Ambiguitatea unei lecturi – „Ludovica” de Ana Pop Sîrbu

Am stat mult să mă gândesc dacă să scriu despre Ludovica sau nu. Nici acum nu sunt foarte convinsă că fac un bine scriindu-mi opiniile vizavi de această carte. O carte care ar fi putut intra în atenția și memoria colectivă, dacă calitatea scriiturii n-ar fi fost într-atât de mult pusă în umbră de lipsa unui redactor de carte profesionist (atenție, nu mă refer la corector, ci la redactor). Sunt atât de multe locurile în care stridențele fac legea, până într-acolo încât anulează efectul oricărei străduințe de ordin stilistic, la care se adaugă lipsa constantă și supărătoare a diacriticelor (a unora dintre ele). Un corp de literă mare, care înlesnește lectura și o hârtie de calitate superioară nu anulează deloc lipsurile evidențiate mai sus, din contra, pare că le exacerbează.

Dincolo de toate acestea (observații scrise cu multă rezervă din partea mea, credeți-mă), Ludovica rămâne dovada unui talent literar ținut mult timp ascuns și de aici și senzația că citim ceva ce vine dintr-o altă epocă. Dincolo de efortul continuu de recuperare a unor memorii personale și care-și cer dreptul la supraviețuire, deci la trecerea prin și peste timpurile prezente, Ludovica este o și dovada faptului că a scrie beletristică de bună calitate nu ține neapărat de un timp anume. Deși construcția narativă este în doi timpi (personali și sociali) și două personaje – Ludovica și Petra – impresia de final de lectură este că avem de-a face cu un jurnal literar sau cu un set de memorii convertite literar într-un incipit de viitor roman. De altfel, în prefața cărții, Ana Pop Sârbu scrie că avem de-a face cu fragmente dintr-un roman lăsat spre publicare doar pentru atunci când vor trece 20 de ani.

Teaca, comuna din Bistrița, locul copilăriei Ludovicăi, este adusă în fața cititorilor printr-un efort sincopat al personajului de evocare a unor întâmplări și evenimente care și-au primit plusvaloarea prin trecerea timpului. Ritualuri străvechi, astăzi pierdute, obiceiuri locale care astăzi și-au pierdut sensul pentru că nu mai trăiesc bătrânii – cei care aveau rolul de a duce mai departe tradiția = sau n-au mai avut cui să e transmită, întâmplări hazoase, pline de naivitatea copilăriei, toate acestea se combină într-o scriere în două planuri, menită a aduce într-un punct de convergență „ce-a fost” și „ce-a rămas”. Este evidentă nostalgia timpului pierdut – regionalismele abundă în fiecare pagină (observație: din punctul meu de vedere este absolut necesar un glosar cu explicarea acestora, pentru că unele dintre ele nu mai sunt în uz, dar și pentru că cartea este sau va fi citită și de lectori mai puțin dedicați căutării într-un dicționar a adevăratului înțeles al cuvintelor; pe de altă parte, de multe dintre ele ne dăm seama din context ce înseamnă, dar sunt câteva cuvinte despre care chiar nu îți dai seama ce referințe au), după cum la fel de prezentă este și inadecvarea la timpul prezent. Ludovica pare că trăiește într-un trecut etern prezent, într-o bulă de timp suspendat, acolo unde nimic nu se petrece, ci totul se întâmplă aici și acum.

„Vai, ce vaier de demult! A doua zi de Rusalii, mai aveam sarmale de podbal, tocăniță de iepure și curcubeu la ferestre. După ce părinții mei hrăneau animalele cu ururială, adică porumb, grâu, ovăz măcinat, împreună cu tărâțe, primeau musafiri sau mergeau și dumnealor chiar și-n satul vecin, în Archiud, la bunica Ludovica. Tata era primenit cu o cămașă de pânză țesută, cu mâneci largi, cusută cu înflorituri mărunte, cu cioareci subțiri din bumbăcel. Albi, albi ca spuma laptelui. Mama avea o fustă neagră plisată și bluză ușoară, cu cipcă de mână și nasturi albi. Avea ochii strălucitori, de-un verde închis, un conci mic și-o prospețime-n gesturi. Eu aveam o rochiță de-un frez pal, cusută la mâneci și la poală cu flori albastre de câmp, iar frații purtau pantaloni scurți și cămeși albe cu mâneca scurtă. Doar bunica Americanca se deosebea de noi prin atitudine, mers, privire. Avea o rochie de catifea pe care cădea altfel lumina, părea că și norii își reflectau adâncimea în valurile catifelei.”

Cititorului obișnuit îi va face plăcere întâlnirea cu poeta Ana Pop Sîrbu, căci multe pasaje sunt de un lirism greu de ascuns. Jocurile cu cuvinte – laitmotivul cărții – sunt cele care aduc în prim-plan poeta.

«- Hai să ne jucăm iar de-a cuvintele, Petra!

„Buturugă”, „poveste”, „răsărit”, „străkjer”, „vânt”.

– Ia să-ți citesc ce am scris, zise Petra:

„Mama sta pe buturgă/ Privea zidurile/Cu mâinile-n țărână./Nimeni nu vorbea despre moarte./Gțndul i se rostogolea prin aer./Ziua îi era străjer/ Noaptea n-avea pereche./

– Tu scrii bine, Petra, zise Ludovica și te prefăceai că nu știi să scrii „de-astea”.

= Îhî.» (n.m.= am transcris integral textul, cu semnele de punctuație folosite de autoare.)

Citind aceste apeluri la memoria personală, intens augmentate cu dialogurile timpului prezent cititorul ajunge la final să-și facă o idee despre Ludovica și, de ce nu, să o așeze într-un șir de personaje feminine românești. Rămâne de văzut dacă va fi și memorabil sau nu.

„- Ludovica, nu ai impresia că ne împiedicăm de un labirint?

-De-un labirint personal, vrei să spui, zâmbi Ludovica.

– Da, și ochiul aleargă pe o suprafață a lucrurilor aparente.

– Văz, viziune, senzorial?

– Petra, ai ajuns la sinteza dintre formă, culoare și lumină. Și tu zici că nu știi nimic.”

Ludovica este o carte care se lasă citită ușor, cu toate incoveniențele menționate până acum. O lectură care te face să te întrebi ce va urma. Și o ultimă observație: poeta e mai bună decât prozatoarea Ana Pop Sîrbu.

Ludovica de Ana Pop Sîrbu