Gânduri (fragmentate) despre „Persona” de la Teatrul Odeon (regia Radu Nica)

Greu să scrii detașat, obiectiv despre Persona în regia lui Radu Nica, noua premieră a Teatrului Odeon. Greu din multe motive, dar în primul rând datorită curajului regizorului, unul asumat și transformat într-un act artistic original, coerent și departe de orice gratuitate. Un spectacol care surprinde tocmai prin poziționarea foarte departe (aproape că la antipozi) de ceea ce a gândit inițial Ingmar Bergman. Răstălmăcirea în cheia prezentului a mesajului original nu impietează (aproape) cu nimic asupra calității textului original, spectacolul în sine având de câștigat din toate punctele de vedere, cu o singură condiție: spectactorul să se dezică total de referința la original.

Una din premisele de la care a plecat regizorul în construcția Personei rezidă în imperativul aproape categoric (categoric, pentru că e impus de politicile sociale ale contemporaneității) de redefinire a identității sexuale a oricăruia dintre noi. O redefinire care răstoarnă convenții sociale, reface de pe cu totul alte poziții relațiile interpersonale, schimbă roluri sociale și dă noi unghiuri de interpretare oricărui act artistic în sine. Hermeneutic vorbind, orice text vechi devine nou prin și datorită acestei chei noi de decodare (a unui text oarecare, nu doar din sfera dramaturgiei). De aici și mutarea de accent de pe relația lui Elisabet cu propriul copil pe redefinirea ei ca femeie (înainte de a fi mamă, ea este femeie și actriță) și schimbarea perspectivei asupra întregii ei cariere artistice. Așa se face că și dinamica rolurilor se schimbă total, iar Anda, sora medicală, iese în prim-plan și își asumă, vrând-nevrând, rolul de agent de schimbare (rămâne să vedeți dacă schimbarea e a ei sau/și a Elisabetei). Lipsa aproape totală de previzibil este una din notele de bază ale spectacolului semnat de Radu Nica pentru că, deși cunoscătorii știu filmul și au văzut (poate) și alte montări ale piesei, nu există niciun moment de relaxare/blazare, de așteptare a deznodământului în nota aceea de firesc, de „așa trebuie să se întâmple”, schimbul de replici fiind orientat tot timpul într-o direcție nouă, care incită curiozitatea și îndepărtează total indiferența celui din sală.

Fiindcă vorbim și despre o traducere nouă a textului, personal mi-au sunat ciudat câteva replici, una dintre ele fiind a Andei, în prima parte a spectacolului, când rostește un „religios” care a sunat nefiresc; tind să cred că acolo trebuia un „credincios”, ceea ce schimbă total sensul replici. La fel și cu „foarte tare” în loc de „foarte mult”, o preluare grăbită din vorbirea colocvială a unei expresii folosită greșit, dar care tinde să schimbe norma. Dar să trecem la cele cu adevărat importante, după un preambul destul de lung, iată.

Intri în Sala Mică a Odeonului și te trezești cucerit de scenă. Care are ceva hipnotic în ea, așa se face că aproape că-ți ghicești locul. Lumina albă, de neon, care se reflectă în oglinzile deformante, dă nota aceea de rece și impersonal, de spital din care ai vrea să fugi oricând (chapeau bas, Tudor Prodan, încă mă surprinzi cu soluțiile propuse!). Ghicești în spatele perdelelor o altă lume, dar care nu se lasă dezvăluită încă. O secționare pe adâncime a scenei, care te duce cu gândul la structurile psihicului din perspectivă psihanalitică. Id-ul, Ego-ul și Super Ego-ul își cer dreptul la întâietate, dar este mai mult decât evident că doar unul dintre cei trei va avea câștig de cauză. E interesant din acest punct de vedere cum Radu Nica mută discuția în actualitate: astăzi se duc bătălii grele pentru câștigarea dreptului la viață privată, una pe care am pierdut-o treptat, pentru că ne-am centrat atenția și orientat eforturile aproape exclusiv în domeniul profesional și/sau social. Iar actorii (mă refer la ei ca profesioniști ai scenei) sunt cei mai văduviți din acest punct de vedere: câți dintre ei își permit cu adevărat viață personală? Câți dintre ei pot avea sau își permit familii? Podeaua din planul secund al scenei devine un amortizor al impactului unor vechi întâmplări, separator al planurilor activiății conștiinței – ce se întâmplă acolo, în inconștient, nu poate fi judecat dpdv moral, ci doar supus înțelegerii – de ce s-a întâmplat astfel, ca să nu repetăm greșeala; de asemenea, podeaua are și rolul de protecție – așa cum creierul are un înveliș / o membrană care-l ține întreg și îl ferește oarecum de duritatea exteriorității, de șocul unor acțiuni exterioare.

