În toate a fost frumusețe

Motto: „Adevărul este mai interesant decât literatura. Să spunem tot ce ni s-a întâmplat cât timp am fost în viață. Să nu povestim viața, ci adevărul. Adevărul este un punct de vedere care dă imediat strălucire cu de la sine putere. Cei mai mulți oameni trăiesc și mor fără a vedea adevărul. Partea comică a condiției umane e că nu are nevoie de adevăr. Adevărul este o podoabă, o podoabă morală. Se poate trăi fără adevăr, căci adevărul este una dintre cele mai prestigioase forme ale vanității.” Manuel Vilas

În toate a fost frumusețe nu este o carte care să aibă în prim-plan școala, este o carte despre familie, despre iubire și identitate. Dar mă opresc mai întâi la episoadele referitoare la condiția profesorului obișnuit, care predă literatura spaniolă unor elevi de liceu.

Profesia este fără îndoială o sursă a alienării. Pasiunea, câtă a existat, s-a pierdut din pricina rutinei și a lipsei de noimă. Sistemul de învățământ descris pare desprins din Procesul lui Kafka, dovedindu-se un mecanism greoi, ineficient, mediu defavorabil educației. Elevii se apără de agresivitatea sistemului cum pot, adică nu învață nimic. La rândul lor, profesorii rămân încremeniți în schemele mentale care le-au fost inculcate în perioada facultății. Între elevi și profesori nu există comunicare autentică, doar o acceptare tacită a orelor nefirești (și interminabile) despre semnificația diacriticelor.

Tânărul profesor primește, prin tradiție, clasele de școală profesională, cele mai greu de ținut sub control:

„Pentru că eram începător, mi-am dat cele mai slabe clase din liceu. S-a nimerit să predau elevilor de la electricitate. Erau băieți de paișpe ani de care nimeni nu voia să știe; copilandri pe care Statul îi repartizase la niște presupuse studii profesionale, faimoasa școală profesională. Și la una de asistența administrativă. Pierdeam ziua explicându-le ce înseamnă diacritice. Toți spaniolii care au trecut prin școală sunt în stare să distingă pronumele tú de adjectivul posesiv tu. Nu este același tu în tú piensas și în tu pensamiento. În primul caz este pronume personal și are accent, în al doilea este adjectiv pronominal posesiv. Asta este ceea ce făceam. Mi-am petrecut douăzeci și trei de ani din viață cu belstematul tu sau tú. Pentru asta mă plăteau. […] M-au pus dirigintele unei clase de-a noua de la electricitate. În sistemul de învățământ spaniol, diriginții răspund de problemele disciplinare și pedagogice ale unei clase.” (p. 51)

Unii elevi rămân în memoria profesorului mult timp după absolvire, mai ales cei care ies în evidență prin comportament – impecabil sau incalificabil. Iván Maráez este un asemenea elev. Este poreclit Conopidă, iar Manuel îl întâlnește prin 1991, când preda spaniolă la clasa lui. În viața de zi cu zi, Conopidă este deja un infractor, care, prins de poliție, dă numele și adresa altcuiva, un coleg care va fi pedepsit în locul lui. Conopidă devine subiect de discuție între Manuel și tatăl său, de aceea și-l amintește așa de bine pe elevul care, devenit adult, își încheie viața destul de repede, la 27 de ani, într-un accident cu o mașină furată. Conopidă părea un șmecher, numele lui real trădează adevărata proiecție de destin, rămasă neîmplinită. Ca profesor, nu poți ști prea multe despre elevii tăi, însă le poți acorda prezumția de nevinovăție și dreptul de a fi tratați cu respect și chiar cu prețuire pentru ce reușesc să realizeze bun în propria lume:

„Te-au numit Iván.

Probabil că a fost cea mai bună zi din viața ta, atunci când părinții tăi ți-au dat nume. Dar este imposibil să-ți amintești de ziua aceea. Nimeni nu-și amintește ziua în care primește numele ales de părinții lui. Trebuie să fi fost cea mai bună zi din viața ta și nu ai știut, nu ai pipăit ziua aia, nu te-ai bucurat de ea.

