Amintirile refuzate ca metodă de înțelegere și asimilare a trecutului

În 2019, Editura Tracus Arte ne propunea un volum aparte prin modul de abordare a unui subiect sensibil și încă greu de înțeles de generațiile tinere, mai ales cele născute la început de mileniu III. Amintiri refuzate nu reprezintă doar o reparație morală adusă miilor de estonieni victime ale Gulagului sovietic, ci și o lecție de istorie pe înțelesul tuturor. În manualele școlare se pomenește fugitiv despre contextul apariției celor trei state baltice pe post de „cordon sanitar” între Rusia sovietică și Europa democratică, ca mai apoi Lituania, Letonia și Estonia să mai fie menționate doar ca membre ale URSS și recâștigându-și independența în contextul căderii regimurilor comuniste din Europa de Est din 1989 – 1990 și a dezintegrării URSS în 1991. Despre integrarea celor trei state baltice în Uniunea Europeană doar o simplă notă statistică și cam atât… Încă din partea introductivă a volumului Amintiri refuzate, Imbi Paju ne explică de ce atâta mister:

„În Vest nu a fost niciodată la modă să vorbești despre victimele comunismului. Nazismul a fost dușmanul ușor de urât; a trăit și a murit odată cu Hitler. Uniunea Sovietică era însă uriașă, avea o mulțime de locuri pentru exilați. Orice persoană putea fi ușor schimbată, fără ca cineva să observe, cu o alta. După o ceartă cu văduva lui Lenin, Nadejda Krupskaia, Stalin a amenințat-o că îi va găsi lui Lenin altă văduvă… Comunismul din Uniunea Sovietică semăna cu un enorm mușuroi de furnici. Era greu să simpatizezi cu niște victime care nu păreau nici măcar să existe. Comunismul nu a avut o Anne Frank.

Buna mea prietenă de origine finlandeză Carita Rosenberg-Wolff mi-a oferit un exemplu șocant, povestindu-mi ce i s-a întâmplat la una dintre orele de geografie din școală, în anii 1960. Când a ajuns la poziția geografică a Statelor Baltice și a Estoniei, profesoara le-a spus elevilor că aceste state au existat înainte de război, dar că acum nu se cuvenea să mai discute despre ele. Fetița de atunci și-a dat seama că trebuie să fie un fel de secret la mijloc, un mister interzis, ceea ce făcea povestea cu atât mai interesantă. În acea vară, pe când se jucau pe plajă, Carita și ceilalți copii și-au făcut mâinile goarnă și au strigat peste Golful Finlandei: „Estonia, Estonia, unde ești?”

Estonia nu a răspuns însă până la începutul anilor 1990.” (p. 16 – 17)

În ciuda eforturilor proprii, estonienii, letonienii și lituanienii reprezintă și astăzi un mister nu numai pentru cei din Vest, ci și pentru cei din Est, inclusiv pentru noi românii. Imbi Paju reușește, dincolo de exorcizarea răului din trecutul personal, să explice pe înțelesul tuturor ororile comunismului, dar și de ce estonienii s-au dovedit o nucă mult prea tare pentru Stalin. Tehnica reportajului (autoarea începându-și cariera profesională ca jurnalistă) o va ajuta pe Imbi Paju, dar mai ales pe noi cititorii să pătrundem adânc în meandrele sistemului totalitar comunist și să apreciem la justa lor valoare deciziile oficiale, dar și modul cum s-a raportat populația locală din diversele colțuri ale URSS, la acestea. Interviurile cu nenumărații supraviețuitori din familia proprie și nu numai sunt atent inserate în volum și, pentru o imagine cât mai realistă a epocii, Imbi Paju alternează fragmentele de istorie orală cu fotografii atent selectate și cu fragmente fotografiate sau reproduse ad-litteram din documentele oficiale.

