Ce fel de bilanț ne-a lăsat așadar generația pașoptistă? – „Așteptând Revoluția. Pașoptismul și vocile sale” de Ioan Stanomir

Istoriografia românească, ale cărei valențe au fost întotdeauna sinuoase și contradictorii, a tratat în mod disproporționat avatarurile generației de la 1848, una excepțională prin definiție. Regimul comunist i-a acordat acesteia deseori un interes sporit, în acord cu tonul exaltat-naționalist al epocii respective, dar a deplasat accentul spre istoria evenimențială, cu precădere cea a revoluțiilor și mai puțin (sau deloc) a tratat evoluția proiectului pașoptist după Unirea Principatelor, așa cum o infimă atenție a fost acordată suportului ideologic pașoptist. După 1989, însă, istoricii noștri, au acordat o minimă atenție atât exprimării revoluționare în sine, cât și multiplelor fațete afine acestuia. Lipsesc analizele lucide, privirea proaspătă sau biografiile unor fruntași pașoptiști care să interogheze subiectul din multiplele sale unghiuri, la fel cum absentă este reflecția globală matură asupra începutului procesului de modernizare al spațiului românesc.

O lucrare menită să suplinească parțial acest vid este cea scrisă de Ioan Stanomir, Așteptând Revoluția. Pașoptismul și vocile sale, apărută la Editura Humanitas, în acest an. Autorul, profesor la Facultatea de Științe Politice a Universității din București, s-a remarcat anterior prin contribuții interesante despre gândirea conservatoare românească, nașterea limbajului constituțional sau alte subiecte conexe acestora. Prin intermediul eseului de față, Ioan Stanomir, nu și-a propus, așa cum s-ar fi așteptat mulți, să schițeze o examinare istorică a fenomenului pașoptist, oricum cunoscut foarte bine de pasionații de istorie, ci ne-a dat o grilă de lectură relativ inedită a programului politic lansat în vâltoarea contextului revoluționar, o analiză atentă a ideilor promovate precum și o scurtă privire asupra posterității personajelor reprezentative ale epocii. A rezultat o lucrare utilă, agreabilă, sprijinită pe o bogată documentație, dar mai ales un pretext mai mult decât ofertant pentru deschiderea de noi ipoteze sau pentru generarea de noi dialoguri mai mult decât necesare. În fond, generația pașoptistă nu poate fi analizată decât plural.

Dintre toate etichetele susceptibile de a descrie oamenii Revoluției de la 1848, probabil cea mai potrivită este cea de „oameni ai începutului de drum”, după expresia lui Paul Cornea. Revoluția în sine era probabil necesară, dar deznodământul său era previzibil, la fel cum previzibil era eșecul unei scurte guvernări emanate de această mișcare. Așa cum arăta Sorin Mitu, revoluțiile, de cele mai multe ori oferă iluzia unei schimbări, care nu se poate produce brusc, așa cum de cele mai multe ori cei care se află în prima linie a mișcărilor revoluționare, odată ajunși într-o poziție de forță, devin groparii idealurilor revoluționare. Din această cauză, dintr-o perspectivă a duratei lungi a timpului istoric, contează mai mult ceea ce Revoluția a reușit să decanteze, să aglutineze și să potențeze până spre sfârșitul secolului al XIX-lea, anume un program politic modern sprijinit pe principii generoase și pus în practică, parțial este drept, de mari spirite convinse de rolul mesianic pe care îl jucau. Pe altă parte, contextul istoric, imposibil de prevăzut, va impune mereu replieri tactic, schimbări de optică sau abandonuri temporare: republicani convinși vor deveni servitori loiali ai monarhiei, revoluționari neîmpăcați vor pleda pentru progres gradual, radicalii de ieri vor fi moderații de mâine. Este o realitate care sugerează, până la urmă, fondul eterogen al generației pașoptiste, precum și căile diferite pe care le aveau aceștia în vedere pentru atingerea unor țeluri comune.

