Bărbatul fără cap

„M-ai întrebat odată, acum de curând, de ce susţin că mi-e frică de tine. Ca de obicei, n-am ştiut ce să-ţi răspund, în parte tocmai pentru că mi-e frică de tine, în parte pentru că frica asta se întemeiază pe prea multe elemente ca să ţi le pot enumera măcar pe jumătate stând de vorbă cu tine.” Franz Kafka

„O femeie trebuie să stea lângă bărbat orice ar fi, dar să nu fie o otreapă, iar Ana, acum, asta încearcă să nu fie, o otreapă. Și să stea lângă el.” Sebastian Sifft

Dacă te rătăcești în oraș, ce faci? Mă uit pe o hartă, răspunde fetița. Nu, zice tatăl, întrebi un taximetrist. Toți taximetriștii cunosc bine orașul, găsesc orice adresă. Tatăl, taximetrist de meserie, nu mai găsește, după divorț, drumul către copiii săi.

Povestirile din acest volum al Lavinicăi Mitu surprind atmosfera din familiile simple, în care copiii cresc greu, obișnuiți de mici să muncească și să îndure, să aibă răbdare și să spere. Dorința unei fetițe este să primească de ziua ei un pulover de mohair, alb și moale. Îl primește, doar că nu e alb, e violet, iar lucrătura inegală dovedește că nu e cumpărat de la magazin, e făcut în casă de mama. La fel e și tortul, din care copilul nu apucă să guste, din pricina unui scandal: tatăl pierde banii pentru întreținere, se fac praf alte iluzii, alte promisiuni.

Apartamentele au pereți subțiri, așa că cei mici sunt permanent martorii scenelor de violență domestică. Prin peretele din dormitor, copiii disting fiecare detaliu al înfruntării dintre vecini. Totul se desfășoară ca într-un ritual cotidian: același om violent, aceleași victime, aceeași încercare de a ocoli agresiunea.

Bărbatul fără cap nu are simțul responsabilității. Dependent de alcool, violent, duplicitar, plecat de acasă, bărbatul acesta este soț și tată. Fiindcă e tatăl lor, copiii continuă să-l iubească, sunt atașați de el și îl ajută după puteri. Rușinea, frica, neputința există, dar nu sunt mai puternice decât legătura de sânge.

Într-o povestire impecabil scrisă (Echilibru), fetele nu au tată. Când simt nevoia să spună, în mijlocul conflictelor dintre copii, că își cheamă tatăl, fetița se gândește și la nenea Gelu, un jalnic înlocuitor.

„I-aș fi spus și eu că îl chem pe tata, dar mi-era rușine de Răducu, că știa adevărul și putea să mă dea de gol. Așa că m-am gândit să îl chem pe nea Gelu, pentru că toți vecinii se temeau de el, mai ales noi, copiii, care așteptam câteva minute la bancă după ce îl vedeam că intră în scară ca să fim siguri că nu ne întâlnim cu el. Era tot timpul beat, se clătina când mergea, dar nu cădea niciodată, înjura, scuipa și lăsa în urma lui o dâră de chiștoace de țigări fără filtru ca în povestea cu căsuța din turtă dulce. În fiecare zi o bătea pe vecina, tanti Lenuța, mai ales seara, când ne băgam noi la culcare, și ne întrebam mereu de ce nu o bate dimineața, când suntem la școală, ca să n-o mai auzim cum țipă. Dormitorul lor era perete în perete cu al nostru și tanti Lenuța strigă atât de tare ajutor!, mă omoară, încât am fi auzit-o și dacă ne-am fi pus o sută de perne pe cap. Nu o omora niciodată de tot, pentru că a doua zi venea la noi să ceară o cană de mălai, două-trei cepe, zahăr sau să-i dea mamei bani să cumpere pâine și pielea care îi atârna sub ochi era mov și roșie, după o zi, două se făcea galbenă și nu apuca să se albească la loc, că iar se învinețea și se umfla. Mama cred că era singura căreia nu îi era frică de nea Gelu, că ea îl drăcuia când începea el să înjure pe toate pentru că o ascundem pe tanti Lenuța la noi. Mama este o femeie mică, așa cum sunt toate femeie de la noi din familie, maxim un metru cincizeci, dar, chiar și așa mică, are o voce foarte ascuțită și poate să țipe atât de tare, că sunt sigură că se aude până la domnul Rădulescu, la parter. Nea Gelu înjura, mama zicea ceva de sufletul lui, tanti Lenuța se ascundea în dormitor, dar nu puteam să o ținem la noi pentru totdeauna, așa că seara, după ce făceam baie și ne băgam în pat, ne luam câte o pernă, eu și soră-mea, ne băgam capul sub ea și număram câte zile mai sunt până la vacanța de vară, când o să mergem la mamaie, la Găneasa unde nu țipă nimeni, nici în curte, nici în casă.” (p. 43)

