„Câteodată mă gândesc că între viaţă şi literatură mai există o lume, o lume care uneori trăieşte şi umblă între cele două, dar care alteori le cuprinde şi le consumă. Am dorit să scriu despre această lume şi am făcut-o, dar a trebuit, fireşte, să plătesc un preţ. Diavoli fragili este o carte care m-a consumat. Un monstru. Luni de zile după ce am terminat-o nu am mai putut scrie altceva decât o povestire şi câteva poeme. Privesc în urmă, recitesc anumite pagini şi simt că ceva străin de mine se ascunde printre cuvinte. E o senzaţie stranie, dar nu neplăcută. Sunt mândru de acest roman, cred că este cel mai bun al meu de până acum, dar îmi este şi teamă de el, pentru că am senzaţia distinctă că nu îl cunosc pe de-a-ntregul. Încetul cu încetul simt că mă liniştesc şi în curând voi porni la drum alături de un nou roman şi gândul acesta mă entuziasmează, dar mai simt cumva că o parte din mine nu va mai pleca niciodată din lumea Diavolilor. Nu este un gând care să mă întristeze, nici nu mă bucură în vreun fel, pur şi simplu aşa s-a întâmplat.”
Radu Găvan
– fragment –
Am început să corespondez cu alt autor. Îi citisem romanul de debut şi îmi plăcuse mult. M‑am gândit să‑i scriu şi să‑i spun asta, dar am renunţat. Îmi era ruşine. După o vreme i‑am citit a doua carte şi mi s‑a părut foarte bună şi atunci i‑am trimis un mesaj în care îmi exprimam recunoştinţa pentru tot ce îmi oferise prin cărţile lui. A doua zi mi‑a răspuns şi mi‑a mulţumit şi el şi mai întâi am fost surprins, apoi am fost fericit. Încetul cu încetul am început să vorbim despre literatură, despre scris, despre toate lucrurile pe care le iubeam amândoi. Într‑o zi mi‑a spus că îmi va citi cartea şi la început m‑am bucurat, după care m‑am gândit că poate nu îi va plăcea şi mă va dispreţui şi atunci mi s‑a făcut teamă, groaznic de teamă, pentru că el era un autor mare, cu toate că nu o ştia încă, sau poate o ştia, dar nu o spunea, sau poate că o spunea, dar prea puţini îl ascultau. Cu toate acestea i‑am răspuns că aş fi fericit să mă citească şi că îi doresc o lectură plăcută, singurul lucru decent pe care îl mai puteam face de altfel. Cărţile lui erau întunecate şi frumoase, dar nu frumoase ca o mamă care îşi alăptează bebeluşul, ci mai curând ca una care îşi pierde viaţa pentru copilul ei, şi vorbeau despre ploi care umpleau lumea cu apă şi despre angoase şi demoni şi despre ploi de căcat şi iubiri frânte, iar uneori mă întrebam dacă şi în el se mişca ceva în felul în care se mişca în mine, dacă simţea şi el furia şi neliniştea şi frica zvârcolindu‑i‑se pe sub piele, dacă şi lui îi zvâcnea uneori obrazul şi atunci îşi dorea să facă ceva cu adevărat rău, fără cale de întoarcere. Nu îndrăzneam să‑l întreb însă, pentru că, pe bună dreptate, m‑ar fi socotit nebun şi atunci nu ar mai fi dorit să îmi vorbească sau poate m‑ar fi înţeles şi asta ar fi însemnat că era la fel ca mine şi cu atât mai mult ar fi avut motive să se îndepărteze. Îmi spunea uneori că suntem nemuritori şi eu îl aprobam, cu toate că în sinea mea ştiam că nu e adevărat şi că oamenii uită orice şi pe oricine, dar îl înţelegeam, pentru că şi eu mă încăpăţânam să cred asta uneori.
O recenzie a cărții o puteți citi aici.