Într-adevăr, aceste scopuri finale, inițial fantasme, vor deveni prin caracterul lor obsesiv, realități și vor modifica profund societatea românească în ansamblul său. Proveniți fizic dintr-o periferiea Europei, dar conectați la amplul curent de idei european, pașoptiștii își propun un salt de proporții, care să racordeze spațiul românesc la energia uluitoare a epocii cu care se identificau. Un spațiu în care totul era de făcut, de la construcția instituțională până la edificarea unei cetățenii conștiente și active. Toate evenimentele majore ale secolului al XIX-lea au fost gândite de pașoptiști sau au derivat ca o consecință logică a acțiunilor acestora: Unirea Principatelor din 1859, aducerea monarhului străin și emiterea primei Constituții românești, obținerea Independenței de stat, proclamarea regatului, emiterea reformei agrare, edificarea unui sistem de educație și așa mai departe. În mod cert, dincolo de simpla înșiruire, aceste borne istorice obliterează multe alte încercări nereușite, eșecuri lamentabile sau cecitatea ideologică, așa cum a fost cazul acordării de drepturi evreilor din Vechiul Regat. Dacă raportăm toate acestea de la ceea ce s-a plecat, meritul pașoptiștilor poate fi copleșitor. Dacă se ține cont, dincolo de riscul unei abordări contrafactuale, de ceea ce putea fi, analiza va impune anumite rețineri:

„Modernitatea pașoptiștilor decurge din capacitatea și voința lor de a trăi în timpul european propriu. Trecerea de la periferie către centru este una dintre ambițiile lor majore. (…) Invocarea revoluției este reflexul acestei voințe de a merge cât mai repede spre viitor, sărind peste prezent și unindu-se cu un trecut în care romanticii istorizanți de la Kogălniceanu la Bălcescu văd sursa de inspirație eternă. Pașoptiștii sunt arhitecții unui imaginar ce va popula panteonul național.”

Sunt multiple căile de realizare a obiectivelor propuse de către pașoptiști, dar orice investigație metodică a acestora trebuie să pornească de la ceea ce Ioan Stanomir a numit „corpul de cuvinte a ideilor”. Sursele sunt numeroase, dar conțin un fond ideatic comun, subsumat unor tendințe majore, ușor recognoscibile. Este vorba de discursurile auzite în diverse saloane ale Parisului, în corespondența atât de efervescentă și încărcată de semnificații a pașoptiștilor sau în diverse scrieri cu patină nostalgică, dar cu rezonanță profetică. Cel mai bine din perspectivă istorică pot fi surprinse în documentele programatice ale mișcărilor revoluționare de la 1848. Este vorba, în primul rând, de Proclamația de la Islaz, calchiată după documentele asemănătoare apărute în Franța sau Statele Unite ale Americii și care reprezenta cea mai curajoasă tentativă de organizare statală din spațiul românesc, în răspăr total cu trecutul apropiat. Proiectul de constituție punea în prim-planul său națiunea învestită cu suveranitate, acorda drepturi evreilor, inducea necesitatea unei ample reforme agrare și, în general, rearanja întreaga arhitectură instituțională, în acord cu imperativele moderne. Este inutil să mai precizăm că prevederile Proclamației de la Islaz sau, cel puțin, o parte importantă a lor, vor deveni indezirabile odată ce contextul a permis celor care le gândiseră să ajungă în proximitatea puterii, sau de-a dreptul la exercitarea directă a acesteia. Dincolo de opțiunea republicană, idee exaltată și repede abandonată, cazul cel mai flagrant este cel al situației populației evreiești. De la recunoașterea necesității acordării drepturilor pentru evrei, pașoptiștii vor trece în extrema cealaltă, practicând un antisemitism fățiș, fie că ne referim la Cezar Bolliac, I.C. Brătianu, Vasile Alecsandri sau Mihail Kogălniceanu.