Tatăl nu este demonizat, ca în cunoscuta epistolă a lui Kafka. E drept că, din pricina decăderii sub orice limită acceptabilă, tatăl nu mai are putere asupra familiei. El este un om fără autoritate. Portretul lui general cuprinde toată diversitatea viciilor alimentate de imaturitate, alcool și lipsa voinței. Inocent în ticăloșia să, tatăl nu poate fi condamnat. Nu știe ce face. Iar copiii se descurcă prin lume cum pot și, din când în când, atunci când trenul oprește în gară câteva zeci de minute, îl caută și îl invită la o întâlnire.

Este impresionant acest refuz al judecății morale sesizabil în cele mai multe dintre texte (nu chiar în toate!), această îngăduință cu circuit invers, dinspre copii înspre tată. Perspectiva e răsturnată, dar nu e nouă, o mai găsim în literatură: indiferent de vârstă, copiii au grijă de tată, nu invers. De un tată bolnav ai grijă, nu ai încotro. Sebastian Sifft prezintă cutremurător în romanul său experiența traversării unui infern personal asemănător. Câinele iubirii te împiedică să-ți abandonezi părintele, mamă sau tată. Stai cu el pe bulevard, în frig și vinzi mărțișoare suportând ironia adolescenților, colegii de generație. Stai cu el pe șina de cale ferată, fiindcă e ultimul tată. Stai cu el în grădină și râzi când cade, amețit fiind, prin porumb. Râde și el.

E atât de greu să descrii asemenea episoade, cu toate că ele sunt frecvente în societatea de azi, extrem de agresivă. Dar, fiindcă nu-ți găsești cuvintele sau semnificația lor se relativizează, e bun un dicționar explicativ. Surprinzător element de metalimbaj, în fiecare povestire a acestui volum apare câte un articol de dicționar. Se simte nevoia clarificării sensului unor cuvinte foarte simple, esențiale, din vocabularul fundamental – tată, copil, judecător, a scrie, a țipa, vitreg etc.

„(aștepta) aștept, vb. I. ǀǀ Lat. astectare (< adspectare) ǀǀ 1. Tranz. A sta undeva pentru a fi de față la ceva, pentru a vedea pe cineva, pe mama care scoate din frigider un tort plin cu ace fine de gheață și nuci prăjite, încă aștept și așteptarea aceasta e cel mai frumos lucru care mi s-a întâmplat vreodată.” (p. 61)

Tehnica povestirii este bine gândită, cu răsturnări de situație, cu momente ce stârnesc cititorului perplexitate și reacții de negare. Rezolvările narative sunt amânate și finalul este lăsat deschis, ambiguu, ca în viață – nimic nu poate fi anticipat cu exactitate. Vocea narativă principală este a unui copil care-și privește atent părinții, prinși în momentele lor de slăbiciune, de eșec, de cădere sub linia acceptabilă a moralei comune. Impresia este că suferința fie nu este conștientizată de cei mici, fie este anesteziată prin obișnuința cu răul. Dar asta e doar prima impresie.

„Am opt ani și tata e plecat de sâmbătă să cumpere ouă și pâine. Azi e luni pentru că mă duc la școală. Am mâncat de dimineață margarină pe pâine cu gem de caise și am băut ceai de măceșe. Săptămâna asta nu cred că ne face mami ouă ochiuri pentru că le-a spart pe toate, a aruncat cu ele în ușa de la sufrageriei când s-a întors tata și nu m-a lăsat să o ajut să șteargă pe jos, am stat cuminte la mine în cameră cu palmele lipite bine-bine de urechi. (pp. 74-75)

Deși au unitate stilistică, povestirile surprind scene sociale foarte diverse, unele dramatice, altele chiar comice, relatate cu un remarcabil simț al veridicității. Realitatea nu e cosmetizată. Urechile se astupă cu perne, când țipetele se repetă. Gustul bun al înghețatei de la albanezi încape în câteva cupe și nu se pierde odată cu sfârșitul copilăriei.

