Mediterana din mine

„M-am așezat la fereastră, ca să mă bată marea drept în piept, și m-am aplecat deasupra foii albe. Nu era o foaie albă, era o oglindă în care mi-am văzut chipul. Știam că tot ce scriam va fi luat drept o spovedanie.” Nikos Kazantzakis

*

„M-am pus la geam pentru că-mi place să văd locurile pe lângă care trec și am posibilitatea să mă retrag imediat în cazul unor discuții plictisitoare, găsind imediat o scuză.” Paul Gabor

Recunosc că eu la Mediteraneo, filmul premiat cu Oscar, m-am gândit întâi citind titlul cărții lui Paul Gabor,Mediterana din mine, la acea insula grecească pe care oamenii trăiau în iluzia pură a unui timp care nu se termină.

Mediterana mă așteptam să o văd descrisă în fiecare pagină, cât se poate de detaliat, cum apare ea în fiecare zi, neschimbată de la începutul lumii. Se întâmplă și nu se întâmplă așa.

Oriunde pleacă, acest om care scrie ia cu sine Mediterana, așa cum poartă cu sine amintirile de acasă. Iar acasă (un fel de patrie, însă nu patria altora, aceea băgată cu sila pe gât) este un cuvânt complicat de experiența traversării mai multor spații. Nu mai poți spune exact ce înseamnă acasă, cel mult, regăsind în intensitatea unei clipe ceva din ființa de altădată, poți spune că, trecând prin unele locuri, te simți ca acasă.

Mediterana primește în această carte multe definiții, dar în esență este frumoasă și ușor de iubit. Simpla deschidere matinală a geamurilor aduce briza, un aer ca un geam colorat și senzația de repetare în buclă a imaginilor, unele din copilărie, altele din prezent. Când coboară sub nivelul mării, privirea înregistrează detaliile peisajului social lipsit de energie, apatic, zona în care mișcările sunt reduse la butonarea telefonului mobil:

„Am deschis toate geamurile. Bate vântul dinspre peninsulă. Perdeaua portocalie flutură și construiește un frumos contrast cu barele de fier de la geam, vopsite în alb, și cu verdele copacilor. Aerul combină culorile. Îmi vine în minte bucata de sticlă colorată pe care o puneau părinții și bunicii noștri în fața televizorului alb-negru. Am început de câteva săptămâni să observ, fără să devin invaziv sau paranoic, oamenii în timpul lor liber. La terasă, la plajă, la cumpărături. Par sudați de telefoanele mobile. Și nu, nu citesc. Comunică prin mesaje scrise. Sau se pierd în tot felul de jocuri inepte cu bile colorate. Sunt împietriți pur și simplu, au privirile înfipte în ecranele telefoanelor. O rutină simplă, stupidă, fără sens.” (p. 155)

Mediterana este pretutindeni – și la Londra, și în piețele venețiene, și în punctul de control de la aeroport, și la Tulcea. E interiorizată, risipită în senzații și stări, prezență constantă, deși discretă. Este mai mult decât un peisaj pe care-l poți urmări de la geam, în călătorie. Descrisă în doar câteva imagini, Mediterana se dovedește o mare lăuntrică, adăpost al reveriilor și refugiu din calea timpului măsurat de ora plecării spre țară uneori, alteori, spre nicăieri.

Hrănită de singurătate, melancolia are rafinamentul unui spirit obișnuit să caute repere culturale esențiale. Infernul nu e nici provizoriu, nici amânat, este anticipat. S-ar spune că, în viziunea autorului, omenirea își trăiește deja sfârșitul, într-un mod lipsit de glorie, fiindcă suferința, nemaifiind o luptă cu destinul, nu provoacă un catharsis:

„Îmi place să-mi imaginez că relația celorlalți cu îmbătrânirea este specială, că este o legătură pe care o cultivă zilnic, cu atenție, cu îngrijorare, cu teamă chiar. Eu mă gândesc că nu e chiar atât de grav. Trăim deja în anticamera iadului, e ceva banal să stai la șuetă cu Dante și să-ți descrie cu lux de amănunte păcatul cu tot cu beneficiile lui. Lacrimile și părerile de rău sunt omniprezente. Ca vinul ieftin al unui prânz pregătit în pripă, ca praful care curăță tartrul de pe dinți și aroma de mentă din mojito. Eu voi continua să hrănesc diamante în ghiveciul din balcon, îmi pregătesc lumea viitoare doar pentru mine și pun apă-n stropitoare. Diamantele vor crește în liniște, nepăsătoare, vor împodobi cu grijă gâturile de plastilină ale femeilor care-mi tulbură siesta.” (p. 150)

