Dragă Nichita Danilov – o să încep cu tine abrupt: la tine în prezentările clasice spune că vii dintr-o familie de etnie „ruso-lipoveană”. Spune-mi te rog dacă tu te simți rus sau român?
Dacă te referi la prezentările de tip Wikipedia, atunci da, acolo primul lucru care-ți sare în loc e cel legat de originea mea. Dar nu știu dacă am putea numi astfel de prezentări „clasice”. Mărturisesc că am avut parte de ele și la anumite manifestări. Astfel, țin minte că în urmă cu câțiva ani, când încă mai lucram la Chișinău, un tânăr poet, foarte băgăreț de felul lui ce modera pe atunci mai toate festivalurile de poezie, m-a prezentat scoțând în evidență originea mea etnică. Și cam la atât s-a mărginit prezentarea mea. Celorlalți colegi de-ai mei de generație, Ioan Es. Pop, Ion Mureșan, Liviu Ioan Stoiciu, tânărul poet le-a dedicat adevărate ode. La mine însă s-a mărginit să spună că sunt un poet ruso-lipovean, și cam atât. Nu m-ar fi deranjat dacă prezentarea aceasta nu s-ar fi repetat și în alte contexte, devenind un fel de laitmotiv. Pot să spun că m-a deranjat o astfel de prezentare. În primul rând eu sunt un poet român. Scriu în limba română. Și sunt perceput ca atare. Moderatorul însă dând dovadă de suficiență nu cred că înțelegea acest fapt. Pentru el era mai importantă originea mea etnică, decât poezia pe care o scriam. M-a era deranjat și faptul că tânărul în cauză candida la președinția Uniunii Scriitorilor, deși statul său poetic era unul destul de precar. Bizar era și faptul că tânărul poet se trăgea, probabil, și el dintr-o altă etnie, asta se vedea mai mult după comportament, decât după culoarea pielii, dar lăsa să se înțeleagă că descinde dintr-o veche și erudită familie ardelenească, avându-l ca reprezentant pe unul din marii noștri înaintași, întemeietori de limbă și de țară…
În fine, mă opresc, aici: Dumnezeu cu dânsul.
Acum legat de originea mea etnică. Sigur că în contextul actual nu e prea comod să spui că ești rus sau rus lipovean. Cum lumea e inflamată din pricina războiului, poți avea parte din cele mai neașteptate surprize. Dar eu m-am învățat cu ele, așa că nu mă sperii. La școală de pildă, n-aș putea spune că profesorii aveau o prea mare simpatie pentru mine. Venisem în Iași dintr-un sat situat la graniță în momentul în care începuse colectivizarea. Părinții mei simțind cam cum stau lucrurile, m-au trimis în capitala Moldovei, să fac școală. Și s-au dat peste cap ca să mă înscrie la unul dintre cele mai bune licee din oraș, Liceul „Mihai Eminescu”, fostul „Oltea Doamnă”. Lucrând în zona Iașului, tata avea multe cunoștințe. A apelat la ele. Dar am dat și examen, la probe de atletism și de gimnastică. Liceul avea și o secție sportivă. Am reușit cu brio. La Climăuți eram obișnuit să mă cațăr în copaci. Aici, când m-au pus să fac flotări la bară, nu mă mai opream. La fel s-a întâmplat și la cros. În fine, în urma probelor, am reușit printre primii și am fost selecționat pentru gimnastică. A fost o opțiune greșită nu din partea mea, ci din partea profesorilor. Nu aveam abilități pentru gimnastică. Aveam reacții întârziate și dădeam mereu chix. Ei, bine, nu știu cum s-a întâmplat dar am nimerit la o clasă de elită. Elevii de elită făceau pe vremuri sport. Părinții lor proveniți din noul mediu intelectual – unii erau profesori, alții medici, alții actori sau dirijori – voiau ca progeniturile lor să crească și să se dezvolte atât din punct de vedere psihic, cât și fizic. Toți erau îmbrăcați cât se poate de elegant. Cămășile și uniformele erau curate și călcate. Pantofii lustruiți, iar cravatele legate impecabil. Era mai mare dragul să-i privești. Mărturisesc că făceam o notă discordantă nu numai în clasă, ci și în școală. Dădeam impresia unui sălbatic, nimerit prin voia sorții într-un salon aristocratic. Norocul meu fusese acela că la școala din satul meu am avut parte de un profesor emerit, pasionat de munca lui, care ne-a învățat gramatica dumnezeiește. Dacă mă sculai și din somn, știam toate declinările și conjugările ca pe Tatăl nostru. Și faptul acesta mi-a salvat. După cum m-a salvat și tabla înmulțirii și tabla împărțirii și toată aritmetica însușită de la același profesor, un domn amabil și foarte elegant. Căci atunci când am venit în Iași, profesorii voiau cu tot dinadinsul să mă încurce, punându-mi întrebări din cele mai dificile. Testul principal l-am dat la română. Și l-am trecut de fiecare dată când am fost ridicat în picioare. Până la urmă văzând că nu reușește să mă încurce, doamna profesor de română, o profesoară de altfel bună, mi-a pus o etichetă care cu greu s-a dezlipit de pe fruntea mea. „Dumneata, mi-a spus, judeci destul de corect. Numai că ai o problemă: gândești în limba rusă și apoi îți traduci cuvintele în limba română?” Așa o fi fost? E posibil ca în primul an când am venit la Iași să fi făcut acest lucru. Acasă vorbeam în rusă. La școală, începând cu clasa a doua, în română. Asta la lecții, bineînțeles. Dar la Iași vorbeam aproape numai în română. Și de gândit, gândeam la fel. Dar, spre nenorocul meu, eticheta a prins. Mă tachinau însă doar profesorii, nu și elevii. Care mă acceptaseră așa cum eram. Probabil că sălbăticia mea le-a insuflat în suflet o oareșicare simpatie amestecată cu teamă. Profesorii însă nu mă lăsau în pace. Gândeam în rusă, după ei, nu numai la lecțiile de română, dar și la matematică, la fizică și la chimie. La