Cum s-o aduci pe Chiritza în concert

Pariul Adei Milea cu acest spectacol-concert este câștigat încă de la intrarea în sală a primului spectactor. În ciuda unui decor minimal, dar construit în două registre, în care culorile sunt folosite din plin, dar fără să frizeze bunul simț estetic (fără să violenteze) și în ciuda unor costume foarte stilizate, dar care conservă specificul epocii în foartele micile detalii (croi și culori specifice), Chiritza în concert aduce în fața spectactorilor un vodevil travestit, pardon, adaptat integral la rigorile unui musical cât se poate de modern.

Ada Milea se depășește pe ea însăși în acest spectacol al Teatrului Național din Cluj-Napoca, regândind din punct de vedere muzical fiecare personaj și dându-le fiecăruia în parte partituri muzicale pe măsura talentului și structurii personalității de care dispun. Așa se face că spectatorii intră în atmosfera creată de Vasile Alecsandri, dar reinterpretată de Ada Milea, jam-sessionul dintre două epoci istorice atât de îndepărtate realizându-se de la sine. Pentru că da, muzica este cea care este principalul personaj principal în acest spectacol-concert, în care timpul nu-l mai simți, iar spațiul devine o dimensiune aflată într-o permanentă transformare. Chiar dacă accentul puternic moldovenesc se aude mai tot timpul, spectacolul nu ridiculizează și nu capătă acele tente de grotesc folosite din ce în ce mai des (nu doar în spectacole), din dorința de a pamfletiza o anumită temă. Ada Milea și-a dorit ca spectatorii să se simtă bine și să se reîntoarcă cu fața spre texte vechi, prăfuite și ascunse bine în sertarele memoriei celor de o anumită vârstă; așa se face că a reușit integral în acest demers artistic: oamenii ies din sală binedispuși, râzând sau dansând încă pe ritmurile muzicii care le mai răsună încă în urechi. Și-a ales foarte bine actorii, și-a reconstruit personajele, dându-le fiecăruia în parte partituri muzicale și instrumente specifice, multe dintre ele „mini”. Principalul rol în construcția muzicală îi revine percuției, așa se face că se cântă mult cu bețele de tobe, dar actorii lovesc cu acestea nu doar instrumentul în sine, aflat la înălțime (la propriu, dar și la figurat), ci și alte elemente din decor, sunetele obținute ajutând la crearea ritmului, dar și a unui val de energii foarte bune. Spectatorii rezonează cu ceea ce se întâmplă pe scenă, rămân acolo și la sfârșit aplaudă din toată inima actorii care au dat viață unui text ce părea intrat definitiv în conul de umbră al istoriei literaturii.

Anca Hanu e dezlănțuită, cu o voce foarte bine lucrată, cu un joc scenic excelent adaptat contextului, fără nici cea mai mică stridență sau tușă inutilă. Pur și simplu, e în joc și rol de la primul pas în sala de spectacol și până la căderea cortinei. Și-a asumat rolul până în cele mai mici detalii, dar ce cu adevărat important, a înțeles ce-a vrut Ada Milea să aducă în fața spectactorilor. Ada Milea n-a vrut să aducă nici femeia-bărbat, cum poate că mulți o percep pe Chiritza, dar nici femeia care-și folosește nurii în mod excesiv, cum s-ar aștepta mulți de la o adaptare în cheie modernă a texului lui Alecsandri. Nimic din toate acestea, pentru că spiritul Chiritzei e cel care contează cel mai mult în tot acest spectacol-concert. Vorbim de o prezență din toate punctele de vedere, o femeie care trebuie să găsească soluții din mers, să-și adapteze planurile în funcție de context, să se descurce și mai ales să decurce ițele încurcate ale afacerilor mai mult sau mai puțin amoroase ale descendenților familei Bârzoi.