Măi, Conopidă, cred că în ziua în care ai fost botezat, ai fost și iubit. Nu știu, pare că faptul că te-au numit Iván are ceva frumos în el, un pic de voință, de dorință ca tu să fii în lumea asta.

Sau poate că în ziua aceea părinții tăi s-au certat.

Poate că te-a botezat unul dintre bunicii tăi, dragul meu Conopidă. Și-a venit să te numească Iván dintr-un motiv ridicol și neînsemnat.” (p. 56)

La un moment dat apare și revelația: lecția poate fi un joc cât se poate de liber, ale cărui reguli se negociază pe parcurs. Spontaneitatea redă pentru puțin timp orizontul de speranță al unui om care rămâne totuși captiv în sistem mai mult de două decenii. Fragmentul, pe care îl redau pe larg, este interesant și pentru cei care idealizează alte sisteme de învățământ. Cu mici diferențe care țin de context, problemele sunt aceleași peste tot, de la criza de resurse finaciare, la cea de resurse umane. Motivația învățării este cvasiinexistentă, iar relațiile dintre profesori și elevi sunt dificile:

„Liceele spaniole erau niște clădiri complet lipsite de farmec, construcții deficiente, cu coridoare ireale, cu clase reci iarna și înăbușitoare chiar și primăvara. Bucățile de cretă, tablele de scria, cancelaria, reproducerile de pe pereți, soneria anunțând sfârșitul orelor, cafeaua cu colegii, aperitivele nereușite, prost gătite, barurile murdare.

Și totul se descompune. Pe coridoarele liceului nu existau fotografii cu profesorii pensionați. Nu există memorie, pentru că nu era nimic de adus aminte. Colegi care înnebuniseră de mediocritate și vulgaritate și-i umileau și-i disprețuiau pe elevi. Nu chiar toți erau așa. Existau profesori care iubeau viața și încercau să le transmită elevilor acea iubire. Este singurul lucru pe care trebuie să-l facă un profesor: să-și învețe elevii să iubească viața și să o înțeleagă, să o înțeleagă cu ajutorul inteligenței, a unei inteligențe amuzante; trebuie să-i învețe semnificația cuvintelor, dar nu istoria vorbelor goale, ci ceea ce semnifică; ca să învețe să folosească cuvintele ca pe niște gloanțe, gloanțele unui pistolar legendar.

Gloanțe îndrăgostite.

Dar nu-i vedeam făcând asta.

Profesorii sunt mult mai alienați decât elevii. Îi auzeam insultându-i pe elevi la ședințele de evaluare, pedepsindu-i pentru cum erau, exercitându-și cu sadism puterea și lăsându-i corigenți. Ah, sadismul din școli! Elevii sunt niște băieți, sunt noi. Profesorii spanioli își smulg părul din cap pentru că elevii lor nu știu cutare sau cutare lucru. Habar n-am, să zicem că nu știu cine a fost Juan Rámon Jiménez, sau cum să rezolve integrale, sau care este formula dioxidului de carbon și alte chestii de genul acesta. Nu-și dau seama că tot ceea ce li se pare lor important nu este altceva decât o convenție, un construct cultural, un acord colectiv, care pe elevi nu-i interesează, pur și simplu. Ei nu sunt alienați de toate acele convenții cenușii. Se uită la convențiile acelea ca la niște extratereștri. Nimeni nu ar sancționa un extraterestru pentru că nu știe uzanțele noastre și superstițiile noastre cu privire la istorie, știință, artă. Ei sunt din altă lume, băieții de cinșpe ani sunt deja din altă lume.

De la ei am deprins simțul libertății. […]

La început, normal, după ce termini facultatea și repeți ca un papagal toate stupiditățile învățate acolo, cum ar fi propozitiile subordonate atributive, care erau preferatele mele: exista în ele o anumită flexibilitate, existau copaci, flori, cer în acele subordonate. Mă uitam îndelung, împreună cu elevii mei, la propozițiile subordonate atributive:

Am citit cartea pe care mi-ai împrumutat-o ieri.

Mai că nu-mi venea să o analizez. Contemplam cu toții fraza scrisă pe tablă. Despre ce carte o fi vorba? Cine o fi cel care a împrumutat-o? A meritat să citească acea carte? Nu ar fi fost mai bine să-ți împrumute orice altceva, dar nu o carte?