istorie însă eram simpatizat. Acolo aveam intuiție și dădeam răspunsuri dintre cele mai neașteptate. Uneori lecțiile de care aveam parte semănau izbitor de mult cu cele pe care le ținea Marius Chicoș Rostogan în schița lui Caragiale Un pedagog de școală nouă. Asta mai ales că stăteam în bancă cu coleg al cărui tată era un renumit neurochirurg, directorul unui cunoscut spital din Iași. Se aplica un dublu standard. Când eram ascultat eu, profesoara nu-mi dădea voie să-mi duc răspunsul până la capăt. Colegul meu era însă privit ca un geniu. Lui i se puneau întrebări de genul, citez din Caragiale: „No, acuma tânărul Ftiriadi! Spune-ne, s-audă şi ilustra matroană, onorata ta mamă: nu-i aşa că pământul se-nvârke în jurul soarelui trei ani câke 365 ghe zile şi mai apoi în al patrulea în 366 ghe zile?” Sau de genul: „No, încă una ş-apoi basta! Spune-ne: nu-i aşe că Ioane Corvin ghe Huniaghe, şi Makias Corvin, şi-apoi dup-aceia doară toţi magnaţii maghiari fost-au români ghe-ai noştri?” Nu lipsea, desigur, și caracterizarea: „Bravo, Eminenke!” Ciudat e faptul că lucrurile din realitate se potriveau cu cele din ficțiune. Mama colegului meu venea în fiecare zi la școală în pauza și se plimba cu crăișorul ei pe sub castani. Iar familia ei avea o origine grecească. Prințișorul ei era bun la toate materiile. Peste tot avea note maxime. El era poetul, pictorul, muzicianul și balerinul nu numai al clase, ci și al școlii. Căci, trăgându-se dintr-o familie bună, lua și lecții de balet. Eu însă eram un fel de câine de pripas, notele pe care le primeam nu treceau de 7 sau de 8. Cu excepția celor de muzică, istorie și sport. La muzică, de pildă, cu toate că eram afon, am avut întotdeauna nota 10. Iar la purtare, nu știu din ce pricină, șchiopătam un pic și trebuia să mă mulțumesc cu 8 sau 9. Ei bine, nedreptatea aceasta și dubla măsură, m-au călit. Nu mi-am plecat grumazul, iar adâncul sufletului meu a fost potopit de un imens orgoliu și de credința că sunt cel mai bun. Nu neapărat la învățătură, ci la altceva. La ce exact n-aș putea să spune nici acum. Aproape același lucru s-a întâmplat și în perioada când am încercat să public bătând la porțile diferitelor reviste literare. Numele meu stârnea o anumită reticență. Cineva mă sfătuise să renunț la el și să caut un pseudonim. „De ce?” l-am întrebat. „Știi, mi-a răspuns, numele tău nu sună prea bine… Acest ov zgârie la ureche” „Dar al dumitale nu zgârie la ureche?” am replicat. Poetul avea un nume ridicol. S-a ofuscat și, bineînțeles, nu m-a publicat. Mai mult decât atât, atunci când am debutat în volum, a stat la pândă și mi-a desființat cartea. A fost singura cronică negativă pe care am avut-o. Căci volumul meu de debut, Fântâni carteziene, apăru la Ed. Junimea, în 1980, în urma concursului de debut, a avut parte numai de cronici pozitive. Trebuie să spun aici că m-am enervat fiindcă încercasem să adopt un pseudonim înainte de a bate la porțile revistei Amfiteatru și a mă întâlni cu poetul Dinu Flămând. Am răsfoit de la a A la Z toată Cartea de telefoane a județului Iași, apoi am fost două seri la rând și în cimitirul Eternitate, plimbând-mă printre crucile de pe alei, în căutarea unui nume care să mi se potrivească. La un moment dat, am ajuns în fața unei lespezi sub care se odihnea cineva care purtase numele de Daniloff, iar alături, pe crucea din vecinătate am văzut și numele Nichita, și atunci mi-am zis: „Acesta-i semnul. Nu pot schimba nimic!” Prin urmare, nu aveam nevoie de sugestii din afară în acest sens. Știam și singur ce aveam de făcut. Sugestia poetului responsabil cu poezia de la Amfiteatru m-a enervat, dar m-a și întristat. După un timp însă, tot întâlnindu-ne la diverse festivaluri, ne-am împăcat.
Prin urmare, dragă Vasile, vezi că pentru mine n-a fost simplu să devin poet de limbă română. Am avut de luptat și de trecut peste mai multe praguri. Pesemne că și și celălalt Nichita s-a izbit de o anumită reticență legată de numele său. A avut norocul să fie doar pe jumătate rus. Dar ca să nu aibă probleme și să nu fie întrebat prea mult despre originile sale, într-un moment de iluminare, Nichita a găsit o formulă inspirată care să-l apere de eventualele atacuri. „Patria mea e limba română”, a zis Nichita Stănescu. Și această formulă a devenit un laitmotiv aproape pentru toți poeții generației sale, inclusiv pentru cei din Basarabia.
Trăim într-o lume globală. În care amestecul de etnii și de rase a devenit un datum. Faptul că te-ai născut într-o altă etnie, nu trebuie să reprezinte un impediment sau o frustrare pentru un scriitor sau un om de cultură. Ba, dimpotrivă, aceasta poate să te ajute să-ți găsești mai ușor tonul potrivit… Sunt, în acest sens, multe exemple. Și când spun asta, mă gândesc, de pildă, la Sándor Petőfi, poetul național al maghiarilor. El s-a născut într-o familie slovacă din Kecskemét.Dar a scris într-o superbă limbă maghiară. A fost și un mare patriot. Ungurii care sunt, după cum se știe, naționaliști nu s-au legat de originea sa etnică. Petőfi pentru unguri are aura unui sfânt. Mă gândesc apoi și la Pușkin, în venele căruia curgea sânge de arap. Mă gândesc și la Alexandr Block, și la Gogol, și la Ahmatova, la Isaac Babel, la Osip Mandelstam, la Brodski, la Pasternak, mă gândesc, bineînțeles, și la mulți scriitori români și străini proveniți dintr-o altă etnie. După cum mă gândesc, desigur, și la Vasile Ernu.
