Medic de țară

Sunt, în general, un pasionat cititor de ficțiune literară. Îmi este dragă și necesară din multe și variate motive. Se spune că, după cincizeci de ani (la vârstă mă refer, firește), ficțiunea nu mai e o provocare, căci experiențele de viață deja parcurse și asumate depășesc într-un fel existența unor ființe de hârtie. Nonficțiunea, autoficțiunea, docuficțiuneasunt, pentru destui cititori maturi, provocările actuale.

Când am primit, așadar, un pachet de cărți în care, printre romane, părea absolut rătăcit volumul Jurnal de la Filipeni(apostolatul unui medic în „epoca de aur”), autor Viorel Pătrașcu, am așezat cartea pe raftul dedicat celor cu eticheta „poate le voi citi într-o zi”. S-a întâmplat să o răsfoiesc, spicuind de ici-de colo, apoi am pus-o înapoi, pe același raft, alături de alte surate aparent oropsite. Viața bătând ficțiunea, cum s-ar zice, după alte câteva zile cartea medicului Viorel Pătrașcu mi-a ținut dulce-amară tovărășie. Aflată la a patra ediție, cu inerente și necesare revizuiri („Ecouri la prima ediție”, „Un blitz după treizeci de ani”, Spicuiri dintr-un alt jurnal”, După patruzeci de ani”, „După cincizeci de ani”), volumul diaristic de față este un document, singular în felul său, despre stagiatura unui tânăr medic de țară, cu avatarurile ei de neînțeles și de neacceptat azi, probabil, de către confrații care termină studiile și care au locuri de muncă mai degrabă în mediul urban. Satele românești, cu deosebire cele din Moldova, cred că și azi sunt vulnerabile/vitregite în această privință…

Despre Viorel Pătrașcu, absolvent al Facultății de Medicină Generală din București în 1970 și despre activitatea sa publicistică și literară vorbesc elogios Tudor Octavian, Călin Vlasie, Ovidiu Drimba, Valentin Hossu-Longin, Neculai Constantin Munteanu, Răzvan Ioan Boanchiș etc. Aflăm astfel că, în paralel cu activitatea medicală, Viorel Pătrașcu este autorul unor tablete publicate inițial în ziare, reunite ulterior în culegeri precum Teroriștii sexului (1997), Femei cu ochi violeți (1999), Europa ca o iluzie (2001), Inventar în cer (2003), De la Erevan la Cabo da Roca(2004), Atenție, Europa, sosim! (2005), Moara cu nenoroc (2007), Sindromul Santorini (2008) și Blestemul împușcatului (2009). Le-am enumerat pentru a sublinia astfel atât implicarea civică și socială, cât și ritmicitatea aparițiilor, dar mai ales conștiința lucidă, atentă din spatele acestor texte scurte, care surprind și analizează societatea românească postdecembristă. Autorul însuși, într-o retrospectivă atașată acestei ediții, notează următoarele:

„De un sfert de secol semnez săptămânal editorialul „Bolnavi și… bolnavi” în cotidianul Argeșul care apare la Pitești. Ani de zile am semnat rubrici permanente în săptămânalul Viața Medicală și în revista trimestrială Pagini Medicale Bârlădene.

În ultimii 30 de ani, am călătorit ca turist în peste 40 de țări de pe patru continente. Am publicat 21 de volume: memorialistică, eseuri și note de călătorie”.

Jurnal de la Filipeni este, așadar, o carte-document despre începuturile unui tânăr medic în perioada comunistă. La repartiție, după absolvirea facultății, Viorel Pătrașcu evită Oltenia sau Delta, despre care aflase de la colegi că nu ar fi propice pentru stagiatura sa, alegând în schimb Moldova, comuna Filipeni (opt sate, unele dintre ele locuite de țigani). Cei trei ani petrecuți acolo (1 noiembrie 1970-1 noiembrie 1973) reprezintă piatra de încercare a vieții și a profesiei sale, etapă numită inspirat „fenomenul Filipeni”: lipsa instrumentarului medical de strictă necesitate, cadre sanitare puține, lipsa educației sanitare minimale în rândul populației rurale, gestionarea nașterilor și a avorturilor, ultimele intrând sub incidența legii, controlul celor de la centru, sărăcia, iernile grele, suspiciunea sătenilor, teama de eșec, schimbarea gazdelor etc. Imaginați-vă un tânăr de 25 de ani, trăit în confortul urban, care se trezește într-o circumscripție grea, căci opt sate nu-s de colea, cu săteni încăpățânați, ale căror neveste preferă să nască acasă chiar și atunci când se amenajează la dispensar o sală de nașteri. Tot ceea ce credea medicul acesta începător că știe în teorie se deșiră ca un ghem când se vede în fața unor situații de viață concrete: moașele fură din stocul de medicamente, babele din sat vor să-l însoare, preotul și cadrele de partid locale îl observă îndeaproape, gravidele sunt multe și cu diverse probleme, nu are o locuință proprie, doarme un timp într-o încăpere neîncălzită, astfel încât e aproape să clacheze. Fire mai degrabă interiorizată, sensibilă, aproape depresivă, Viorel Pătrașcu se refugiază în cărți și în scrierea unui jurnal de medic (devenit ulterior această carte), îndeletniciri datorită cărora reușește să reziste și să se facă acceptat și iubit de comunitate.

