Când aripile cresc înăuntru…

Liliana Corobca este unul dintre tinerii scriitori care, cu fiecare carte publicată, reușește să surprindă prin subiectele abordate, prin maniera estetică, prin curajul de a se apropia de zonele sensibile ale societății românești contemporane.

Astfel, cu Buburuza, roman publicat anul acesta, prozatoarea își provocă cititorii implicit la un examen de conștiință: câți dintre noi ne intersectăm cu oameni care au un anumit handicap (locomotor, în acest caz) și cum reacționăm? Ce face societatea pentru persoanele cu dizabilități? Ce mentalități pot fi dinamitate, în viitorul apropiat, pentru ca atitudinea așa-zișilor oameni normali să se schimbe? Știm, oare, în realitate, ce luptă zilnică e viața unei astfel de persoane? Visurile ei, umilințele, deposedările, scrâșnetul interior și inegala luptă cu urâțenia care poate arde, ca un acid, sufletele?

Romanul Lilianei Corobca prezintă, în fond, un astfel de caz. Vasilica Buburuz, protagonista cărții, a trăit toată viața în cărucior cu rotile, complet dependentă de ajutorul celorlalți (mamă, soră, prieteni, iubiți etc.), întrucât membrele, toate, sunt atinse de distrofie, astfel încât mișcările cele mai simple sunt pentru ea o tortură și, treptat, o imposibilitate. Romanul se structurează sub forma unui amplu și tulburător monolog, din perspectiva unei femei adulte, care acceptă să se înregistreze pe reportofon la cererea unei jurnaliste. Aceasta crede că viața și lupta pentru supraviețuire pot funcționa ca un exemplu pentru cei aflați în aceeași situație și, totodată, ca un avertisment adresat societății actuale, în speranța unei atitudini care săscoată din inerție anumite mecanisme sociale și civice.

La lectură, cartea nu e comodă. Absolut deloc. Nici nu ar avea cum să fie. Nu trebuie să fie. E însă un proiect și un produs literar ambițios. Deloc întâmplător, originea protagonistei o plasează pe aceasta în mediul rural, tarat de multiple și dureroase prejudecăți. Părinții consideră că un copil cu handicap este un eșec al lor și o rușine. Ceva pe care îl ascunzi de ochii celorlalți, o ființă pe care o izolezi și o lași pradă singurătății și spaimei. Viața celorlalți membri ai familiei își are firescul ei, doar fetița infirmă e așezată pe cuptor, lângă fereastra unde tatăl sacrifică păsări și animale de curte, fără să-i pese vreodată de impactul asupra copilei sensibile. Rareori aceasta primește o brumă de atenție și de tandrețe din partea mamei. Mâncarea se rezumă la eterna porție de macaroane fierte…

La patruzeci și ceva de ani, după ce s-a realizat cu mult peste ceea ce pot face alte persoane cu handicap (a terminat două facultăți, are propria locuință, menajeră, contracte cu edituri, ieșiri în public, bărbați), Buburuza își rememorează traseul, din pat, cu ajutorul unui reportofon pe care uneori uită să-l pornească. Amintirile din copilărie se amestecă necontenit cu cele din studenție și cu unele de dată recentă. Viața unui om pe care doar imposibilitatea de a se deplasa îl diferențiază de ceilalți. O viață în care s-a războit permanent cu iminența morții, cu disperarea că va claca, cu dorința de a fi privită ca un om normal. Uneori, monologul ei capătă accente sarcastice:

„Un monstru, da? Așa mă vedeți? În accepția generală, tot ce nu seamănă cu voi, tot ce e altfel e monstruos. Dar câte asociații nu s-au înmulțit ca ciupercile după ploaie ca să ne ajute! Toți, șefi, toți, pe fonduri străine și bani mulți. Ah, sunt rea și nedreaptă! Chiar eu am înființat câteva. Fonduri, bani, organizații, fundații, dar problemele rămân, mentalitatea nu se schimbă direct proporțional cu apariția organizațiilor noastre!” (pag. 147-148).