„Cârtițele sunt oarbe, așa mi-a spus mamaie, doar că eu chiar dacă închideam ochii și îi țineam așa strânși tot vedeam.” (p. 120)

Cartea Lavinicăi Mitu nu e un elogiu al mamei, cu toate că în cele mai multe proze din acest volum mama este figura luminoasă, nici al tatălui. Se poate spune însă că este un elogiu al copilului care își dă seama că, și dacă strigă după ajutor sau după o îmbrățișare, n-are cine să vină. Citind, îți dau lacrimile, râzi, plângi în hohotele acelea interioare (de teamă să nu fii ridicol), te lași cuprins de emoție. Indiferent nu ai cum rămâne în fața unei realități pe care ficțiunea o slujește perfect. Iar impresia mea este că în Bărbatul fără cap lucrurile stau ca în filmul cu Emma Thompson și Daniel Day-Lewis, In The Name of The Father, doar că răsturnat, așa cum permite proza modernă, cu nodurile și firele construcției narative lăsate premeditat la vedere.

Câteva informații despre autoare găsim în prezentarea editurii:

Lavinica Mitu (n. 1980, Slatina) a absolvit Facultatea de Jurnalism și Științele Comunicării, Universitatea din București. Cursul de creative writing ținut de Bogdan-Alexandru Stănescu și Cezar Paul-Bădescu la care a participat în 2017 i-a reactivat pasiunea pentru scris. Au urmat cursul coordonat de Florin Iaru și Marius Chivu, Atelierul de croitorie literară sub îndrumarea lui Florin Iaru, trei Ateliere intensive de scriere creativă la Vama Veche completate de șapte serii de Creative Writing Sundays organizate de Revista de Povestiri. A publicat proză scurtă în revista Iocan și pe revistadepovestiri.ro. Locuiește în București și toate poveștile pe care le scrie se conturează mai întâi în locul ei preferat, pe BALCON (poate cel mai frumos din oraș), balcoane, s. n. ǀǀ Din fr. balcon, it. balcone ǀǀ 1. Platformă cu balustradă la peretele exterior al unei clădiri, comunicând cu interiorul. 2. Rândul de locuri dintr-o sală de spectacolașezate deasupra parterului. Bărbatul fără cap este cartea sa de debut.

Las mai jos alte fragmente:

„Pentru că numele ar trebui să fie un dar, să îl porți ca pe o haină nouă pe care o îmbraci în duminica de Paște la biserică, singura zi de altfel în care oamenii se bucură cu adevărat de hainele noi fiindcă doar atunci se uită în oglindă când de acasă, ies pe ușă curați și se întorc la fel de curați, poate chiar mai mult, cred unii dintre ei.” (p. 167)

„Bun și rău se amestecau în capul meu și, când credeam că am reușit să mă hotărăsc cu cine să țin, balanța se înclina în direcția opusă.” (p. 133)

„Mă rugam să uite mama să vină să mă ia de la țară, să nu mai trebuiască să fac teme niciodată, să merg la râu și cu vacile pe deal, să mă culc când vreau eu și nu când vor oamenii mari, să vină mai repede ziua de sâmbătă pentru că atunci vine tata, îmi aduce multe dulciuri și mi le dă pe toate odată.” (p.130)

„E mama ta? mă întreabă după ce se închide ușa și eu îi răspund că da fără a ridica privirea din caietul cu teme, pagina aproape toată roșie pentru că iar nu am fost atentă, ți-am zis că nu ești în vacanță aici, mâine când vin să nu te prind că nu ai toate exercițiile trecute pe curat și să nu mai găsesc nicio greșeală că nu știu ce-ți fac. Vitregă, nu-i așa? insistă femeia înaltă, cea mai înaltă femeie pe care am văzut-o vreodată, și eu nu îi răspund pentru că nu știu ce înseamnă vitregă. E mama și atât, sunt mai multe feluri de mame?” (p. 123)

Bărbatul fără cap de Lavinica Mitu