„Carol al II-lea. Un rege, un cult, o camarilă” de Daniel Dieaconu

Istoriografia românească a fost grevată în cea mai mare parte a existenței sale de factori extrinseci care i-au inhibat spiritul activ și i-au diluat substanța. Este de ajuns să ne gândim la perioada regimului comunist, în cadrul căreia istoricii, chiar și cei profesioniști au fost nevoiți să își subordoneze reflecțiile unor imperative absurde. Cazul monarhiei noastre este probabil unul dintre cele mai notabile exemple, ceea ce a determinat, așa cum era firesc, un interes sporit asupra temei după 1990. Cu toate acestea, în contextul unui incontestabil salt calitativ istoriografic, există încă mulți istorici care își ratează menirea, fie din cauza subiectivității și pasiuni nefirești pentru condiția lor, fie din amatorism cras. Într-un sistem universitar steril și într-un mediu academic prea puțin vizibil marelui public, este puțin probabil ca lucrurile să stea altfel. Consecința, deși poate părea paradoxală la o privire superficială, este lesne explicabilă: în pofida faptului că istoricii sunt independenți, au acces la surse inedite și edite diverse, pot găsi bibliografii exhaustive sau pot lua contact cu literatura de specialitate din afara țării, nu puține lucrări poartă pecetea inutilității și se adaugă unei imense maculaturi istoriografice.

În cadrul acestui context, trebuie abordată lucrarea lui Daniel Dieaconu, „Carol al II-lea. Un rege, un cult, o camarilă”, apărută la Editura Cetatea de Scaun, în acest an. Subiectul domniei celui mai controversat rege al istoriei noastre este în mod cert unul ofertant și poate provoca interesante analize sau incitante reflecții. Cu atât mai mult cu cât domnia lui Carol al II-lea se suprapune peste o perioadă foarte complicată din punct de vedere intern, dar mai ales extern, culminând cu izbucnirea celui de-al doilea război mondial. Chiar fenomenul Restaurației în sine, un simptom evident al societății românești, invită la introspecții din care să rezultă o explicație plauzibilă a unui fapt greu de înțeles la prima vedere: cum a fost posibil ca un rege care a renunțat de trei ori la tron din motive frivole și al cărui caracter versatil era mai mult decât vizibil, să revină fără nici o problemă și, mai mult, să domine nestingherit România din toate punctele de vedere? Mai departe, pulsul vieții politice în genere, ascensiunea mișcării legionare, criza economică și consecințele sale sau coordonatele politicii externe într-un mediu ostil și agravant, toate reprezintă teme asupra căruia cercetătorul se poate opri cu folos, iar rezultatele pot fi transpuse într-o formă agreabilă, dar mai ales, profesionistă.

În mod evident, Daniel Dieaconu și-a propus în mod ambițios să atingă aceste obiective, dar modalitatea pe care a ales-o este una cel puțin dezamăgitoare. Autorul și-a conceput lucrarea din perspectiva a trei coordonate: biografia celui care avea să devină regele Carol al II-lea, domnia propriu-zisă în intervalul 1930-1940, însoțită de analiza celebrei camarile regale sau cea a instrumentelor puterii de care s-a servit regele și o tratare extinsă a cultului regal, prin intermediul mijloacelor de propagandă sau a ceremoniilor publice. Ultima parte reprezenta, într-adevăr, un subiect relativ inedit și era mai mult decât util pentru a rotunji în mod fericit istoria acestui monarh, așa cum este cazul de altfel pentru mulți alți lideri contemporani.

Ca un plus al lucrării, trebuie remarcat faptul că autorul nu este guvernat de vreo subiectivitate inerentă, nu favorizează în nici un fel personalitatea regelui Carol al II-lea, așa cum nu o face nici cu forțele care i se opuneau, precum mișcarea legionară, spre deosebire de alți istorici. Problema apare însă atunci când această neutralitate, fără doar și poate dezirabilă, se sprijină aproape în totalitate pe ceea ce au scris și gândit alții, fie că este vorba de scrierile din epocă, fie de cele apărute ulterior. Daniel Dieaconu navighează cu o ușurință dezarmantă de la o sursă la alta, își acordă fiecare rând în ritmul unor citate sau apelează des, parcă prea des la vocile autorizate sau nu ale altor istorici, dar nu numai (este citat la un moment dat un fragment dintr-un roman, chiar dacă acesta era întemeiat pe evenimente veridice). Din această cauză, un cititor atent care posedă cunoștiințe de istorie nu va afla aproape nimic nou prin intermediul acestei cărți, ci doar aceeași poveste, sprijinită pe clișee și locuri comune sau citate demonetizate prin folosirea lor excesivă. Lipsește prospețimea analitică, dar mai ales originalitatea în prezentarea și, în special, în analiza faptelor descrise. De fapt, pare că activitatea principală a lui Daniel Dieaconu a fost cea de colaționare a diverselor surse și a dispunerii lor potrivit logicii narative sau cronologice.