Nichita Danilov și Vasile Ernu la Bookfest 2022
Știu: în contextul actual nu e deloc simplu: dar cum împaci rusul din tine cu românul din tine? Ai limba părinților – o istorie complicată în spate – și limba română în care scrii care este și limba ta intimă. Cum le împaci?
Cred că în mare parte deja ți-am răspuns la această întrebare. Rusul și românul din mine se împacă foarte bine. I-am obișnuit să nu se certe și să nu-și scoată ochii, iar atunci când văd că o iau pe arătură, le torn câte o găleată de apă rece în cap și se potolesc. Acum limba mea intimă e limba română. Iar patria a fost, este și va rămâne pentru totdeauna România.
Spune-mi te rog ce însemnă să fii lipovean, un anumit fel de rus în România copilăriei tale și în România actuală?
Pentru mine sunt două lucruri cu totul diferite. Atunci când eram mic, mi-am trăit pur și simplu copilăria fără să mă întreb ce sau cine sunt. Atunci nu cunoșteam prea multe despre lipoveni. Acum cunosc. Și în rest ce aș putea să spun: în România minoritățile se bucură de sprijinul efectiv al statului român. În privința statutului minorităților, România e un model. Pentru parcursul său european, Ucraina ar trebui să se inspire de la noi.
Și acum legat de copilărie și de etnia mea: Am avut o copilărie cu adevărat fericită. Vara eram liber ca pasărea cerului. Sau mai degrabă ca o pasăre de baltă. Căci de dimineață și până se întuneca mă bălăceam la iaz. Sau ne cățăram în mălini și în teii crescuți în ograda bisericii. Ne făceam un fel de cuiburi în copaci. Un fel de chilii, în care și dormeam. Adunam frunze de tei și spuneam că sunt bani. Tot de acolo, din vârful copacilor, vedeam granița: o fâșie arată și încă una, mai lată, ambele străjuite de câte un gard de sârmă ghimpată. Dincolo de graniță, străluceau cupolele bisericilor și mănăstirilor de la Fântână Albă, locul de naștere al mamei mele. Acolo se afla și casa bunicilor pe linie maternă, pe care ei o părăsiseră imediat după închiderea graniței, refugiindu-se în România, împreună cu cele trei surori ale mamei: Anna, Nastasia și nașă-mea, Elisaveta. Bunicii și primele două surori ale mamei, s-au stabilit, după un îndelung periplu prin Moldova și Banat, călătorind fără acte, ascunzându-se printre dărmăturile rămase după război, sau în trenurile de marfă abandonate în gări, la Rădăuți, iar nașa mea la Climăuți, unde a avut un mariaj nefericit, de unde i s-a tras și moartea prematură. A fost singura ființă în afară de mama cu care acceptam să rămân atunci când eram mic. Stătea dincolo de gârlă, nu departe de noi. Când ajungeam la ea, mă simțeam ca acasă și răscoleam toate sertarele, pline de mosoare de ață, de nasturi, de bani vechi și de alte mărunțișuri. Când am crescut un pic mai mărișor, toamna coceam cartofi fierți, înjghebând un foc din coceni și crengi uscate chiar pe mijlocul graniței. Până veneau patrulele să ne fugărească sau să ne ducă la pichet, cartofii se coceau, iar noi îi mâncam fierbinți, cu poftă, așezați pe marginea fâșiei arate, uneori chiar pe mijlocul ei. Altădată, tot toamna, când pășteam vacile, înjghebam un fel de horă pe fâșia arată, jucam acolo până bătătoream bine locul. Atunci când observam chipiurile patrulelor ne ascundeam în tufișuri sau în dosul cocenilor de porumb stivuiți pe câmp. Soldații se prefăceau că ne caută, dar bănuind că au de-a face cu năzdrăvăniile unor copii, ne lăsau în pace. De vreo două ori însă, ne-ai dus aliniați la pichet și au trebuit să vină părinții sau bunicii noștri ca să ne scoată de la arest.
Tot legat de jocurile din copilărie. Pentru că părinții mei avea stupi, mi-am înjghebat și eu în spatele casei, în apropierea saunei, în dreptul căreia curgea un izvoraș gingaș al cărui susur îl ascultam cu uimire, o stupină pe care am umplut-o cu faguri de bondari. Alergam după ei desculț pe uliță și pe câmp și când le găseam cuibul, săpam până dădeam de faguri, pe care îi luam cu tot cu insecte și aduceam acasă. Zile întregi stăteam culcat în iarbă și ascultam cum zumzăie în jurul meu bondarii. Apoi mai era și fântâna, pe care noi, eu și fratele meu mai mare, tot pescuind prin gârlă am umplut-o cu broaște și cu pești. Cum apa era aproape de suprafață, fântâna s-a umplut de pești. Când bătea soarele în ea, vedeam cu înotau crapii și carașii rotindu-se în bancuri groase de un metru. Când ne plictiseam, veneam cu undițele la fântână și pescuiam. Bineînțeles că peștii pe care-i prindeam, îi aruncam înapoi în fântână, ca să se înmulțească și mai mult. Și s-au înmulțit la un moment dat atâția, încât am rămas aproape fără apă de băut.
Dacă ai putea, te-aș ruga să ne spui puțin despre istoria familiei tale, grupului din care vii: cum ați ajuns aici? Pentru mine, care am crescut printre lipoveni în zona Dunării, îmi sunteți ca părinții și feții mai ales că vă știu limba bine. Dar mulți nu vă cunosc. Care e istoria voastră?
