„Călătorind prin Europa de Est” – Gabriel García Márquez

S-au scurs trei ani de când Gabo a încetat să mai scrie. Dar asta nu înseamnă că a plecat, el continuă să fie printre noi grație scrierilor sale. Și vocea sa este cât se poate de vie. Ultima apariție editorială în limba română purtând semnătura lui Márquez a ajuns în sfârșit în brațele mele și, pentru că despre el aș putea scrie oricând, la fel cum aș putea oricând citi sau reciti oricare dintre cărțile sale, n-aș putea să o las pe aceasta să treacă neobservată. Deși sunt sigură că a fost deja remarcată de mulți. Mai ales că pentru noi, cei care am trăit sub comunism o jumătate de veac, o astfel de mărturie înseamnă mai mult decât o scriere a lui Márquez. Dincolo de meșteșugul său incontestabil de a așeza cuvintele și de a surprinde esența lucrurilor, plăsmuind fraze memorabile sau cel puțin surprinzătoare, Márquez ne poartă de această dată într-o lume care ne este oarecum familiară și în care, din păcate, realismul magic este înlocuit de realismul socialist. Volumul tradus în limba română spre finele anului trecut cuprinde o serie de cronici prliejuite de călătoriile pe care Gabo le-a întreprins, ca jurnalist, între anii 1955-1957, dincolo de Cortina de Fier, cortină care, după cum mărturisește, „nu e cortină și nu e nici de fier. E o barieră de lemn vopsită în roșu și alb, ca firmele frizeriilor.”

Plină de curiozitate am purces la drum alături de el. Păcat că nu a ajuns și prin România acelor ani, însă observațiile sale privind viața din țările comuniste pe care a reușit să le viziteze sunt nu doar utile, ci și interesante pentru cititorii de azi, mai cu seamă pentru cei din țările ce au trecut prin calvarul comunist. Trebuie să avem în vedere în primul rând contextul socio-politic și perioada în care au fost surprinse toate detaliile. Să nu uităm că și Márquez venea de pe meleaguri cu importante tulburări politice. El însuși, în tinerețe, avea înclinație către socialism, înțelegând prin asta rezolvarea nedreptăților sociale. Totuși, nu am avut vreo clipă senzația că ar accepta ca normal ceea ce vede, dimpotrivă – călătoriile pe care le întreprinde în Cehoslovacia, în Germania de Est, Polonia, URSS sau Ungaria sunt un continuu prilej de uimire pentru el. Pătrunde într-o lume ce se conduce după alte reguli, ce are ca scop construirea socialismului. Niciuna dintre țările vizitate nu pare să fi ajuns acolo unde și-a propus, procesul în sine justificând sacrificiile și eforturile populației, cel puțin în opinia conducătorilor. Nu și în opinia viiztatorilor străini, cei care obțin destul de greu vize pentru a pătrunde în spațiul comunist.

Márquez extrage esențele dintr-o realitate de multe ori absurdă. Impresiile sale de călătorie, coroborate cu ceea ce știm astăzi despre perioada comunistă ne conferă o imagine nuanțată. Filtrul ochilor columbieni care au privit realitățile acelor vremuri face ca totul să pară și mai inedit. Luciditatea cu care analizează ceea ce vede nu ține seama de eventualele simpatii cu ideile socialiste pe care le avusese. Incurisunile făcute dincolo de Cortina de Fier îi dezvăluie o realitate sumbră, însă nu lipsită de oarece umor, pe care i-l furnizează din plin hățișul birocratic, atitudinea oamenilor pe care îi întâlnește, precum și modul de organizare al societăților cu care interacționează.

