Luni, 16 octombrie, de la ora 18.00, la sediul Muzeului Literaturii Române din Strada Nicolae Crețulescu 8, București a avut loc prima reprezentare a piesei „Ce rămâne după viață?” de Cătălina Florina Florescu, scriitor român și profesor universitar de literatură în Statele Unite, al cărei volum de dramaturgie se află în ultimele etape ale publicării la Editura Tracus Arte. În ceea ce privește regia, aceasta i-a aparținut lui Alexandru Nagy, absolvent al secției de Actorie din cadrul Facultății de Teatru a U.N.A.T.C „I.L. Caragiale” București și al programului de master din Marea Britanie – Theatre Directing – East 15 Acting School și, totodată, asistent de regie pentru nume consacrate precum Horațiu Mălăele, Anthony Clark, Mick Davis, Victor Ioan Frunză; iar din distribuție îi menționăm pe Carla Maria Teaha, Ștefan Pavel, Radu Catană, Mihai Hurduc și, bineînțeles, Alexandru Nagy.
Pentru că întreaga reprezentare nu s-a vrut a fi o piesă de teatru în sensul convențional, ci un spectacol-lectură, precizez că în cele ce urmează nu voi realiza altceva decât o aducere laolaltă a acelor elemente textuale, dar și de spectacol pe care publicul invitat în mansarda MNLR a avut plăcerea de a le asculta și observa. Dar mai mult, îmi voi permite a mă erija într-o poziție de maximă subiectivitate față de „Ce rămâne după viață?”, astfel încât ceea ce urmează să discut este într-o măsură mai mică sau mai mare propria mea cheie hermeneutică de interpretare și mai puțin o perspectivă din afară, neapărat centrată pe o dimensiune strict evaluativă asupra spectacolului.
Astfel, piesa clasificată chiar de către autoare drept farsă în 3 acte scurte s-a dovedit pentru mine a fi, de fapt, o invitație la introspecție și analiză față de anumite procese ale omului în genere, o dramă psihologică în care aspecte precum alienarea și dubla realitate: real – virtual, par să încline toate către o anumită situație sartriană de tipul Huis clos. Dar, chiar în această situație existențialistă dihotomia Sine – Celălalt ajunge să devină cu mult mai mult, timpul, dar și o obsesie (mascată, e drept) față de Amintire fiind condiții de nedepășit în înțelegerea reprezentației.
Având „ca vină” textul, dar și actorii, spectacolul surprinde ab initio prin banalul (aparent, sic!) și simplitatea de care dă dovadă. În fața unei scene intime, publicul este pus să asiste la o lectură de teatru în care suportul letric al replicilor se dovedește a fi chiar celularul actanților: Relaxat 1, Relaxat 2 și Relaxat 3. Deși aceștia interacționează, pare-se că universul digital în care se află imersați devine nu doar o adicție, ci propria manieră de a se raporta la posibilitățile de transgresare ale existenței. Într-un spital anonim, cei trei anonimi se confruntă cu o criză cauzată de cauzele aducerii acestora acolo, dar și de viața pe care o aveau cândva, într-un trecut ce le apare necunoscut și aproape intangibil, situat într-un moment preexistent stării birocratizatoare în care au ajuns:
„Relaxat 1: (…) Înainte să îți răspund, adu-ți aminte că suntem duși cu capul. Așa scrie pe fișa medicală, negru pe alb, deci bagă la cap și comportă-te ca atare. Nu-ți mai ieși din rol. Ce ai îți este de ajuns. Ăsta e rolul tău, deci joacă-l perfect.”
Dacă pentru Kafka absurdul provenea din negrul pe albul documentelor lipsite de justificare, abordarea Cătălinei Florescu, deși manifestând o oarecare filiație, se va focaliza cel puțin în primul act mai degrabă pe o dimensiune a fenomenelor sociale, mai bine spus pe o dimensiune a raporturilor inter-umane. Știind că se află într-o instituție medicală, dar asumându-și vizibil și rolul de actori, dialogul celor trei pare adesea izvorât ex nihilo fapt ce îți aduce permanent în minte titlul, devenit obsesie, „Ce rămâne după viață?”, dar și „A cui viață?” sau chiar „De ce viață?”.
„RELAXAT 2 : Dacă tot ne dăm cu părerea, scândurile astea, așa cum sunt aranjate, aduc a moară eoliană.
RELAXAT 1: Sau aduc cu litera Y, are trei părți egale, dacă nu ați observat până acum. Cromozomul Y, asta vreau să zic. În fine, fiecare și-a dat cu părerea și își va primi onorariul la sfârșitul reprezentației.”
De asemenea, visul libertății, al acelui permanent on rêvait de liberté suportă mutații pe măsură ce cei trei conștientizează că „nu au niciun contact cu lumea de afară” și că propria aromă (aș spune eu ontologică în viziunea autoarei) ajunge să fie înlocuită de mirosul de spital, ce îi determină să își dorească, de fapt, să moară „liberi ca o drosofilă” într-o lume despre care nu pot să își spună altceva unul altuia decât: „Tu și idealurile tale. Nu există așa ceva, băiete!”. Iar primul act se încheie chiar cu o manifestare extatică, totodată ludică a celor trei sănătoși captivi, ce strigă în cor: „À notre vraie liberation!, fără să își deconecteze vreo secundă portabilul.
Proaspăt reveniți din momentul de enthousiasmos, actul al doilea ne aduce față în față cu reflecțiile Relaxatului 1 pentru care seara precedentă apare drept „mortală”, parcă anticipând dezideratul pe care și-l va fi impus, dar care va fi imediat infirmat chiar de sine însuși:
„Relaxat 1: Atâta apatie şi atâta moderaţie ne-au ucis mintea. Numai corpul a zis altfel. Gata cu atâta moarte în viaţă. Gata! Gata! Gata! […] Ca și când tratamentul abuziv ne-a ajutat cu ceva! (Tăcere) De când am venit aici, treptat, dar accelerat, ne-am schimbat atât de mult că suntem doar niște axe într-o diagramă medicală; suntem puncte neunite care dispar la atingere; suntem morți, bă (Ridicând tonul), morți în viață!”
Or, în acest univers viu ce îi condamnă la o moarte ce este trăită și care nu poate să vindece, o moarte ce îi obligă la o disoluție treptată: mai întâi a simțului olfactiv, apoi a celui gustativ, „După viață” apare ca fiind mai departe decât orice punct imaginar la care am putea să ne gândim.
Pentru că nu aș vrea să devoalez mai mult din conținutul piesei, sper că tot ceea ce am prezentat până acum este exact suficientul care să vă determine să mergeți la o reprezentație sau să parcurgeți volumul pe care, personal, îl aștept într-atât.
În loc de concluzie și ca scuză pentru întreruperea bruscă a discursului, v-aș invita la o reflecție asupra a ceea ce înseamnă „după viață” pentru fiecare dintre noi, căci pesemne că acesta este exact dezideratul pe care întreaga reprezentație, de altfel încheiată printr-un dialog între public și actori, îl are. Acela a reflecta asupra propriei vieți, a vieților celor dragi și a speranțelor pe care cineva le mai poate avea, într-un „după” aflat là-haut, greu de receptat, un „după” ce reflectă și se reflectă în individualitatea fiecăruia.
Credit foto: Ioan Suhov