Timpul, călătoria, iubirea, comunicarea, creația sunt temele acestei cărți care ia, prin autenticitatea exprimării gândurilor și prin dezordinea lor, forma unui carnet de însemnări sau a unui jurnal din care a fost eliminat calendarul. Zilele s-au uniformizat, au aceeași consistență în termenii stărilor de spirit nedefinite. Precizarea unui moment anume pare inutilă. Gândirea are propria durată. Textul în sine este provocare la dialog sau la confesiune:

„Mă obsedează contradicțiile: undeva, în Albania, s-a sinucis un derviș, în Nepal au murit trei localnici care cărau proviziile unor turiști bogați ce-și pregăteau un selfie pe Everest. Elicopterul i-a salvat din furtună doar pe milionari. Ceilalți au rămas acolo, la mila naturii.” (p. 68)

Fiecare capitol al cărții adună frânturi de gânduri și de imagini, le dă o formă și le așază într-o logică pe care o înțelegi la final, când recitești titlurile – scrierea, ni se spune, nu e simplă retorică, nici fugă de idei, încheierea trebuie să fie pe măsura începutului, să îl reflecte. Tehnica asta a ținerii ideilor sub control funcționează în ansamblul cărții, fiind însă mai vizibilă la nivel de paragraf – unitate narativă, comprimarea gândului, digresiune perfect controlată, prezența unui fir roșu:

„Soarele îmi intră pe geam și se oprește în sticla cu apă. Îi este și lui sete. Ne e tuturor foarte cald, ni se usucă mâinile și fețele. Lumina se împrăștie pe birou în dâre lungi care se mișcă odată cu rotațiile în jurul axei. Nu-mi fac iluzii, le-am sugrumat demult și sunt ditamai grămezi de lucși în această clipă.” (p. 61)

Tehnica portretului este exersată în evocarea succintă a străinilor deveniți prieteni, tovarăși în călătorii semnificative sau oameni din trecut. Uneori, portretele rămân în stadiul de simple contururi, figuri de intersecție umană. Toți cei portretizați au însă ceva aparte, ies în evidență printr-o ciudățenie, printr-un dar. Fata din Japonia scrie poezii. Bătrânul din blocul de vizavi, de la apartamentul unde becul din balcon nu se stinge niciodată, nu deschide ferestrele, trăiește într-un aer stătut. Mao este pasionat de poezie, spirit boem, prieten vechi alături de care Paul nu va mai ajunge niciodată în Deltă. Alex (Dragul meu Alex) a dispărut în timpul călătoriei spre Spania, o nenoricire l-a întors din drum. Fata de la cafenea îi aduce cafeaua în pahar, nu în ceașcă, dar îi desenează din caimac o inimă și îi urează: bon día. Julian este cel care nu taie copacii până nu le cere iertare (Julian și lacrimile sale).

Relația cu limbajul este răsturnată. Cuvintele slujesc cuprinderii lumii din afară, matrice a percepției și exprimare a sinelui. Dar cuvintele se întorc inevitabil asupra celui care le folosește, ca un bumerang sau ca un clonț, dureros:

„Urmăresc cum se nasc cuvintele, e destul să așezi o literă pe hârtie, apoi încă una. Se naște prima idee, fără să urle la tine, fără să te tragă de pleoape. Se naște simplu, ca orice făt care vrea afară din mamă. Pui un a, după a pui un apoi un v… Acvilin apare de la sine cu clonțul său curbat, cu aripile întinse, cârâie amenințător și e gata să-ți zdrobească țeasta pentru a se hrăni cu bucăți din creierul tău nefolositor.” (p. 140)

Este evidentă preocuparea pentru felul în care sunt așezate cuvintele în pagină, ocolind locurile comune.

„Învăț cum să elimin din vocabular prostiile pe care le debitează cei care vor să prindă cititorii în plasă: iubirile în fața șemineului, păsările, arborii, luna, atingerile, profunzimea ochilor, albastrul cerului, vântul răcoros, rochiile vaporoase, apele dulci, inimile părăsite, rândunicile, golul, fiorul…” (p. 65)

Condiția stânjenitoare de autor presupune intrarea în alt rol, unul social, incomod și fiindcă este un rol nou, complet necunoscut, și presupune o politețe obligatorie. În fața paginii albe scrisul se așterne liniștit, ca din aer. În fața publicului convenția strică autenticitatea. Soluția este să treci cu detașare de la o impresie la alta, să tratezi evenimentul ca pe un fapt divers și faptul divers ca pe un eveniment:

„Am trecut pe lângă o ambasadă în fața căreia dormea o limuzină cu însemnele regale și mi-am petrecut după-amiaza zâmbind politicos, la lansarea primului meu volum de proză scurtă.” (p. 33)

Textul alunecă spre tonul de eseu filosofic, punând în discuție concepte din sfera creației. Fericirea este conservată, păstrată pentru mai târziu. Deocamdată nefericirea este sursa de inspirație. Creația are gust de cafea amară. Amărăciunea apare în procesul scrisului, dar apare și ulterior, când se așteaptă validarea socială a produsului cultural – o industrie a receptării cinice este gata să se pronunțe contra cost. Oamenii care gândesc aproximativ la fel sunt gata să emită judecați de valoare, să fie critici și să expedieze verdictul.