Am mai spus-o și repet și acum: m-am născut la marginea dintre lumi şi, aș putea spune, chiar la marginea istoriei, într-un sat situat la graniță, unde harta României se agață în cui. Poate că unui scriitor ar trebuie să-i fie permis să-și schimbe permanent biografia, ca să poate spune și alte lucruri pe care nu le-a spus.
Mi-am trăit copilăria acolo, exilat într-un fel de Ev Mediu, având impresia că mă aflu în centrul lumii. În plină eră proletcultistă, în satul meu credința, portul, datinile şi obiceiurile rămăseseră neschimbate de câteva veacuri. Mă sculam trezit de sunetul clopotelor şi mă culcam privind strălucirea acelorași clopote albite de razele lunii. Dumnezeu era acolo, prezent în fiecare loc, în fiecare fir de praf, în fiecare fir de iarbă şi în fiecare așchie sărită de pe trunchi, și faptul acesta era pentru noi lucrul cel mai important Binele și răul se amestecau de-a valma, şi pentru a le putea separa, trebuia să apelezi la rugăciuni. În afară de Dumnezeu mai era însă şi granița. O graniță încă proaspătă, dureroasă, ca o rană vie arată în piept. Ea fusese trasată între satul meu, Climăuți, şi satul unde se născuse mama, Fântâna Albă, acolo unde a avut loc pogromul. Ea separa două lumi, a noastră şi cea de dincolo. Şi dacă la Climăuţi, te puteai întâlni cu îngerii lui Dumnezeu pe pajiște, la cimitir sau pe ulițele satului, dincolo de granița marcată de un gard înalt de sârmă ghimpată şi câțiva stâlpi indicatori, îngerii fuseseră alungați şi în locul lor bântuiau patrulele de soldați şi de milițieni ai lui Anticrist..
În legătură cu Fîntîna Albă, mama ne povestise o scenă care mi-a rămas pentru totdeauna adânc întipărită în memorie. La scurt timp după întoarcerea armelor de către armata română, în sat şi-au făcut apariția trupele sovietice. Atunci, câțiva credincioși de rit vechi s-au suit în clopotniță şi au tras de acolo focuri de armă în direcția trupelor de bolșevici, pe care ei îi considerau drept oamenii lui Anticrist.Sovieticii au ripostat de îndată, ciuruind clopotnițele cu mitraliera. După care a început teroarea. Întregul sat a fost scos în faţa catedralei şi ţinut în genunchi timp de douăzeci şi patru de ore. Abia după venirea armatei române, credincioșii de rit vechi au fost eliberați şi trimiși la casele lor. Printre ei s-au aflat bunicii şi părinții mei…
Granița m-a urmărit pretutindeni. A fost o prezentă constantă în existenta mea. M-a urmărit şi în anii de şcoală, şi în perioada facultății, m-a urmărit şi în viața literară şi în cea socială. Între mine şi ceilalți s-a aflat întotdeauna o fâșie arată peste care nu puteam trece. Câteodată fâșia era străjuită de sârmă ghimpată. Câteodată ea devenea o simplă linie imaginară trasată pe o foaie de hârtie. Încercam să trec dincolo de marginea ei, făceam un pas spre ceilalți, apoi reveneam în banca mea. Venisem dintr-o altă lume. Coborâsem dintr-un ev mediu întârziat şi m-am trezit deodată într-o lume ce-mi era străină. Copilăria mi-am petrecut-o parcă pe o altă planetă, desprinsă parcă din filmele lui Tarkovski. Din Copilăria lui Ivan și din Rubliov. În acest film, mai târziu, mi-am regăsit o parte din eul pierdut. Lumea în care copilărisem nu diferea prea mult de cea descrisă de Tarkovski. Ea funcționa parcă după aceleași legi. Pe primul plan se afla credința. Datinile şi obiceiurile transmise din generație erau respectate cu sfințenie. Când a venit colectivizarea, lucrurile s-au schimbat. Comunismul venea ca o avalanșă. Ca să scape de „ciuma roşie”, părinții s-au gândit să se mute la oraş. Deposedați de pământ, în sat nu-şi mai găseau rostul. S-au gândit să se mute la oraş, pentru ca noi să învățăm carte. La un an de la colectivizare, am părăsit, rând pe rând, satul natal. Întâi fratele meu, apoi eu, şi, apoi, după un an, şi părinții. Oricât de mult am încercat să mă adaptez, granița dintre mine şi ceilalți continua să existe.
Și acum tot legat de graniță. Îmi revine în mine mereu o scenă trăită în copilărie. Într-o dimineață când abia se crăpa de ziua mama m-a sculat din somn și m-a luat cu ea pe câmp. Era vară. Mergeam cu picioarele desculțe prin praful drumului îmbătat de mirosul de ierburi și de de răcoare dimineții. Satul abia se trezea din somn. Se auzeau mugind vacile, fornăind caii și cântând cocoșii. Am mers o bună bucată singuri, apoi ne-am întâlnit cu mătușile mele care ieșiră din casă târând după ele câteva boccele. Mama avea și ea un astfel de bagaj. Eu mă țineam după fustele lor, târând un băț prin praf. Curând am ieșit pe câmp. Satul rămăsese în urmă. Ne-am îndreptat spre graniță. Ajunși în apropiere, femeile m-au lăsat pe malul pârâiașului ce susura printre mălini și tufe de răchită și au plecat mai departe, îndreptându-se spre un loc unde fâșia arată era ceva mai îngustă. Acolo s-au oprit și ascunzându-se prin tufișuri și-au despachetat bagajele. Apoi le-am văzut cum treceau aplecate granița, ferindu-se pe cât era posibil să fie văzute de grăniceri. își puseseră deasupra capului niște ramuri de răchită. Păreau niște tufișuri în mișcare. Apoi oprindu-se în loc, au început să arunce peste gradul de sârmă ghimpată pachetele cu mâncare și haine pentru rudele și prietenii rămași dincolo, în satul vecin ocupat de sovietici, Fântâna Albă. Le aruncau hrană și haine, căci acolo, din câte am înțeles domnea o sărăcie cruntă. La noi încă nu venise colectivizarea și trăiam destul de bine. La scurt timp după ce pachetele se rostogoliseră dincolo de fâșia artă au apărut tot niște femei, care le-au cules din iarbă și s-au făcut nevăzute. S-au întors în scurt timp în locul unde mă lăsaseră. Erau foarte speriate. Se temeau de grăniceri. Ei bine, în răstimpul în care mama și surorile ei aruncase clandestin peste graniță pachetele învelite în cârpe eu am stat uitându-mi fascinat la undele pârului ce susurau peste ierburi și pietre. Priveam fascinat la jocul salamandrelor ce se ridicau la suprafața apei, apoi se cufundau înapoi, ascunzându-se printre pietrele înverzite. Erau atât de frumos colorate, încât aș fi vrut să le prind și să le aduc acasă într-un borcan, pentru a le arunca apoi în fântâna noastră de broscuțe și de pești. Priveam salamandrele, dar aruncam din când în când și ochii înspre graniță.