„După numai două decenii, scrie Leon Volovici, chiar unii dintre liderii revoluției de la 1848 vor fi printre cei mai vehemenți adversari ai acordării de drepturi evreilor (Heliade-Rădulescu, Ion Ghica, Simion Bărnuțiu, Vasile Alecsandri). «Spiritul vremii» se schimbase, foștii luptători pentru eliberarea popoarelor se aflau în funcții importante, convingerile din tinerețe s-au acomodat realităților și presiunii grupurilor dominante. Naționalism însemna acum lupta pentru suveranitate națională, crearea unui stat unitar românesc. Idealul național a devenit politică națională și apărarea intereselor naționale, în conflict cu alte țări sau cu diferitele minorități.”

Pe de altă parte, aflați sub menghina unui regim autoritar și capabil de a înfrânge orice opoziție internă personificat de domnitorul Mihail Sturdza, precum și în proximitatea periculoasă a Rusiei țariste, pașoptiștii moldoveni nu au putut să degajeze energia necesară unei mobilizări mai ample. Petiția Proclamație a fost, din acest punct de vedere, un compromis acceptabil. În pofida tezelor inabile susținute de istoriografia românească de-a lungul timpului, printre care perpetuarea sintagmei „Revoluția de la 1848 din Moldova”, în provincia de la est de Carpați avem de-a face doar cu o palidă mișcare de opoziție față de arbitrariul domnesc sau, așa cum subliniază Ioan Stanomir, de o pseudorevoluție. În schimb, din exil, fără constrângerile amintite, Mihail Kogălniceanu a redactat „Dorințele Partidei Naționale în Moldova”, document în care „sensibilitatea politică pașoptistă din Moldova își află expresia ei memorabilă.” Într-adevăr, revendicările expuse de Kogălniceanu reflectă direcția pe care pașoptiștii moldoveni o doreau implementată, dincolo de cadrul regulamentului Organic, anacronic sau de domnia lui Mihail Sturdza, desuetă. Moldova, de altfel, îl va oferi pe domnitorul Unirii, Alexandru Ioan Cuza, pe Kogălniceanu, sinteza liberalismului epocii sau, mai târziu, va fi fermentul Junimii, curent ideatic unic al culturii române. Din nefericire, locul Moldovei va fi eludat în permanență în cadrul statului național unitar, ca un preludiu trist al destinului rezervat celorlalte provincii românești după apariția României Mari. Centralizarea obsesivă, consecință a naționalismului dornic de purificare etnică și omogenitate națională a obliterat orice tentativă de dezvoltare regională, atât de benefică, de altfel.

În mod inevitabil, pașoptiștii au recurs la istorie ca la un alibi ideologic fără de care întreg programul politic își pierdea rațiunea de a exista. Contemporani cu romantismul european, care potențează gloria trecutului pierdut iremediabil, precum și noblețea înaintașilor, pașoptiștii vor fi în permanență tributari acestuia. Or, istoria noastră, în mod obiectiv, nu oferea decât parțial un răspuns satisfăcător dilemei identitare. Rescrierea acesteia a devenit parte a definirii prezentului de la Nicolae Bălcescu la Mihail Kogălniceanu, care nu s-au sfiit să citească evenimentele istorice într-o grilă proprie: românii se plasează astfel în avangarda creștinătății prin intermediul unor voievozi excepționali, comparabili cu marile figuri ale istoriei universale. De fapt, istoria se dorea a fi un rezervor de energie care să susțină demersurile actuale, în timp ce trăsăturile mitice de caracter ale înaintașilor deveneau firești atribute ale pașoptiștilor. Nu a fost prima dată și, cu siguranță, nici ultima dată, când istoria a fost chemată să susțină demersuri politice și naționale:

