiții, reconstituirea istoriei lor se poate face pe două căi: fie prin investigarea arheologică, fie prin analiza surselor externe, latine sau grecești, dar care sunt, vai, atât de disparate și contradictorii.

În primul rând, așa cum observă Dan Alexe, informatorii antici, nu aveau competențe lingvistice, astfel încât ne trebuie mult discernământ în diseminarea informațiilor proferate de aceștia. Apoi, pentru oricine care deține cele mai vagi noțiuni de istorie, este evident faptul că Antichitatea se caracteriza printr-o uriașă diversitate etnică și lingvistică. Transferul realităților de azi înspre universul antic, atât de diferit și de specific, este o inepție și denotă o crasă întârziere mentală. Nu putem vorbi de daci ca despre un popor unitar (ce să mai spun de națiune, care se construiește sub forma unui irezistibil concept în secolul al XIX-lea) sau despre arealul dacic, orice ar însemna acesta, ca despre o unitate de civilizație și limbă:

„Ceea ce grecii și romanii numeau daci sau geți sau sciți și sarmați are la fel de multă valoare cât mătasea-broaștei pe o mlaștină. Istoricii greci și romani n-aveau nici cea mai mică idee despre limbi și diviziuni etnice și este exclus, ba chiar imposibil, ca pe teritoriile vaste descrise de ei ca fiind ale tracilor sau ale ilirilor sau ale dacilor și geților să se fi vorbit o singură limbă. Confederațiile tribale erau fluide și vorbeau limbi de origini diferite, care se amestecau și se foloseau în paralel.”

Ce carieră excepțională a cunoscut celebrul pasaj scris de Herodot conform căruia dacii sunt cei mai drepți și mai viteji dintre traci. Dar același neobosit călător prin spațiile antice, stranii și barbare în viziunea sa, vorbește despre lupta eternă dintre „arimaspii cu un singur ochi și grifonii hulpavi de aur.” Mai mult, aș adăuga eu, este cunoscut faptul că toți istoricii noștri, inclusiv cei aserviți tezelor comuniste, au recunoscut faptul că Strabon exagera, voit sau nu, atunci când estima mărimea armatei lui Burebista. Or, nu am remarcat pe nimeni să își adreseze următoarea dilemă: dacă Strabon a exagerat în mod vădit asupra unui aspect, ce ne îndreptățește să credem că nu a procedat la fel și în cazul altor informații pe care ni le-a oferit? Doar pentru faptul că era convenabil pentru noi plasarea dacilor într-o lumină favorabilă? Dar poate fi aceasta onestitate istorică în interpretarea surselor?

Cu acribie și competență, Dan Alexe purcede la demontarea celorlalte argumente ce stau la baza delirantului vis propagat de dacopați. Argumentele sunt puternice, degajă o esență solidă și sunt, în principiu, greu de combătut. Fie că îl aprobă pe Xenopol și îi întărește premisele, fie că îl critică pe Vasile Pârvan, altfel un arheolog competent și specialist reputat, dar căzut în irezistibila fantasmă a unicității dacilor, fie că îl desființează suveran pe Nicolae Densușianu, profetul adulat de dacopați prin intermediul „Bibliei” sale indigeste și abreante, „Dacia preistorică”, autorul ne poartă prin sfere tari și aduce ipoteze istorice sau lingvistice în sens opus, dar cel puțin credibile în formularea lor, concisă și directă, eliberată de tiranica umbră a compromisului. Mai are rost să precizăm că românii nu sunt singurii care se lasă cuprinși de dulci și amăgitoare iluzii privind originile? Dimpotrivă, georgenii, albanezii sau chiar…cecenii își revendică primordialitatea universală, bazată pe același set de argumente, ce ne duce cu gândul înspre zona patologicului.

Ca istoric de formație, am insistat, așa cum era firesc, pe capitolul dedicat dacopatiei românești și a aberantelor teorii rezultate dintr-o cel puțin mediocră și limitată înțelegere istorică, dublată de o dorință dusă la extrem de a privilegia starea de excelență a poporului român, cu consecințe dăunătoare și inabile. Dar cartea lui Dan Alexe este mult mai mult decât atât: veți găsi în paginile lucrării explicații savante despre originea basmelor românești, aprecieri deloc măgulitoare despre gastronomia noastră, explicații savuroase despre absența mafiei române, așa cum este ea articulată în Balcani sau aprecieri deloc ortodoxe despre o paletă imensă de lucruri și stări de spirit de la perenitatea poetului nostru național până la binecunoscutul nostru complex de inferioritate. Sunt pastile scrise cu amuzament, cu rafinament stilistic, inclusiv în vulgaritatea lor, care vă vor delecta și vă vor induce îndoieli, mirări și frustrări. Peste toate tronează explicațiile lingvistice, care pot părea la prima vedere aride, dar care completează în mod fericit ansamblul ideatic al cărții.

Ce frapează, însă, la cartea lui Dan Alexe este modul relativ inedit prin intermediul căruia își construiește narațiunea, își plasează argumentele și își mângâie orgoliul. Nu veți găsi nici urmă de încrâncenare academică sau de patos exuberant. Rafinament și eleganță a ideilor? Bineînțeles. Ironie, joc ludic, precizie în aruncarea săgeților deopotrivă letale și nimicitoare? Absolut. Siguranță de sine, măiestrie în expunere și magistrale demonstrații? Mai mult ca sigur. În schimb, nu putem observa crispare, emoție sau tremur lăuntric. Mai mult, atunci când văd ce adversari are Dan Alexe, ateu hedonist, detașat și senin, adversari ce provin din cele mai diverse și pestrițe straturi ale societății noastre aflate încă în fază de negare a rostului său, nu pot să mă gândesc, forțând metafora, decât că acesta reprezintă umanitatea însăși, așa cum credea Michel Onfray despre Jean Meslier. Umanitate însă susținută de o perspectivă luminoasă și dublată de o splendidă volubilitate, ea însăși sprijinită de o plăcere rar întâlnită a exteriorizării.

În interiorul coperții lucrării scrise de Dan Alexe, este precizat faptul că dacă vom tasta adresa sa pe google maps îl vom putea vedea savurând un pahar de vin pe terasă. Așa îmi place să îmi închipui că și-a scris cartea autorul, așa vă recomand să o citiți. Buchetul irezistibil al unui vin de calitate, însoțit de delectarea citirii acestor pagini vă vor induce o stare superioară, vă vor purta prin sfere amețitor de înalte și vă vor surpinde privind în gol la final (în paranteză fiind spus eu unul așa am recenzat-o). Iar dacă veți lua tăcerea deplină ca partener, la un moment dat veți auzi din spatele paginilor râsul homeric al autorului, estompat doar de puternica impetuozitate a irezistibulului său Logos. În chip de concluzie, să ne amintim de versurile lui Geo Dumitrescu: „Slav aș fi fost de nu eram latin/ Latin aș fi de n-aș fi fost și dac/ Dar a ieșit așa, să fiu român/ Și eu cu soarta asta mă împac.”

„Dacopatia și alte rătăciri românești” de Dan Alexe

Editura: Humanitas

Anul apariției: 2015

Nr. de pagini: 355

ISBN: 978-973-50-4833-4