Dar tu m-ai întrebat despre familia mea și despre istoria noastră, iar eu am deviat subiectul.
Nichita Danilov și Ana-Maria Lavric-Paraschi la Bookfest 2022
Deci, să revenim la întrebarea ta:
Știu foarte puține lucruri despre familia mea. Am cunoscut doar bunicele, nu și bunicii. Bunicul dinspre tată, Ferapont, murise de câțiva ani buni când m-am născut. Iar bunicul din partea mamei, Dorofei, s-a stins din viață după șase luni de când m-am ivit pe lume. Proveneau probabil din două ramuri diferite de staroveri. Bunicii din partea tatălui aveau pomeții proeminenți, erau bruneți cu ochi albaștri, în timp ce bunicii din partea mamei aveau pielea albă, părul blond și ochi cenușii. Vorbeau cu accent diferit, semn că proveneau, într-adevăr, din două zone diferite ale Rusiei. În lungul lor exod, e posibil ca cetele de credincioși să se fi unit între ele precum șovoiele unui pârâu și să se fi despărțit tot de atâtea ori, pentru a putea face mai bine față primejdiei. Din câte știu, pentru a putea scăpa de mânia dezlănțuită împotriva credinței lor de oamenii țarului, ei au căutat adăpost în păduri și în locuri mlăștinoase, unde ohrana țaristă ajungea mai greu. Iar de acolo, încetul cu încetul s-au răspândit aproape în toată lumea.
Ca să scape prigonitorii lor, „oamenii adevăratei credințe”, cum își spuneau mulți dintre ei, s-au adăpostit în cele din urmă la marginea marilor imperii, care-i apărau de mâna nevăzută a Rusiei, patria lor urgisitoare. Așa s-a întâmplat ca unii dintre ei să se stabilească în Dobrogea, atunci aflată sub ocupația turcească, iar alții în nordul Bucovinei, stăpânită de habsburgi, dar și în alte locuri mult mai îndepărtate. Unii au ajuns cu timpul până în Australia, alții în Brazilia, Satele Unite, Canada, Alaska și Japonia, iar alții s-au stabilit ceva mai aproape, în Polonia, Letonia, Lituania, în zona Bugeacului, nu departe de Odessa, în Bulgaria, Moldova, inclusiv la gurile Dunării, în Dobrogea, și asta pentru că mulți dintre ei fiind pescari din zona râurilor Don și Nipru, au căutat să se așeze în locurile care le aminteau de plaiurile natale. Timp de mai bine de trei veacuri ei și-au păstrat limba, obiceiurile și credința, unii dintre ei proveneau din rândul târgoveților, a nobililor și a mujicilor ruși – rascolnicii – alții din rândul cazacilor zaporojeni sau a cazacilor nekrasoviți,a căror răscoală a fost înăbușită în sânge în 1708, ei fiind nevoiți să se refugieze refugiat mai întâi în Kuban, de unde au migrat spre marginile Imperiul otoman, ajungând și în Dobrogea.
La început, refuzul multor credincioși de a accepta reformele patriarhului Nikon a avut drept consecințe suprataxarea pe venit și chiar pentru purtarea bărbii, dar și impunerea unei vestimentații specifice, menite să-i marginalizeze. Desigur, nu s-a purtat atunci banderola cu steaua galbenă, ci alte însemne incriminatorii. Fapt care arată că nimic nu-i nou sub soare.
Încă de la mijlocul secolului al XVII-lea, rușii de rit vechi au cunoscut o lungă și cruntă prigoană din partea patriei mamă și a bisericii sale oficiale, care a aruncat anatemă asupra lor, cum a aruncat mai târziu și asupra contelui Tolstoi, care privit dintr-o anumită perspectivă a fost și el un rascolnic.
Pentru faptul că au refuzat să adopte reformele patriarhului Nikon și ale țarului Alexei Mihailovici, tatăl lui Petru cel Mare, care visa să aducă ortodoxia la un standard occidental, pentru ca Moscova să devină cea de-a treia Romă, impunând reformele de sus în jos, prin forță, toți cei care nu au renunțat la vechile lor datini și obiceiuri religioase au fost torturați, arși pe rug, aruncați în gropi sau schingiuiți până și-au dat duhul. Unora le-au tăiat bărbile, altora degetele de la palma dreaptă, ca să nu poată închina creștinește, altora le-au fost smulse limbile, și asta pentru că ei au continuat, în ciuda prigoanei, să rostească numele Mântuitorului scris cu un singur „i”, nu cu doi de „i”,, cum prevedeau canoanele oficiale. Teroare a fost atât de cruntă, încât bisericile lor s-au umplut de mâini și de limbi tăiate de la rădăcină. Biserici cărora oamenii țarului, mânați de avântul înnoirii, le-au dat foc fără cruțare. Prin astfel de metode încearcă să-și reînnoiască Rusia istoria. Așa a făcut-o și atunci, așa a făcut și în perioada comunistă, așa face și acum.