Autorul e un om fără așteptări. Relația cu publicul este dificilă, fiindcă în general relația cu ceilalți este subminată de neputința comunicării autentice. Lectura este o mișcare de pagini, superficială afirmare socială, vanitate și spectacol, rămânând exterioară ființei, deci înțelegerii:

„Scrisul nu este și el un spectacol ieftin, de prost-gust, o tentativă de a aduna în jurul tău oameni care gândesc aproximativ la fel, oameni care să-ți miște paginile și să arunce scârbiți, cartea într-o cutie pentru că nu le-ai satisfăcut așteptările? Beau cafeaua asta amară în era transparenței. În era plexiglasului și a tastelor care vor să ne apropie, dar nu vor reuși niciodată.” (p. 20)

Tonul general de resemnare rezonează în diferite tonuri de tristețe, de la melancolie (nu poți privi Mediterana de pe plaja barceloneză fără să suferi de melancolie), la invazive depresii. Ironia și autoironia sparg tiparele ideilor conforme și denunță problemele de etică ale unei caste alcătuite din oameni al căror talent, ca să fie o certitudine, trebuie validat de ochiul critic mercantil. Recunoașterea se cumpără, validarea se primește contra cost – în Adio, Europa! Ion D. Sîrbu și în Cuțitul japonez Răzvan Petrescu surprind în același registru promiscuitatea lumii în care se confundă artiștii cu impostorii. Autorul are simțul umorului și, de aceea, cărții acesteia, începute ca un jurnal de călătorie prin timp și prin spațiu, îi sporește farmecul:

„Trec prin dramoleta scriitorului care crede că e atacat din toate părțile, că geniul lui nu poate fi sesizat de mase, că-i sunt subestimate ideile și stilul. Mă gândesc din ce în ce mai serios să-i dau o mie de euro unui critic literar celebru pentru a scrie un A4 favorabil despre marea mea proză. E scurtă, dar e mare și-așa. Am și un vin bun de țară, pot înghesui și un porc în portbagaj. Pârlit gata, curățat, pus în casolete pentru domnul critic. Ce nu face un artist pentru un Nobel și pentru câteva sute de lei în plus la pensie?” (p. 132)

În câteva pagini ale cărții se păstrează scrisul de mână, estetic, cu rânduri simetrice și trăsături ferme. Grafic, efectul este excelent. Plasate aleatoriu, nu în prelungirea celor tipărite normal, inserțiile acestea cu scrisul personal preiau rostul unui semn de carte, amintindu-ți până unde ai ajuns cu lectura și la ce pasaje ar trebui să te întorci. De exemplu, la suita de paradoxuri ce alcătuiește o poetică a intimității:

„Paradoxul pe care mi-l șoptești tu la ureche nevrând să-l rostești cu voce tare e că, deși noi, probabil, ne-am potrivi, (căci ce nu e probabil?!), ni s-a împotrivit viața.” (p. 36)

„Paradoxul e că te doream îngrozitor fără a te dori suficient.” (p. 39)

„Paradoxul e că azi totul e adevărat și mâine nu va fi.” (p. 43)

Mediterana aduce tihna, îndepărtează complicațiile și risipește aglomerația. Căutătorii de astfel de locuri trăiesc în orașul-dormitor, plătind chiria unei camere cu vedere la mare, așa cum face Kaiyo.

„Dimineața, când răsare soarele, am senzația că-mi aduce vești de acasă.” (p. 16)

Autorul își alege un receptor și i se adresează persuasiv, cu intenția de a-i zdruncina conștiința. Cititorul e privit ca un interlocutor căruia i se anticipează replicile, în așa măsură încât ai senzația că textul prinde toate nuanțele unui dialog viu despre sens și nonsens, despre moralitate și inteligența altor ființe:

„Vedeți? Absurdul există. Stă cu noi la masă, se hrănește din neștiință, din slăbiciuni și din ezitările noastre morale. Absurdul este, se pipăie, ne lovește zilnic în hipotalamus și ne încețoșează privirile. La fel cum există caii ce nu pot fi pictați în verde pentru că se vor pierde în lanurile înalte de fân. Nu pot fi vopsiți cu verde pentru că am ironiza singurele ființe inteligente de pe pământ.” (p. 22)

„Sufletele noastre merg prin ploaie acoperite cu pelerine de plastic…” (p. 26)

Ce e abstract capătă concretețe, ideile au contur și urmează, ieșind din tiparul scrierii de tip memorialistic, o traiectorie imprevizibilă, în atingere cu poezia sau cu filosofia, într-o carte al cărei farmec vine din autenticitate, din refuzul asumării diverselor forme de impostură, de la cea morală, la cea emoțională. Stil hipnotic, de poem amestecat cu valul unei mări care aduce la țărm cuvinte, ca la Kazantzakis.