Însemnările sale diaristice sunt oneste și obiective, cu trimiteri concrete, neechivoce, la situații și aspecte pe care tânărul medic le parcurge, le asumă, indiferent că îl pun sau nu într-o lumină favorabilă. Multe dintre însemnări se încheie fie cu date despre diverși artiști și filosofi, fie cu citate din operele acestora, iar la final autorul inventariază aproximativ 140 de titluri de cărți citite în răstimpul celor trei ani de stagiatură în comuna moldovenească.

Dacă veți căuta, în acest volum, analize elaborate, finețuri psihologice și alte ingrediente asemănătoare, veți fi dezamăgiți; nu acestea vă vor face să citiți cartea în întregime. Eu însămi le-am căutat, crezând că avatarurile tânărului îngropat în noroaiele și în problemele de tot felul dintr-o comună uitată de lume și de Dumnezeu vor prilejui reflecții psihologice, crize dostoievskiene, furie împotriva destinului. Viorel Pătrașcu e medic, nu artist, nu histrion. Caietul său de însemnări adesea zilnice e o dovadă peste timp, în acest sens. În trei ani, tânărul fără experiență se confruntă cu sine și cu lumea, într-o încleștare aparent fără măreție. Ai dintr-odată imaginea unui om care (își) salvează zilnic sufletul și omenia: face vizite la domiciliu, consultă pacienți diverși, dar mai cu seamă dificili, stabilește diagnostice, prescrie rețete, uneori dă rateuri, primește mici daruri compensatorii (ouă, păsări vii, câteodată mici sume de bani). Își face prieteni, dar și dușmani. Se îndrăgostește. Își amenajează o mică fermă de păsări. Descrie oamenii, lapidar și plastic. Nu-și ascunde ezitările, temerile, greșelile sau speranțele. Seara, citește cărți împrumutate de la biblioteca din Filipeni, miraculos de înzestrată în această privință: literatură, eseistică, filosofie, memorialistică, istorie și critică literară. Toate, în devălmășie și întru salvarea de la marasmul existențial. Căci își cunoaște firea melancolică, înclinată spre depresie. Face, anual, cerere de transfer, notând adesea că nu are „pile”, precum alți colegi de generație, cu posturi mai bune. Pare că nu-i invidiază, deși se simte ghinionist, părăsit de toți și de toate. Totuși, din însemnările sale răzbat note optimiste, bucuria de a fi cu prietenii sau cu părinții, bucuriile profesionale, legăturile create între el și oamenii satelor pe care le îngrijește ca medic. Citindu-i cartea, descoperi nu doar sărăcia și neajunsurile vieții rurale sub comunism, ci și o întreagă galerie de „personaje” moldovenești, savuroase în comportamentul, obiceiurile, ticurile și subterfugiile lor cotidiene…

Întors la Filipeni, după treizeci de ani, Viorel Pătrașcu observă cu amărăciune că nu s-au schimbat prea multe ca infrastructură. Au murit sau au plecat niște oameni și alții le-au luat locul:

„Pe drumul de întoarcere, sunt cuprins de tristețe. Scriitorul Tudor Octavian a comparat jurnalul meu cu volumul Christos s-a oprit la Eboli, al medicului și eseistului italian Carlo Levi, cel puțin din punct de vedere al descrierii sărăciei.

Numai că aici, la Filipeni, după 30 de ani fără războaie și mari calamități naturale, vremea a trecut și trece degeaba. Lumea s-a oprit din drumul ei firesc spre mai bine, iar spre deosebire de cei din sudul Italiei, pentru oamenii de aici, dincolo de orizontul pe care-l cuprinde privirea lor, țara, dar și Europa, sunt chiar o iluzie” (pag. 186).

La ultima vizită, după cincizeci de ani, cum ar veni, de la data plecării din comună, Filipeniul este la fel de uitat de oameni și de Dumnezeu. Doar fotografiile doctorului cu localnicii stau mărturie că au trăit împreună. Sub comunism.

Jurnal de la Filipeni (apostolatul unui medic în „epoca de aur”) de Viorel Pătrașcu