Judecând din punct de vedere al timpului nostru, nu înțelegem decât la suprafață motivele care dus la scindare. Orgolii au existat și de o parte și de alta. Aș zice orgolii specific rusești: să nu fie nici pe al tău, nici pe al meu! Ce i-a determinat pe stăpânii Kremlinului să nu-i lase pe semenii lor să trăiască în pace dincolo de fruntariile țării lor natale? Ce pericol puteau prezenta pentru un imperiu imens cum e Rusia o mână de oameni risipiți în diferite colțuri ale lumii? Rusia a avut însă vocația de-a face experimente pe propriul său popor. Voința lui Petru I și a celor care i-au urmat la tron de-a fi în pas cu vremea, dacă nu chiar cu un pas înaintea vremurilor, i-au imprimat un alt destin. Însă experiența istorică ne-a arătat că reformele, de ordin economic, etic, moral sau religios, nu pot fi impuse cu forța. Dacă nu sânt asimilate natural ele nu vor crea decât forme fără fond. Asimilarea necesită răbdare și timp. Arderea etapelor istorice creează anomalii și catastrofe sociale. Dorința de-a fi în pas cu vremurile i-au adus Rusiei și Marea Revoluția și tot dezastrul care a urmat. Anatema de la biserica Uspenie aruncată în 1667 de către patriarhul Nikon asupra celor prigoniți s-a întors după câteva secole asupra prigonitorilor. Dacă în secolul al XVII-lea Rusia ar fi fost capabilă să rezolve pașnic reforma religioasă, ea ar fi fost capabilă să rezolve tot pe cale pașnică și revendicările de ordin social și economic care se impuneau a fi făcute la începutul secolului XX. Și atunci Revoluția din Octombrie nu ar fi avut un caracter atât de violent.
De-a lungul istoriei sale, adoptând diferite ideologii, de la iluminism la comunism, și recent revenind la legile economiei de piață, Rusia s-a grăbit să se restructureze după alte reguli decât cele interne. Graba cu care s-a lepădat de trecutul său, de ortodoxie, de panslavism, și chiar de comunism, puteau să-i fie fatale. De fiecare dată ceva ce ține aproape de miracol au scăpat-o de la prăbușirea în hău.
Strămoșii mei s-au așezat în aceste locuri în a doua jumătate a secolului al XVII-lea, după un lung pelerinaj prin Rusia și, probabil, și prin alte țări.
Satul Climăuți, locul în care m-am născut, a fost atestat documentar pentru prima dată în anul 1780, printr-un act de donație semnat de egumenul Mănăstirii Putna, Ioasaf, prin care li se permitea rușilor de rit vechi să se așeze pe moșia mănăstirii ctitorită de Ștefan cel Mare și Sfânt. Iar în 1784, la nord de Climăuți, a fost înființată și Fântâna Albă, printr-un edict emis de Cancelaria imperială. Satele au prosperat neașteptat de repede, staroverii din Climăuți se specializaseră în săparea iazurilor, iar cei din Fântâna Albă se ocupau cu negoțul, vindeau la Cernăuții, dar și la Liov sau la Rădăuți mere și murături, pe care le țineau iarna în butoaie de mari de brad scufundate în bălți și iazuri, săpate în propria lor grădină. Dezvoltându-se și prinzând cheag, Fântâna Albă fiind sprijinită și de neguțătorii de rit vechi – unii foarte bogați de la Moscova și Novgorod, a devenit în 1846 sediul Mitropoliei Rușilor de Rit Vechi (lipoveni) din întreaga lume. Acolo se născuse mama, și tot acolo a avut loc, pe 1 aprilie 1941, un masacru sinistru organizat de bolșevici. Satul a prosperat până la închiderea granițelor, când a intrat sub ocupația sovietică, atunci s-a abătut asupra Fântânii Albe un adevărat blestem, bisericile au fost transformate în depozite și grajduri, iar oamenii au sărăcit, trăind într-o teroare cruntă. Tot atunci, Mitropolia Rușilor de Rit Vechi s-a mutat la Brăila.
Atât Imperiul Otoman, cât și cel Habsburgic s-au dovedit mult mai toleranți față de rușii lipoveni decât patria lor mamă. În perioadele în care cetele de rascolnici plecau în exil, încercând să-și găsească adăpost undeva în afara granițelor țării, Rusia se afla în plină expansiune, astfel că abia se așezau, că armatele țariste veneau peste ei, și reîncepea prigoana. Așa s-a întâmplat și pe vremea lui Petru cel Mare și pe vremea Ecaterinei, dar și mai târziu.
I-am întrebat de mai multe ori pe părinții mei de unde au venit străbunii lor, dar nu au știut să-mi spună. Tata mi-a povestit ceva ce aducea cumva a legendă. Cică din locul din care au venit, stră-străbunicii lui adunau ouăle din jurul casei cu căruța. „Atâta erau de săraci”, a adăugat tata.