Mai mult decât atât, o domnie precum cea a lui Carol al II-lea sau a oricărui rege în general, nu poate fi înțeleasă fără o plasare corectă a contextului în care acesta a evoluat. Atrage atenția în primul rând lipsa aproape totală în cadrul lucrării a aspectelor de politică externă, esențială pentru perioada adusă în discuție. România Mare a stat mereu sub spectrul destrămării, mai ales după ascensiunea nazismului în Germania și revitalizarea Uniunii Sovietice. În 1940, într-un interval de numai câteva luni țara noastră a fost obligată să cedeze o bună parte din teritoriul câștigat în urma primului război monial: Basarabia, Bucovina de Nord, nord-vestul Transilvaniei și Cadrilaterul, fără ca România să schițeze măcar un plan de apărare militară. De fapt, această tragedie națională a fost motivul principal care i-a curmat domnia lui Carol al II-lea, silit de cel care avea să devină conducătorul statului, Ion Antonescu, să abdice și să ia calea exilului. În mod evident, se poate purta o amplă discuție istorică în jurul acestor evenimente. Ar fi putut România să procedeze altfel, conform modelului finlandez, așa cum s-a invocat? A preferat Carol al II-lea să rămână rege peste o o Românie mică, cu orice preț în fața unei alternative catastrofale, pe care oricum nu a fost în stare să o evite? Se poate lua în considerare faptul că România ar fi putut evita această dramă, în condițiile în care ar fi avut alt lider, oricare ar fi fost acesta?

Din nefericire, aceste aspecte sunt tratate în cel mai bun caz periferic în lucrarea lui Daniel Dieaconu, fiind evidentă nepriceperea acestuia în ceea ce privește chestiunile de politică externă, chiar și la nivel elementar. Dar chiar și revenind la politica internă, senzația permanentă este cea de improvizație sau sperficialitate. Nu vom regăsi sondări profunde ale unor fenomene importante precum alunecarea înspre extremă dreapta a unei părți deloc neglijabile din societatea românească. Personaje precum Maniu, Iorga, Armand Călinescu sunt vag conturate în cel mai bun caz. Prezentările ca atare există, dar într-o manieră didactică, seacă și sprijinite pe aceleași nesfârșite citate. Fie din incompetență, fie din teamă irațională, autorul se mulțumește doar să aranjeze piesele jocului din care să rezulte imaginea de ansamblu. Dar nici măcar aceasta nu reușește să o facă într-o manieră satisfăcătoare.

Așa cum remarcam, o analiză a fenomenului propagandistic dirijat de regimul lui Carol al II-lea era mai mult decât binevenită. Autorul, pe de altă parte, nu își abandonează inepta abordare nici în acest caz și se rezumă la o înșiruire de instituții, evenimente sau momente, descrise fără nerv și reconstituite, bineînțeles, dintr-o multitudine de surse redate in extenso. Ultimul capitol al cărții, însă, intitulat pompos „Un prinț și un rege pentru contemporani. Un personaj al istoriei pentru posteritate. Aspecte ale mitologiei dinastiei regale în România. Mitificare și mistificare în timpul regimului carlist” îmi pare a fi o ofensă adusă condiției de istoric și istoriografiei în general. Daniel Dieaconu pur și simplu transcrie ceea ce au scris despre Carol al II-lea diverse personaje ale vremii sau istorici, fără minime intervenții, cel puțin în prima jumătate a capitolului. Singura explicație rațională a acestui gest este cea a faptului că autorul avea nevoie pur și simplu de un număr mai mare de pagini pe care nu știa să le conceapă de unul singur. De-ar fi numai acest fapt și ne putem face o bună idee despre calitatea istoriografică a acestei cărți și seriozitatea științifică a autorului ei.

Se adaugă la aceste observații, stilul prin intermediul căruia Daniel Dieaconu a ales să își scrie lucrarea, incluzând aici aspectul estetic din punct de vedere lingvistic. Este unul extrem de neglijent, dezlânat, guvernat de folosirea exasperantă a timpului prezent, chiar și atunci când acesta devine impropriu în unele contexte. Se pot constata, de asemenea, foarte multe greșeli gramaticale, forme eronate de plural, lipsa acordurilor și așa mai departe. De pildă, scrie autorul la un moment dat, că țărăniștii își „ridicaseră vile și mașini luxoase” și probabil că numai imaginația autorului va rezolva dilema logică ridicată de această exprimare. Nu lipsesc nici erorile de ordin istoric: Titulescu și-a depus mandatul în 1930, iar Iorga a primit nominalizarea la funcția deprim-ministru în 1931, aflăm din carte, deși, în realitate, ambele evenimente au avut loc în anul 1931.

În stilul în care l-a consacrat, Lucian Boia a scris în 2014 o carte, de fapt un eseu de dimensiuni reduse, despre monarhia din România, dedicând câte o parte fiecăruia dintre cei patru regi pe care i-a avut țara noastră; lui Carol al II-lea i-a revenit un număr de zece pagini. Sunt convins că se găsesc în cadrul acestora reflecții mai profunde și ipoteze mai tentante decât în cele peste patru sute de pagini ale cărții scrise de Daniel Dieaconu. Oricum, așa cum se poate deduce din lucrare, autorul pare să aibă o înclinație spre catrenele scrise de epigramiști celebri și care într-adevăr surprind câteodată foarte bine complexitatea unui moment. Nu îmi rămâne în aceste condiții decât să îl parafrazez pe Cincinat Pavelescu și să afirm că singura plăcere pe care am resimțit-o în urma citirii acestei lucrări a fost reprezentată de gestul de a o închide la final.

Carol al II-lea. Un rege, un cult, o camarilă de Daniel Dieaconu