„Obsesia istoriei este pentru pașoptiști prilejul de a săpa în depozitele seculare, în căutarea tradiției care să le justifice propriul efort regenerativ. Modernizatori, pașoptiștii sunt și avocați ai tradiției, înțeleasă ca un liant al comunității și drept cărămidă pe care se sprijină edificiile viitoare. Românii nu sunt originali în această direcție, cehii, ungurii, polonezii sau slavii din Balcani procedează similar. Inventarea comunităților se realizează prin apelul la ceea ce strămoșii lasă celor de astăzi. Lentila modelată occidental revizitează evul de mijloc, căruia i se acordă trăsături de exemplaritate fabuloasă.Vitejie, statalitate, curaj, onoare: nostalgia medievală este ocazia de a contrapune mediocrității prezentului frumusețea apusă.”

Dincolo de amplul excurs întreprins de Ioan Stanomir în jurul corpului ideatic al pașoptiștilor, care au încercat să cuprindă totul în aria lor de competență, de la limbaj constituțional la dreptul de proprietate, de la identitate la arhitectură instituțională, de la istorie la prezent, cartea se încheie în mod fericit cu scurte analize biografice ale fruntașilor pașoptiști, prelungite cu prezentarea destinului lor postum. Sunt prezente în această secțiune personalități precum Gheorghe Asachi, Grigore Alexandrescu, Nicolae Bălcescu, Cezar Bolliac, Vasile Alecsandri, Alecu Russo, C.A. Rosetti, Mihail Kogălniceanu, I.C. Brătianu sau Alexandru Ioan Cuza. Proveniți din diverse medii politice sau culturale, mulți dintre ei și-au prelungit activitatea mult ulterior anului 1848, pe deplin integrați unui stat pe care, nu de puține ori, și l-au imaginat altfel.

Ce fel de bilanț ne-a lăsat așadar generația pașoptistă? În mod evident, un răspuns în acest sens nu poate fi decât nuanțat. Nu se poate nega, probabil, patriotismul și idealismul, fie el și naiv, al pașoptiștilor în preajma anului 1848, dar, pe măsură, ce contextul s-a schimbat, iar istoria a evoluat, utopia a lăsat locul pragmatismului, iar generozitatea a fost înlocuită de obtuzitate. Centralizarea, la care m-am referit mai sus este un simptom al acestei stări de lucruri, în completarea căreia vine atitudinea față de problema evreiască sau față de situația lumii rurale. Probabil, însă, cea mai importantă neîmplinire este cea legată de unul dinte pilonii liberalismului, crearea unei conștiințe civice solide, bazată pe libertatea individuală, care ar fi dat un alt sens construcției naționale. Conchide Ioan Stanomir:

„Eșecul României Mari este eșecul scenariului pașoptist însuși. Generozitatea utopică a anului 1848 a lăsat loc ambiției de a fonda o națiune etnică omogenă, prin acțiunea statului omnipotent, incapabil să accepte limitările impuse de domnia legii și să respecte libertățile politice. Cariera lui Ionel Brătianu o repetă, în oglindă, pe aceea a tatălui. Drumul fiului, de la reformator la autocrat, este identic cu cel al înaintașului său, cel care face tranziția de la idealism la tenacitatea autoritară. Cei doi Brătieni sunt fiecare, în momentele lor de apoteoză, arhitecți ai statului și demiurgi autoritari: Vechiul Regat și România Mare reprezintă opera lor și au înscrise în genomul lor amestecul, fatal și toxic, de centralism, parlamentarism imperfect, viciat prin manipulare electorală și clientelism. Energia zidirii lor nu exclude înclinațiile despotice. Dimpotrivă.”

Așadar, eșecul generației pașoptiste echivalează cu eșecul liberalismului românesc, a cărui istorie obiectivă urmează să fie scrisă. Dar, în fond, întreaga noastră istorie modernă nu poate fi descrisă drept istoria unui eșec?

Așteptând Revoluția. Pașoptismul și vocile sale de Ioan Stanomir