Cornel Răileanu este remarcabil pentru felul cum reușește să alterneze primplanul cu cel secund, dând impresia că nu iese niciodată din scenă și, mai ales, că te poți baza pe el oricând. Bate tobele de zici că e toboșar cu acte în regulă și de ani buni, se mișcă în scenă cu o poftă nebună de a coopta și spectactorul cel mai sceptic în joc. Urcă și coboară scările cu o agilitate de panteră neagră și-și sprijină consoarta ori de câte ori aceasta are nevoie.

Aristița – Mihnea Blidariu și Calipsița – Cristian Rigman, două travestiuri foarte reușite, asumate, fără stridențe, în caare vocile își asumă primplanul, deși nici calitățile actoricești nu sunt de trecut cu vederea. Cei doi construiesc un tandem cu fiecare replică, unul care se sudează pe măsură ce se schimbă scenele, relațiile lor cu ceilalți parteneri de scenă devenind firești și integrate optim în succesiunea de acțiuni.

Luluța – Sânziana Tarța, Guliță – Miron Maxim și Leonaș – Matei Rotaru alcătuiesc un trio foarte dinamic, în care, aparent, Guliță este eternul „al treilea”, numai că doar aparent lucrurile stau astfel. Dacă Luluța este o o copie infidelă a starletei isterice invitată mai tot timpul în studiourile emisiunilor de la anumite canale tv, genul de femeie care-și dorește o anumită poziție socială, un anumit status social, dar pentru care nu poate la bătaie decât stridența și falsul farmec personal – țipă isteric, se plimbă încolo și încoace pe toată scena, urlă, cade dramatic, orice gest îi este ilustrativ -, Leonaș vine și contrabalansează printr-un etern du-te vino menit să seducă o Chiritză foarte vigilentă, dar și să-l treacă definitiv pe lista perdanților pe Guliță. În aceste condiții, celui de-al treilea, respectiv lui Guliță îi rămâne toată scena la dispoziție, unde pare că se simte pierdut, dar care rămâne acel „acasă”, orice-ar fi. Acompaniază la diferite instrumente, are și momentele lui de solo, dar de cele mai multe ori el este prezența din spatele acțiunii, un personaj aparent neimportant, dar care dă, totuși, mobilul întregii acțiuni.

Radu Dogaru și Cosmin Stănilă sunt șarlatanii și duo-ul pe care-l fac mi-a adus aminte de un alt duo celebru, cel din filmul The Blues Brothers; nu cred că am făcut asocierea întâmplător, pentru că cei doi actori ai Naționalului clujean schimbă ritmurile și genurile muzicale cu lejeritate, sunt în mare formă, atât din punct de vedere vocal, dar și din punct de vedere fizic, se simt și se ajută reciproc, iar toate acestea împreună concură la crearea unor momente cu adevărat speciale. Momentele lor sunt construite de asemenea manieră, încât ei se află în relație cu unul sau altul dintre celelalte personaje din scenă (fără să mă refer aici la momentele de grup), iar dinamica aceasta cere o foarte bună cunoaștere a timpilor de intervenție și a locurilor pe scenă, iar din acest punct de vedere chiar nu s-au văzut/simțit bâlbele sau micile inerții venite dintr-o extrem de puțin simțită nesincronicitate (la momentul cu tomberoanele mă refer, dar acolo știu că riscul se datorează faptului că o proastă așezare în scenă a obiectelor care devin instrumente muzicale duce și la o dificultate în asumarea integrală a partiturii muzicale).

Chiritza în concert este un spectacol cu priză la toate categoriile de spectactori, indiferent de vârste, nivel de studii sau gusturi estetice. N-are cum să nu placă ceea ce se aude și se vede pe scena Naționalului clujean. Pentru că Ada Milea a dozat totul cu măsură, a schimbat ritmurile și stilurile muzicale cu o subtilitate regăsită în cele mai bune musicaluri scrise vreodată, a dat actorilor șansa să se exprime muzical cum poate că rareori au mai făcut-o. Și cred că locul în istoria teatrului (românesc) îi este deja asigurat: unul din acele spectacole pe care n-ai cum să le uiți prea curând.