Și mi-a mai povestit tata și o întâmplare legată de unul din stră-străbunicii lui pe linie paternă. Acest stră-străbunic de-al său năimise să sape un iaz pe moșia unui nobil polonez din zona Liovului. Drept care, luase în avans o sumă de bani, pe care o împărțise lucrătorilor. Fiind o vară ploioasă, o parte din lucrători s-au îmbolnăvit de friguri și nu au putut să facă lucrarea la timp. Văzând că iazul nu e gata, leahul a luat foc. Stră-străbunicul lui tata a încercat să-i explice din ce cauză nu a reușit să-și încheie lucrarea, cerând un alt termen. Leahul însă a refuzat orice negociere și l-a pus să-i restituie toți banii, deși o mare parte din lucrare era făcută. Rugămințile stră-străbunicul lui tata nu au avut nici un efect asupra nobilului polonez, ba mai mult decât atât, l-au întărâtat. Așa că stră-străbunicul lui tata s-a resemnat. A avut de ales între a sta câțiva ani la pușcărie sau a sta legat doi ani în lanț în curtea nobilului, însușindu-și sarcina de a lătra atunci când la reședința leahului veneau alți nobili. A ales a doua variantă. Cea mai umilitoare, cea mai grea și a stat legat în lanț aproape un an, târându-se în patru labe și lătrând la oaspeții ce veneau la reședința leahului. Până la urmă, l-a răscumpărat o doamnă, provenită și ea din lumea aristocrației poloneză, care l-a întrebat pe stăpân ce-i cu omul acesta legat în lanț și pus să latre ca un câine?! „Mi-a rămas dator”, i-a explicat leahul. „Cât zloți îți datorează acest om?” l-a întrebat femeia. „Atât și atât”, a răspuns leahul, cu un rânjet sadic în ochi. „Poftim banii și eliberează-l chiar acum.” Stră-străbunicul meu a vrut să-i mulțumească, dar nobila poloneză l-a oprit, zicându-i: „Nu ai de ce să-mi mulțumești. Nici să te rogi pentru mine, deși am păcate multe. Roagă-te pentru acest nobil polonez nemilos, care te-a chinuit atâta, și pe care Dumnezeu nu știu dacă îl va putea ierta vreodată.” „Și când te gândești, spunea tata, că asta s-a întâmplat cu vreo optzeci-nouăzeci de ani în urmă, adică într-un timp foarte apropiat de noi.” Și mai adăuga: „De acolo de unde am venit, nu am cunoscut nici sărăcia, nici iobăgia. Provenim dintr-o familie prosperă, poate la fel de bogată ca și polonezul. Dar fiindcă nu am vrut să ne lepădăm de credința strămoșească, am fost nevoiți să pribegim aciuindu-ne, cu voia Domnului, aici!”
Ai început să scrii anumit povești de familie: mi se par impresionante. Te-am încurajat să o faci mai departe. Care sunt poveștile de familie care te-au marcat?
Sunt o mulțime. În general poveștile și povestirile pe care ni le spunea sau ni le citea tata în serile lungi de iarnă, când venea acasă. Atunci – să fi avut vreo 3-4 anișori – l-am ascultat citind din Creangă, dar și din Gogol. Atunci am aflat de Harap Alb, de Taras Bulba, dar și de Serile din Cătunul Dikanka. Ascultam glasul lui tata și râdeam cu lacrimi, dar și plângeam. Tata ne citea și în rusă, și în română. Creangă și Gogol au ceva comun. Fraza lor e asemănătoare, curge ca o apă vie. Le simți sufletul în fiecare frază. Sunt fascinanți.
Spune-mi te rog cum era copilăria unui lipovean din Bucovina? Ce citați, cu ce vă jucați, cum vă înțelegeați cu vecinii români sau ce mai erau pe acolo?
Dragă Vasile, cred că la prima întrebare ți-am răspuns. Acum legat de a doua. În satul Climăuți nu existau decât familii de ruși de rit vechi. E drept că unele familii, puține la număr, s-au amestecat și cu alte nații. De pildă, am avut verișori în venele cărora curgea sânge polonez. Îi porecleam mazuri. Apoi am avut și rude destul de apropiate în venele cărora curgea sânge evreiesc. Și asta fiindcă bunicul lor, fiu de episcop, s-a căsătorit cu o evreică provenită dintr-o familie de negustori ce s-a îndrăgosti de el și sa- converti, spre disperarea familiei sale, la credința noastră. A fost o adevărată dramă. Ea l-a iubit atât de mult, încât din pricina infidelității lui, s-a îmbolnăvit și a murit de oftică. Probabil că au mai fost și alte amestecuri de sânge. Cât în privința vecinilor, cum să-ți spun: eram înconjurați nu numai de români, ci și de nemți, de huțuli, de ucraineni, de polonezi, dar și de alte neamuri. Se știe că Bucovina era un adevărat creuzet de populații, care conviețuiau în bună pace și înțelegere. De aici, poate, și efervescența culturală. Tu ai devenit scriitor: când a început pasiunea aceasta pentru literatură? Când ai decis că vrei să scrii nu oricum, ci sistematic?
La Iași ai făcut economie și ai fost coleg de an cu prietenul meu cel mai bun – Dănuț Mănăstireanu? Cum a fost pentru tine studenția?
Un lung prilej de huzureală. Atunci, în acea perioadă, m-am format ca scriitor. Dănuț Mănăstireanu era unul dintre studenții de elită. Eu însă – deși intrasem la facultate printre primii (al treilea pe listă), și fusesem înscris la cercul de economie, mai mult am chiulit decât am studiat. Eram sigur că facultatea pentru mine era o chestiune pasageră. Aveam deja alte aspirații. Totuși, facultatea m-a făcut să înțeleg mult mai bine lumea în care trăiesc. Să-i înțeleg resorturile. M-a ajutat, într-un fel, și în poezie, și în proză. Ca să nu mai vorbesc de publicistică. Așa că i-am rămas recunoscător.
Ai scris multă poezie. În ultima perioadă te văd atașat mai mult de proză și chiar de eseu. Cum vezi această trecere? Crezi că poezia e pentru tinerețe iar proza e pentru maturitate? Sau e o întâmplare? Cum le împaci?
După ce te formezi ca scriitor, trecerea de la poezie la proză se face instantaneu. Sigur că un prozator se formează în timp. Pe mine m-a ajutat atât experiența poetică, cât și publicistica. Faptul că timp de treizeci și trei de ani am o rubrică permanentă la Ziarul de Iași, îmi ține simțurile treze. Sigur că acum scriu sau mai bine zis am scris mai mult proză, dar scriu, spre surprinderea mea, și poezie.
Am povestit puțin la târgul de carte despre război. Pe mine m-a afectat profund, existențial – m-a tulburat mai rău decât moartea părinților. Cum a fost pentru tine acest război?
Știu că e greu pentru noi să ne punem pe o baricadă – chiar dacă condamnăm radical războiul. De ce? Pentru că în joc este mult mai mult decât agresor și victimă cu toate că vom fi de partea victimei și vom condamna agresorul. Dar știm că dincolo de asta e o tragedie imensă din care pierdem toți aproape. Cum vezi mai departe lucrurile? Ce te frământă?