Povestea are aparent doar un fir roșu: povestea vieții de dinainte și din timpul Gulagului sovietic a mamei autoarei, dar, pagină după pagină, cititorul ajunge să înțeleagă, prin exemplele date, că, asemeni mamei lui Imbi Paju, sunt mii și mii de alte povești, mai mult sau mai puțin asemănătoare:

„Heino Noor, neurolog și psiholog, fost prizonier în lagărul Sosva, m-a ajutat să dezleg coșmarurile mamei mele și ale surorii ei gemene, mi-a fost călăuză în această călătorie în trecut. Ceea ce urmează este povestea lui.” (p. 32)

Asemeni victimelor Holocaustului, supraviețuitorii sistemului concentraționar sovietic vorbesc rareori despre propria experiență. De ce? E lesne de înțeles. Imbi Paju, asemeni tuturor copiilor victimelor totalitarismului, are o copilărie marcată de tăcere, tristețe, gesturi reținute, care îi vor grăbi maturizarea, dar îi vor accentua și sensibilitatea, angoasele de tot felul, relaţionarea cu ceilalți fiind adeseori o mare provocare. Dialogurile cu mama și cu ceilalți supraviețuitori sunt, în cele din urmă, un „rău necesar”:

“Aceste imagini, pictate în mintea mea de cuvintele mamei, au prins rădăcini în imaginație și au dat naștere unor viziuni noi. Mi se pare că pot recrea timpuri de mult apuse cu ajutorul acestor povești, pe care le caut în fiecare firidă a memoriei, încercând să îmi amintesc tot ce pot din conversațiile pe care le-am auzit între adulți, în copilărie. Unele lucruri le discut cu mătușa mea, Heidi – ea este mai în vârstă și își amintește trecutul mai bine. A publicat recent un volum de poeme în care vorbește despre vremurile trecute, despre acasă și despre lipsa unei case, despre deportarea în Siberia și despre lupta pentru conservarea propriei identități și a propriei umanități.” (p. 57)

Dacă una dintre surorile sale a reușit, prin poezie, să își asimileze trecutul, Aino – mama autoarei – alege să dezvăluie, pas cu pas, imagine cu imagine, evenimentele traumatizante:

„Cel mai rău era că războiul, raidurile batalioanelor de exterminare și taxele ridicate sărăciseră familia atât de tare, încât mama nu avea altceva de purtat în dimineața arestării, decât o fustă roșie și o bluză albă. În mod straniu, mama s-a simțit ușurată când au luat-o la interogatoriu, pentru că era sigură că acesta era cel mai mic rău pe care i l-ar fi putut face și că va fi eliberată curând. Știa că nu făcuse nimic rău. Se gândea că, la urma urmei, a nu trăda locul în care se aflau Frații Pădurii nu era o crimă. Nu își dădea seama că de fapt era într-adevăr o crimă să îi susții pe acei bărbați estonieni – „bandiții” – care deveniseră dușmanii ordinului sovietic. Gardienii înarmați au escortat-o pe mama în pivnița clădirii KGB din Tartu. Locuri similare pentru interogatorii și tortură au existat în fiecare oraș și municipiu.

Înainte de ajunge la povestea mamei mele, am intervievat multe alte femei care i-au împărtășit soarta, sperând să pun cap la cap un scenariu al evenimentelor petrecute în pivnițele și închisorile KGB.” (p. 338 – 339)

Imbi Paju nu avea să știe că demersul său se va întinde pe mai bine de 15 ani și că va răscoli un trecut într-atât de dureros încât va avea nevoie de lungi dialoguri cu psihologi și psihiatri pentru a scoate la lumină propriile amintiri refuzate, dar și pe ale multor familii victime ale ocupației germane din Al Doilea Război Mondial care, mai apoi, vor fi nevoite să-și cenzureze propria identitate timp de mai bine de 50 de ani. Amintirile refuzate vor contribui la construcția unei noi identități, a unei personalități învingătoare în lupta cu totalitarismul.

Editura Tracus Arte, prin publicarea unui astfel de volum, și-a asumat un risc destul de mare („iar o carte despre totalitarism/comunism/închisori!!”), dar cititorul curios va avea o surpriză plăcută: Imbi Paju nu înșiră spovedaniile unor victime supraviețuitoare, ci ne dă o lecție despre demnitatea umană și modul cum trecutul (care nu are cum să fie șters) poate fi asimilat constructiv, rememorarea unor amintiri mai mult sau mai puțin dureroase făcând posibilă evoluția personală și colectivă, proiectarea unui viitor mai mult sau mai puțin îndepărtat.

Amintiri refuzate de Imbi Paju