„Replica socialistă dată avântului din Berlinul Occidental este colosala pocitanie care e bulevardul Stalin. Este copleșitor, atât prin dimensiuni, cât și prin prost gust. Un amestec indigest al tuturor stilurilor ce răspund criteriului arhitectonic al Moscovei.” (pag.22)

„În anumite sectoare, e de-ajuns să treci strada. Un trotuar e socialist. Celălalt capitalist. Pe primul, casele, magazinele, restaurantele aparțin statului. Pe cel de-al doilea, sunt particulare. În teorie, cine locuiește pe un trotuar și traversează strada ca să cumpere o pereche de pantofi comite cel puțin trei delicte de fiecare parte.”(pag.23)

„Poate că nimeni nu putea înțelege mai bine decât un columbian. Ordinea publică în Germania de Est seamănă mult cu aceea din Columbia de pe vremea persecuției politice.” (pag. 37)

„Abonamentul nu este obligatoriu, dar în fiecare lună agentul sună la ușă ca să întrebe cu amabilitate dacă vor să-l reînnoiască. Nimeni nu refuză. Nevasta lui Herr Wolf, tremurând încă, a aruncat ziarul pe masă și ne-a mărturisit că, în doi ani de când erau abonați, nu citiseră nici măcar titlurile.” (pag. 37-38)

Și acesta este doar începutul, prima țară din blocul comunist pe care o vizitează – Germania de Est. Surprinzătoare este și Cehoslovacia, țară în care Márquez va descoperi însemnătatea ciorapilor de nailon în conturarea unei opinii privind realitatea vieții de zi cu zi într-o societate. Și, să mi se ierte, dar nu pot reda momentul mai bine prin altă metodă decât recurgând la un nou citat:

Acolo era ceea ce trebuia să văd: ciorapii de nailon cu firele duse. Am protestat; nu puteai despica firul în patru pentru a descoperi lipsurile unui sistem. La Paris, o mulțime de bărbați și femei dorm pe trotuar, înveliți în ziare, chiar și iarna, și totuși nu s-a făcut nicio revoluție. Însă Franco a stăruit că e o apreciere importantă. „Trebuie să știi să vezi valoarea detaliilor, a zis. Pentru o femeie care se preocupă de soarta ei, niște ciorapi rupți sunt o catastrofă națională.” (pag.53)

Din câte se pot observa, aș putea spune că Márquez caută să fie cât mai obiectiv, să nu se lase influențat de prejudecăți sau preconcepții, încercând să-și formeze propria opinie pornind de la ceea ce poate constata singur. Pe cât posibil, încearcă să se apropie de oamenii de rând, să ia pulsul vieții direct de la sursă și nu privind fațadele pregătite anume parcă pentru vizitatorii din exterior. Cehoslovacia i se pare totuși diferită de celelalte țări comuniste în primul rând prin atitudinea oamenilor, care i se par destul de mulțumiți și chiar mândri de viața pe care o au. Și totuși:

„Brusc, partenera lui Franco s-a așezat pe trotuar, și-a scos ciorapii și i-a pus în geantă.

– Trebuie să am grijă, ne-a spus. Ciorapii de nailon costă o avere.” (pag. 54)

Interesante și amuzante sunt și reportajele despre vizita în URSS. Impresiile pe care le-a cules cu acest prilej sunt consistente și inedite, creionând o atmosferă pe care o cunoaștem, poate, din alte scrieri dedicate locurilor și perioadei avute în vedere, însă perspectiva este cea care, alături de efervescența lui Márquez, face diferența. Îmi dau seama că, orice ar scrie, Márquez nu poate deprima, verva sa se simte în fiecare cuvânt, emanând o energie pozitivă care învăluie și transformă chiar și cele mai sumbre imagini. E o constatare care vizează atât operele sale de ficțiune, cât și pe cele de non-ficțiune.

Ea m-a întrebat ce nu-mi place în Uniunea Sovietică. Mie îmi tot venea în minte că nu văzusem câini în Moscova.

-Mi se pare groaznic că ați mâncat toți câinii, i-am spus.

Interpreta a rămas cu gura căscată. Traducerea răspunsului meu a produs o ușoară tulburare. Au conversat confuz în limba rusă. Apoi o voce de femeie, din spate, a strigat în spaniolă: „Asta-i o calomnie a presei capitaliste!” Eu am explicat că am constatat asta personal. Ei au negat cu toată seriozitatea că i-ar fi mâncat, dar au admis că sunt foarte puțini câini în Moscova. (pag. 117)

Editura: RAO