Cum să-ți spun, dragă Vasile; având, printre altele și formația de economist, privesc războiul și din această perspectivă. Avem de-a face, desigur, cu un război hibrid: militar, mediatic, dar și economic. Mulți nu urmăresc decât confruntările ce au loc pe front. Eu însă încerc să analizez și componentele sale financiare și economice, unde se află adevărata miză.
Efectele războiului economic devin, pe zi ce trece, mai amenințătoare decât cele ale războiului ce se desfășoară acum în partea de est a Ucrainei. Suntem abia la începutul unui tsunami a cărui intensitate o vom simți, probabil, la sfârșitul toamnei și la începutul anului viitor.
Criza economică va da lumea peste cap. Cele mai afectate vor fi economiile țărilor dezvoltate, dar lipsite de resurse energetice și de materii prime, cum e Germania, de pildă. Dacă economia Germaniei va intra în recesiune, va urma efectul domino, care va mătura Europa de la vest la est, cu forța unui uragan. Mai puțin afectate vor fi țările care dispun de resurse. Ele își vor exporta materiile prime la un preț mult mai mare decât în prezent, reușind să recupereze o parte din decalajul economic existent față de țările civilizate.
Problema care se va pune va fi legată de gradul de suportabilitate al populației. Cât va fi dispusă să strângă cureaua populația pentru a continua politica actuală? Vor fi mișcări de stradă, se va instaura haosul, sau apelând la tehnicile manipulării din perioada pandemiei și la altele mult mai subtile, nemulțumirile populației vor fi dirijate spre o altă țintă decât protestele în piața publică…
Oricum, ne așteaptă o iarnă cruntă. Iar liderii noștri continuă să ducă aceiași politică paralelă cu realitatea și cu nevoile omului de rând, sfidând legile economice ale poeții bazate pe cere și ofertă.
Semnalele pe care ni le transmit în ultima vreme marii lideri ai lumii sunt din ce în ce mai îngrijorătoare.
Dacă Germania nu va găsi într-un termen foarte scurt (o lună, două, hai, trei), să rezolve problema suspendării livrărilor de gaz rusesc, atunci o mare parte din industria sa va trebui să tragă obloanele.
Și dacă Germania va intra în recesiune, vor fi afectate și toate celelalte țări. Fabricile se vor închide. Rând pe rând. Oameni își vor pierde locurile de muncă. Inflația va crește. Efectul domino al recesiunii industriei și a economiei germane va afecta tot restul Europei, răspândindu-se pe mapamond.
Criza din anii 1930 va fi ca un parfum față de criza ce va răvăși Europa.
Peisajul străzilor va apărea la fel de straniu și la fel de deprimant precum cel din tablourile lui De Chirico. Dimineața orașele vor fi pustii sau populate de un fel de manechine, mișcate de resorturi invizibile. Seara însă se va instaura haosul căci lumea va ieși în stradă. Manifestările vor căpăta o amploare fără precedent. Magazinele și instituțiile publice vor fi devastate. Armata va interveni, dar nu va putea face față revoltei maselor.
Pentru ieșirea din această situație nu există decât două soluții: oprirea războiului și retragerea sancțiunilor. Fapt destul de greu de îndeplinit din pricina orgoliilor.
Și doi: escaladarea conflictului și atacarea Rusiei de către forțele NATO din toate părțile; îngenuncherea Rusiei într-un termen foarte scurt și impunere condițiilor pentru exportul petrol și de gaz rusesc la un preț mai mult decât convenabil pentru țările coaliției. Asta ar trebui să se întâmple până la venirea iernii. După va fi mult mai greu. Căci generalul Iarnă, ca și în alte vremuri, va fi necruțător. Există din păcate și riscul extinderii războiului în Pacific, precum și riscul declanșării unui război nuclear.
Știu că e greu pentru noi să ne punem pe o baricadă – chiar dacă condamnăm radical războiul. De ce? Pentru că în joc este mult mai mult decât agresor și victimă cu toate că vom fi de partea victimei și vom condamna agresorul. Dar știm că dincolo de asta e o tragedie imensă din care pierdem toți aproape.
Ai scos două cărți una după alta. Ești într-o perioadă foarte fecundă. Dacă e să recomanzi o carte a ta pentru cititorii bookhub.ro care ar fi aceea?
Omul din eprubetă, roman apărut anul trecut la Polirom. Carte care pe zi ce trece devine tot mai actuală. Căci tot ce-i ficțiune în el, se transformă în realitate.
Vorbeam la un moment dat, într-un paragraf, despre ambiguitatea genurilor de pe Nebuloasa Andromeda. În sensul că acolo, orice ființă umană, pentru a căpăta cât mai multă experiență despre viață, trece prin mai multe metamorfoze, transformându-se din bărbat în femeie și invers, și apoi din nou în bărbat și apoi din nou în femeie.
Tot acolo, ființele umane puteau poseda un număr aproape infinit de sexe de ambele genuri, înmulțindu-se pe calea acuplării organelor cu caracteristici masculine cu cele feminine etc., etc.
În romanul meu apărea o realitate utopică împinsă la extreme, ce prefigura, într-un fel, configurarea unei lumi viitoare aflată la limita dintre real și imaginar.
Iată însă că după apariția romanului, însăși lumea în care trăim zi de zi aruncă asupra utopiei mele o lumină neliniștitoare. Se pare că tot ce e în eprubeta mea, mai târziu sau mai devreme, va exista și-n realitate.
Mă opresc aici cu speculațiile, nu înainte însă de a afirma că paragraful în cauză deschide noi perspective industriei genetice.
În curând, ne vom naște în eprubete și vom trăi, trecând de la o vârstă la alta, în alte eprubete. Iar când vom muri, pentru a nu dispărea de tot în neant, vom fi transformați în fetuși, și reciclați.