Persona în sine, face referire directă la dedublarea actorului de personaj. Dar cât din personaj poartă actorul și dincolo de scenă? Mutarea accentului de pe drama personală – neacceptarea copilului, pentru că e rod al păcatului, dar și pentru că impietează asupra carierei profesionale, pe relația actorului cu personajul – lupta dintre Eu și Persona – cine e mai puternic, actorul care trebuie să stăpânească rolul, sau personajul care-l supune la cazne pe actor? Despre toate acestea este vorba în partea a doua a montării. Bazinul – inconștientul – fluid, scapă controlului, regulii, deși are cadre reci și foarte fixe, dar tentează în permanență – scăldatul pe marginea lui. În antiteză – patul, foarte solid și foarte prezent, obliterează legătura dintre aici și acolo, dintre straturile conștiinței.

Și fiindcă mutarea de accent realizată de Radu Nica cerea nu doar schimbare de decor, ci și costume adecvate, se cuvine să facem referire și la acestea. Foarte inspirată ideea Cristinei Milea, de a muta accentul pe filozofiile orientale, pentru că în felul acesta ajută la conturarea concepției regizorale: cum găsesc unii actori Calea? Cum face (sau ce-ar trebui să facă un actor) să nu înnebunească jucând un personaj nebun? Însuși Stanislawski recomanda meditația ca mijloc de „așezare” a personajului, dar și ca formă de salvare a actorului – altfel n-am mai vorbi de profesionalism, ci de cu totul altceva.

Relația feminizantă între personaj și actor/actriță dă un oarecare disconfort spectatorului. De fapt, în acele scene este vorba de supra-viețuire – cine cui dă viață? Și, ce e cu adevărat important, cum? Astfel, conflictul devine sursă a (auto)cunoașterii. Și da, e un conflict de natură feminină, pentru că Animus și Anima se află în permanență în opoziție, iar unii dintre noi nu reușim nicicum să menținem echilibrul.

Oglinzile laterale care deformează, lumini albe și orbitoare care tranșează situații fără rezolvări evidente. Fragmente de știri cât se poate de actuale (cu trimiteri evidente la vini colective – refugiații, o problemă fără rezolvare) cu cadre din filme noir și clasice. Un joc de putere între trecut și prezent sau între personaj și actor – „suntem ceea ce consumăm”, mai ales în plan cultural. Muzica potențează drama. Scena cu rochiile supraelastice excelent gândită, dar cu ajutorul unui coregraf foarte bun ar fi căpătat și mai multă consistență.

Câte ceva despre distribuție: Oana Ștefănescu are toate șansele să ducă rolul spre un nivel demn de luat în calcul de juriile diferitelor festivaluri. Anda Saltelechi este în rol și reușește să comunice cu Oana Ștefănescu mai tot timpul spectacolului, stăpânește textul și-l îmbracă în multiple nuanțe, ceea ce demonstrează implicare și asumare.

La final, rămâi cu ideea că Radu Nica s-a folosit de diferite limbaje scenice pe care le-a combinat cu cap, fără să aglomereze inutil spațiul, ceea ce ajută foarte mult în construcția relației dintre spectatori și actrițe. Se lucrează cu convenția la vedere, care e chiar evidențiată de multe ori, dar e o evidență care ajută foarte mult în construcția acestui dialog. Dincolo de întrebarea (banală și redundantă) – de ce mergem la teatru și de ce (încă) ne fascinează un spectacol de teatru, Radu Nica își permite luxul unei retorici profunde: dar voi știți la ce vă uitați, înțelegeți ceea ce vedeți!?