Ne prăpădeam de râs cu complementul direct în fraza asta:

Juan a aprins mașina.

Cine naiba era Juan? Era o mașină bună? De ce să dai foc la o mașină? Culmea era când treceai propoziția la diateza pasivă, căci aceasta era formula de a verifica faptul că mașina era blestematul complement direct:

Mașina a fost aprinsă de Juan.

Dacă fraza avea sens, atunci prostia aia de mașină era complementul direct. Ne întrebam, eu și elevii mei, a cui o fi fost mașina căreia Juan îi dăduse foc. Mă gândeam la mașina mea și că, dacă Juan mi-ar aprinde mașina, l-aș omorî.

Complementul direct reprezenta proletariatul sintaxei, trebuia să suporte totul, trebuia să suporte acțiunea verbului.

De multe ori, eu însumi am fost un complet direct, suportând mereu verbul, tirania verbului, care este violența Istoriei.” (pp. 122-125)

Manuel învață să fie profesor, facultatea nu-l ajutase prea mult. Teoria nu se potrivește realității cu care se confruntă. La un moment dat, obosește, deși este apreciat de elevi. Ca profesor, i se cere prea mult, ani la rând, și nu mai face față cerințelor, multe dintre ele aberante, simplă birocrație, hărțuire și control prin teamă. În plus, descoperă, prin elevii săi, libertatea. Există opțiuni de existență, sesizabile după depășirea unor stadii de anxietate.

Conștiinciozitatea îl făcuse captiv și îi anihilase mecanismele de apărare – programul de la școală trebuia respectat, ora de trezire dădea tonul zilei-cârtiță. Sintagma Drepturile angajatului l-a cucerit o vreme, i-a creat iluzia unui proces dinamic, interactiv, cu efecte pozitive în plan profesional și personal. Se lăsase vrăjit de salariu, dar constată că se poate trăi mai bine nefăcând nimic:

„În ziua următoare, nu m-am mai trezit devreme. Nu mai predam la liceu. Acum mă gândesc că aceea nu era o slujbă acceptabilă, cum crezusem o vreme, ci că era doar o slujbă la fel de alienantă ca oricare alta, poate de o alienare mai puțin evidentă.” (p. 122)

Ca gen literar, cartea lui Manuel Vilas este imposibil de clasat. Pare pagină de jurnal, scriere memorialistică, aruncare a gândurilor pe o pagină goală. Scrisul devine un refugiu și o modalitate de regăsire a echilibrului. De la un capăt la altul, viața este concepută ca o suită de pierderi inevitabile, anticipate și totuși imposibil de compensat.

Specialiștii spun că un adult care dezvoltă depresie a fost un copil neglijat emoțional. După pierderea părinților, fiul continuă să caute legături. Fiecare frază este o răsucire de cuțit în rană.

„Îmi place foarte mult ca prietenii să-mi povestească viața părinților lor. Brusc, sunt numai ochi și urechi. Pot să-i văd. Pot să-i văd pe părinții aceia, luptând pentru fiii lor.

Lupta aceasta este cea mai frumoasă din lume. Doamne, cât de frumoasă este.” (p. 140)

Personajul se descrie cu multă sinceritate, asumându-și riscul de a fi de multe ori ridicol. Oamenii sensibili oscilează între excentricitate și fuga de sine. Singurătatea nu îi apasă, îi eliberează de servituțile vieții sociale. Un timp, vreo câteva luni, locuiește singur într-un bloc nou. Liftul urcă și coboară numai pentru el. La trei dimineața poate pune muzica la maximum, nu deranjează pe nimeni.

Părinții sunt, la rândul lor, personaje din aceeași categorie aparte. Nu poți trece ușor cu vederea costumul tatălui și grija lui față de mașină, obsesia de a prinde loc de parcare la umbră. Mama este la bătrânețe o femeie ipohondră, pasionată de vorbitul la telefon. În tinerețe o pasionase spațiul – să aibă un salon foarte mare, în detrimentul băii meschine, un spațiu de primire a oaspeților de calibru, a lumii cu statut social înalt, căreia dorea să i se alăture.