Din prezentarea editurii, știm despre Paul Gabor că este autorul cărților Negustorul de pipe și Rapel. A plecat din țară în 2000, s-a stabilit în Spania, continuând să scrie, însă, în limba română. A lucrat în presă între 1994 și 2000, înainte de a pleca definitiv din România.

Las mai jos alte fragmente:

„Observ evoluția unui om căruia îi place să-și spună poet, cred că se simte bine astfel, se sărută pe sine în oglindă și se mângâie pe frunte seara, înainte de culcare. Scrie înbrățișează și maiestoasă. Face risipă de virgule și construiește rime de care și un copil de grădiniță ar râde cu spume. Mi-e milă de oamenii ăștia, sunt suflete singure, chinuite, sunt bolnavi și cred că le este foarte greu să-și dea seama de asta. Frenetici în lipsa lor de coerență, se zbat permanent între un anotimp mlăștinos și câteva aplauze anemice, oferite cu oarecare generozitate de un pumn de simpatizanți rătăciți prin bezna liricii. E noaptea-n care păstrăvii silabisesc. Iar eu voi trage storurile până jos. Începe să plouă. Plantația mea de umbrele nu mai există.” (pp. 167-168)

„Nu știu cât de sănătos este să realizezi dintr-odată într-un loc anume și nu mai ai cum să înaintezi, te oprești năuc, privești înainte, în părți, în sus, vezi doar că-n jos ar fi o opțiune și trebuie să sapi pentru a-ți face drum.” (p. 164)

„Metropola te schimbă. Accelerează caracterul și îl colorează într-un gri chinuit, sordind, ploios. Obișnuiesc să mă opresc în piețe sau în locurile foarte aglomerate și să privesc oamenii marilor orașe. Fac destul de des acest exercițiu. Mi-e milă. Nu au aer, au uitat să respire.” (p. 75)

„Rece, câinească, haină, mă aștepta ploaia înghețată a vorbelor tale. Nu voi mai fuma niciodată. Alcoolul îl voi înlocui cu ceai din fructe de pădure. Am să fac terapie, așa cum ți-am promis. Pe bază de amnezie.” (p. 38)

„E închis peste tot, doar tramvaiul merge pe străzi în lătrat de câine, trece prin ploaie nepăsător, cu ușile închise. Putem coborî din mers.” (p. 38)

„A avut azi o discuție cu un om slab de înger care se crede mai bun decât el. A fost un dialog rigid, ca-ntre doi oameni cu complexe, cu atacuri de grandomanie torturați de un sindrom necunoscut care îi face peste măsură de guralivi.” (p. 108)

„Tot despre melancolii îmi vine să scriu, nu știu de ce sunt năpădit de imaginea asta: au gust de fructe, de umbră, de depozite părăsite în care zac bărci care nu au plutit niciodată, de pasaje subterane, sunt reci și primitoare în același timp, te resping dar te și pot alăpta dacă ți se face foame. Sunt acolo, există, le ai la îndemână dacă vei fi vreodată în imposibilitatea de a plânge în văzul lumii.” (p. 71)

„Să nu lovești niciodată un copac cu piciorul. Eu am făcut-o de mai multe ori. L-am derutat preț de câteva secunde, m-a privit rece, de sus, m-a lovit cu crengile sale imense peste față și m-a ascuns sub frunzele late, cărnoase, riguros de verzi și de tăioase. Atunci am simțit greutatea unei jerbe care se aduce la înmormântare și am fost acoperit de umbră. Aveam drujba în mână. Îi făcusem plinul, îi ascuțisem lanțul și așteptam să se întețească vântul pentru a tăia fără griji și a-l culca acolo unde doream.” (p. 51)

„M-au sunat de la o companie de telefoane să-mi schimb contractul. Îmi oferă un telefon de ultimă generație cu trei camere foto. Eu nu mai știu cărei generații îi aparțin. De ce m-aș lega la cap cu alte vârste, cu un aparat pe care nu-l cunosc? Nu voi face niciodată fotografii cu trei camere deodată, abia reușesc să manevrez una.” (p. 48)

„La fel de absurd mi se pare și faptul că trebuie să muncesc pentru a supraviețui, cei care au transformat munca din obligație în recompensă ar trebui să moară imediat, hoardele de sclavi care nu știu că sunt sclavi mă înfricoșează prin tonul lor decis, îmi produc crampe, amețeli, nu realizează că omul este singurul animal obligat să muncească din greu pentru a mânca. Și se mai și gudură, ele, hoardele, astea îndobitocite.” (p. 21)