Greu de parcurs sunt mai ales paginile în care protagonista nu se sfiește să vorbească despre nevoile fiziologice, despre umilințele proprii, dar și despre acelea la care e martoră neputincioasă. Faptul că nu-și poate manevra singură căruciorul îi limitează bruma de independență. Neavând forță în brațe, scaunul trebuie împins de o altă persoană. Ridicatul, așezatul, toaleta intimă, oala cu urină și fecale, teama că s-ar îngrășa dacă ar mânca prea mult și va fi și mai mult o povară pentru ceilalți, lacrimile din ochii cucoanelor, sila, sporovăiala egoistă a prietenelor, toate acestea sunt adesea greu de îndurat. Sinceritatea și cruzimea acestor notații salvează, fără îndoială, cartea de la accente sentimentale inutile. Căci Vasilica Buburuz trăiește ca și cum fiecare zi ar fi ultima. În fricile și în deziluziile ei, viața se strecoară cu agilitate, cu micile și marile ei bucurii. Cu imaginea câmpului plin de buburuze gata să-și ia zborul. Cu trei bărbați care îi schimbă percepția despre sine: Inochentie, Leonid și Victor. Trei experiențe de dragoste, asumate până la capăt: iubirea inocentă, iubirea tinerească și iubirea senzuală. Unite, toate trei, de imaginea onirică a fetei căreia îi cresc aripi și picioare interminabile, astfel încât poate dansa după pofta inimii:

„Am corp doar noaptea. Am mâini, am picioare lungi, sunt înaltă, subțire, lungă, mă ridic din pat și dansez.

Simt și a doua zi dansul, după ce mă trezesc.

Mă învârt, sar, rotesc brațele, flutur cu ele de parcă ar fi aripi. Tropotesc din picioare într-un ritm anume. Ziua rece mai suportabil fără un corp ideal sau cu unul infirm, când noaptea ai unul perfect” (pag. 149)

Inochentie, primul bărbat din viața ei, în scaun cu rotile și el, este cel care o împinge către viață, prin evadarea din sat, chiar cu prețul de a o pierde pe Vasilica pentru totdeauna. Leonid, al doilea iubit, este cel care își asumă inițierea într-un soi de viață conjugală (o ajută în cele mai grele situații, de la golirea oalei și igiena corporală zilnică și până la purtarea tinerei femei la toate evenimentele culturale). Victor este, poate, cel mai echilibrat bărbat din viața ei, căci și-o asumă ca și cum ar fi o femeie normală, e tandru în chip firesc, o ajută să-și (re)descopere senzualitatea, rezonează profund unul cu celălalt.

Căci, repet, dincolo de imposibilitatea de a se deplasa, Buburuza e o tânără frumoasă, elegantă, cultă, reflexivă. Un om care se deschide permanent spre ceilalți, înfometată de atenție și de dragoste. Retractilă și îndurerată când privirile „oamenilor normali” alunecă pe lângă sau dincolo de ea. O ajută să reziste amintirea buburuzelor vii din câmpul unde, în adolescență, a dus-o Inochentie, la întâlnirea cu vântul și cu vastele spații deschise. Buburuze pe care, apoi, de 1 martie, le confecționa pentru a supraviețui. Buburuze care zburau și pentru ea. „Buburuza harnică” din Păpăruzeni, satul cu nume de buburuză, în care Vasilica împăturește sarmale, după cuptor, pentru toate sărbătorile, inclusiv pentru nunta surorii mai mici, la care nimeni din familie nu o duce să participe. Căci, nu-i așa, ea nu este un om normal. Cu ea le este rușine. Pot folosi banii ei, relațiile ei, inteligența ei. Dar nu e o pot lua între ei. E defectă, iar defectele trebuie ascunse.

Cartea Lilianei Corobca este un roman curajos, construit ingenios de simplu, din perspectiva unei femei care își exorcizează propriul handicap și demonii eliberați de acesta. Aparent fragilă ca o buburuză, Vasilica are grația și eleganța unei femei cu adevărat puternice într-o societate în care persoanele cu dizabilități încă sunt privite și tratate cu superficialitate și indiferență.

Buburuza de Liliana Corobca