Bărbații nu se duc la înmormântările din familie. E prea departe, e prea complicat. Nu se mai justifică apropierea de rudele devenite între timp niște cunoștințe.

„Îi auzeam pe părinții mei când se întorceau noaptea și se duceau la culcare, vorbeau înainte de a adormi. Vorbeau, și eu îi auzeam prin perete, căci sufeream de insomnie încă de mic, o insomnie infantilă, plină de teroare și frică de întuneric. Auzeam zgomotul liftului, cheia în ușă, auzeam ce-și spuneau înainte să adoarmă. Vorbeau relaxați. Vocile lor mă linișteau foarte mult. Vorbeau despre oamenii cu care se întâlniseră. Comunicau, încercau să fie o singură ființă, asta făceau. Se chinuiau să meargă mai departe, așa cum se întâmplă în toate căsniciile de pe pământ. Căsnicia este o instituție socială de ajutor reciproc. Înseamnă crearea unei fortărețe familiale și economice. Își vorbeau dulce, eu auzeam totul. Luau la puricat și evaluau tot ceea ce văzuseră. Vorbeau despre ce haine purtau prietenii lor, despre cum o mai duceau și despre cum fusese înainte, dacă a fost o cină bună și cât i-a costat de familie, despre comentariul oportun sau inoportun al cuiva, despre mașina nouă pe care urma să și-o cumpere cutare și despre ce vor face în următorul sfârșit de săptămână.

Vorbeau.

Încercau să se înțeleagă și să se accepte, sperând ca acea înțelegere și acceptare să consolideze căsnicia, să treacă împreună prin viață.” (pp. 286-287)

Căsnicia părinților este departe de a fi fericită, fiindcă cei doi nu trăiesc o iubire care să-i unească până la moarte și dincolo de ea. În timp, sentimentele și-au pierdut profunzimea. Un fel de obișnuință îi ține împreună și le permite să își accepte reciproc defectele și maniile.

„Tata zicea că mama îi ascundea documentele. Modalitatea mamei de a face curat în casă presupunea și aruncarea la gunoi a tuturor hârtiilor pe care le găsea.” (p. 161)

Dacă nu ți s-a spus că ești iubit, ai totuși opțiunea minunată de a-ți imagina că așa stau lucrurile. Posibilitatea cealaltă, de a nu fi fost un copil iubit, îl sperie pe Manuel. Absența iubirii creează acest efect, de spaimă.

Copiii își urmează părinții, oamenii de la care ar fi vrut să audă constant că sunt iubiți fără margini. Verbalizarea este subestimată în relații. Sentimentele puternice nu sunt demonstrative, dar au nevoie de confirmare, explicită sau nu. Ele ne infuzează, dându-ne puterea să transmitem mesaje la niveluri subtile, eliberându-ne din servitutea limbajului, oricum incapabil să reflecte realitatea. Nu este mereu valabilă teoria asta a profunzimii trăirilor discrete, uneori ceea ce este profund sfârșește prin a deveni imperceptibil. Dacă iubești, trebuie să îți exprimi iubirea.

„Tata nu mi-a spus niciodată că mă iubește, nici mama. Văd frumusețe în asta. Mereu am văzut-o, până într-acolo încât a trebuit să-mi imaginez că părinții meu m-au iubit.

S-ar putea să nu mă fi iubit, iar cartea aceasta să fie ficțiunea unui om îndurerat. Mai mult decât îndurerat, speriat. Dacă nu ești iubit nu doare, mai degrabă sperie, îngrozește.

Sfârșești prin a gândi că nu ești iubit pentru că există un motiv puternic care justifică de ce nu ești iubit.

Dacă nu te iubesc, e din vina ta.

După ce m-am căsătorit și am întemeiat o altă familie, nu m-au mai iubit cum mă iubiseră. Și m-au iubit tot mai puțin. Nu mai luptam pentru viață de aceeași parte a baricadei.” (p. 171)

Scene din trecut sunt reluate și analizate pentru a găsi semnele iubirii. Selecția nu este cronologică. La fel se întâmplă și cu fotografiile, adevărate narațiuni în imagini – fotografia mașinii tatălui său, fotografia aceluiași tată, înainte de a fi devenit tată, înainte de a fi devenit soț, fotografia bunicii, înainte de o nenorocire și după o nenorocire, într-un interval etc. Semne exterioare ale iubirii dintre părinți și copii nu prea există, mai ales dincolo de adolescență – până la ce vârstă mergi de mână cu mama sau cu tata, se întrebă Manuel, și ce alte semne de apropiere firească se pot identifica într-o familie (care nu știe că este o familie, fiindcă nu s-a autodefinit în acest fel niciodată) – sărbătorirea zilelor de naștere, darurile, conversațiile fără țintă precisă etc.

„De asta scriu așa. Pentru că în orice viață există un milion de greșeli care au format acea viață. Greșelile se repetă o dată și încă o dată. Infidelitatea se repetă, trădarea se repetă. Se repetă minciuna. Și nu există nicăieri un registru al repetițiilor. Să povestești ce s-a întâmplat e bine, e un lucru bun. Să încerci să povestești, firește. Poate de asta mă arde pe dinăuntru de fiecare dată când mă uit la fotografiile de familie; fotografia reprezintă ceea ce am văzut în lumina soarelui; ce a existat sub soare și cum lumina a modelat viețile bărbaților și femeilor; de aceea fotografia este atât de tulburătoare, nu există ceva mai tulburător: am reușit să vârâm lumina într-o bucată de hârtie; părinții mei au fost scăldați de lumina soarelui și lumina aceea încă persistă pe aceste cartoane, în aceste portrete învechite.” (pp. 162-163)

Medicul le comunică aparținătorilor diagnosticul: tatăl suferea de cancer la colon. Lui Manuel i se pare că este în atitudinea medicului un soi de satisfacție, o bucurie născută din sentimentul că își face bine meseria – un gen de reacție comun și în alte domenii. Reacția vanității. Pierderea luptei survine ca o ridicolă conformare la diagnosticul dat cu precizie și satisfacție de un specialist, dar și ca o dovadă că mila față, sentiment care diminuează măreția, nu spre pacient este îndreptată, ci spre medic. Totul ține de o percepție subiectivă a lucrurilor:

„Parcă ar fi avut în cap un laborator de cuvinte pentru transmitere de știri decisive. Și ar fi făcut tot soiul de probe cu tot soiul de cuvinte. Avea în cap articularea verbală a decisivului, dar nu era un poet, era doar un alienat în plus în lumea asta plină de oameni care consumă degeaba.

Tata a murit la doi ani și câteva luni după ce doctorul i-a dat sentința aceea stupidă. Cred că tata a murit pentru că i s-a părut interesantă prezicerea oncologului și ca să nu-l facă de rușine, din respect față de munca acelui individ.” (p. 141)

Interesul cititorului de azi față de literatura de tip dezvoltare personală, psihologie și comunicare a crescut. Oamenilor le pasă de felul cum își exprimă emoțiile, lucru pe care l-ar putea deprinde citind nu doar lucrări de știință popularizată, uneori de o calitate îndoielnică, ci literatură adevărată până la dureroasa oglindire în pagină a propriei realități.

În toate a fost frumusețe este genul de carte din care înțelegi unde greșesc copiii, de ce nu reușesc părinții să fie modele desăvârșite, cum suporți pierderile, de ce este important să clarifici anumite situații din trecut, de ce nu poate iubirea să ne apere de noi înșine. Din acest roman înțelegi mai mult decât dintr-o carte de teorie a relațiilor. Îmi vine greu să-l numesc roman, fiindcă este și un roman, mai ales prin dimensiune și forma narativă, dar este mai mult de atât, imposibil de spus exact ce – formă hibridă: literatură subiectivă, la granița dintre biografie și ficțiune.

Nu sunt așa de multe cărțile la care, să am timp, m-aș întoarce cu atenție și înfrigurare. Când sunt în impas, când caut un răspuns, când nu mai găsesc frumusețea în lucrurile care au fost și nu mai sunt decât în rândurile pe care le ai sub ochi. Aceasta este una dintre acele cărți pe care nu-ți vine să pui un verdict definitiv, ca să nu se încheie prea repede procesul interpretării.

Câteva informații despre autor apar în prezentarea editurii:

Manuel Vilas s-a născut în 1962 la Barbastro, în regiunea spaniolă Huesca. A debutat ca poet în 1982 și a continuat să scrie roman și proză scurtă, fiind în momentul de față unul dintre cei mai apreciați scriitori spanioli. În toate a fost frumusețe a luat Spania prin surprindere în 2018, ajungând la cifre de vânzări fenomenale pentru o operă profund literară. În plan internațional, romanul a fost retipărit de opt ori în Italia și de șase ori în Portugalia, câștigând în Franța prestigiosul Prix Femina Étranger în 2019. A fost finalist al Prix Médicis și al Prix du Meilleur Livre Étranger. Cotinuarea, romanul Alegría, se află în pregătire la Editura Pandora M.

Las mai jos alte fragmente:

„Problema sărăciei este că sfârșește prin a se transforma în mizerie, iar mizeria este o stare morală.” (p. 158)

„Mama nu suporta plictisul vieții. De aceea mergea la ștranduri și la râuri, de aceea mergea la bingo, de aceea stătea la soare, de aceea fuma. Soarele și ea, aproape același lucru.” (p. 158)

„La un moment dat, orice om ajunge să se confrunte cu inconsistența trecerii sale prin lume. Există oameni care suportă asta, eu nu o voi suporta niciodată.” (p. 7)

„Mă durea să vorbesc cu ceilalți: vedeam inutilitatea tuturor discuțiilor care au avut și vor avea loc între oameni. Pe când conversațiile erau în plină desfășurare, eu vedeam deja uitarea în care vor cădea. Cădere înainte de cădere.” (p. 7)

„Doamne, cât de mult îmi plac disperații. Sunt cei mai tari.” (p. 60)

„Acum îl fac pe tata să-mi spună: Băiete, vreau să văd unde stai. Cred că nu-i prea păsa unde locuiam eu și, cu trecerea timpului, a ajuns să nu-i mai pese nici de locul unde locuia. A redus importanța lucrurilor. Tata a fost un artist al tăcerii.” (p. 63)

„Dacă am fi fost bogați, totul ar fi mers mai bine și acesta este adevărul tuturor lucrurilor. Dacă părinții mei ar fi avut bani, mi-ar fi mers mai bine. Dar nu aveau nimic, absolut nimic. În Spania, să recunoști că ești sărac pare o imoralitate, ceva de repudiat, o jignire. Chiar dacă aproape toți am fost săraci. Am fost săraci, dar cu farmec.” (p. 65)

„Ierarhiile se prăbușesc. Vechea înțelepciune de serviciu se prăbușește. Istoria, ca apa, înaintează exact pe unde te aștepți mai puțin.” (p. 43)

„Uneori confund divorțul meu cu văduvia. Mă gândesc că văduvia ar fi mai rea. După divorț, trecutul tău se transformă în ceva greu de reconstituit, de amintit, de precizat sau de avut; pentru a reconstitui acel trecut trebuie să recurgi la documente: fotografii, scrisori, acte. Aduce cu sfârșitul unei epoci istorice. Pentru păstrarea memoriei, nu putem decât să apelăm la istorici.” (p. 84)

„Mă durea mai ales prăbușirea tandreții. Îmi vin în minte fraze spuse de ea, pline de bunătate. Mi-am dat seama că moartea unei relații este de fapt moartea unui limbaj secret. O relație moartă dă naștere unei limbi moarte. A spus-o scriitorul Jordi Carrión, într-o postare pe Facebook: Soții, când se îndrăgostesc, apoi se întâlnesc tot mai des, conviețuiesc și se iubesc, creează o limbă care le aparține numai lor. Această limbă particulară, plină de neologisme, inflexiuni, câmpuri semantice și subînțelesuri, are numai doi vorbitori. Începe să moară când se despart. Moare cu totul când amândoi își găsesc altă pereche, inventează limbaje noi, depășesc doliul care supraviețuiește oricărei morți. Există milioane de limbi moarte.” (pp. 84-85)

În toate a fost frumusețe de Manuel Vilas