Dispariţia

Motto: „Era un afiş, din acelea mari, pe faţada Centrului, sunteţi în stare să ghiciţi ce spunea, întreabă, Nu avem idee, răspunseră amândoi, şi atunci Marçal spuse, ca şi cum ar fi recitat, În curând se deschide publicului Peştera lui Platon, atracţie exclusivă, unică în lume, cumpăraţi-vă bilet din timp.” Jose Saramago, Peştera

Am crezut că este exagerat comentariul făcut de un cititor despre Dispariţia, romanul lui Cosmin Perţa – se citeşte dintr-o răsuflare, spunea cititorul, e una dintre cărţile acelea care nu te lasă până nu te laşi de orice altceva, cere exclusivitate, ca un subiect de interes la oră de mare audienţă. Senzaţional este singurul cuvânt care pare că validează funcţia fatică a comunicării şi îi ţine pe telespectatori legaţi de breakingnews, nu plecaţi, urmează dezvăluiri importante. Doar că acest roman este senzaţional în alt sens, acela al alegerii celei mai potrivite formule narative pentru un asemenea subiect.

În Monstrul Colombre, minunata povestire a lui Dino Buzzati, un om fuge de propriul destin fără să înţeleagă complicata (şi simpla) urzeală a firelor nenorocului cu cele ale norocului. Întreaga lui viaţă este o fugă. Despre o fugă, care este în acelaşi timp plecare şi dispariţie, se vorbeşte şi în acest roman de mici dimensiuni, aproape o nuvelă, spre deosebire de care, ca specie epică, un roman are nevoie de mai mult spaţiu pentru atmosferă, personaje şi mai ales pentru reflecţie. Între realism şi suprarealism, prinde contur o poveste indefinit înspăimântătoare şi dureros minunată.

La început, e linişte, prea multă linişte, şi lucrul acesta e straniu – cred că este termenul care defineşte cel mai bine personajele, atmosfera, subiectul cărţii. Liniştea are dramul ei de frumuseţe, de poezie chiar, dar are şi o dimensiune stranie, fiindcă se aşază apăsător peste un sat fără locuitori. Dincolo de ceea ce poate prinde privirea există o dimensiune ascunsă a lucrurilor, un fel de taină hipnotizantă şi primejdioasă:

„Bianca îşi întoarse privirea spre geamul din dreapta şi se uită din nou la peisaj. Drum de ţară, zonă de deal cu pomi fructiferi, totul părea cuprins de linişte, dar ea nu simţea liniştea, doar o vedea.” (p. 27)

În satul Peştera nu mai stă nimeni. Oamenii au plecat din motive rămase neelucidate. Poţi găsi explicaţii raţionale ale aceste dispariţii – criza economică, falimentul fabricii de săpun, emigraţia, o catastrofă de tip Cernobîl etc. Dar adevărul este că raţiunea nu rezistă în faţa evidenţelor. E greu de crezut că există plecări fără urmă, plecări fără martori. Pădurea Baciu de lângă Cluj şi filmele cu OZN-uri fac parte din mitologia iminenţei sfârşitului de lume, aşa cum o ştim noi, sub asaltul altor civilizaţii, subiect de ironie în proza lui Ioan Groşan sau de incertitudine existenţială, de Zonă tarkovskiană şi de Picnic la marginea drumului, maniera Strugațki, registru ales şi aici de autor:

„— Da’ cum dracu’, mă, să dispară un sat întreg aşa, peste noapte? Eu n-am mai auzit aşa ceva, numai în filmele alea proaste cu extratereştri. Auzi, tu, chiar, te-ai gândit cumva dacă nu or fi venit OZN-urile alea din Baciu să-i ia pe ăştia?” (p. 25)

Subiectul este descoperit de jurnalişti, Bianca şi Lori, dezgropat din maldărul de subiecte care parazitează într-o redacţie rubrica de actualitate socială. Pare greu de crezut că nimeni nu se ocupase de „cazul Peştera” şi că trecuseră deja trei ani de la acele întâmplări.

Autorităţile au explicaţii simpliste, pe care le oferă greu. Primarul trece printr-un atac de panică atunci când e nevoit să vorbească, în termeni rezonabili, despre ceea ce s-a întâmplat. Discursul lui evitant îl face să pară vinovat în ochii celor doi tineri investigatori. La fel reacţionează sătenii din localităţile de proximitate – nu ştiu, nu au văzut, nu vorbesc despre Peştera. Uneori, cineva lasă de înţeles că satul acela era blestemat, oamenii erau răi şi un blestem căzuse pe drept asupra lor.

Între literatura de anticipaţie şi cea poliţistă s-ar putea încadra ca formulă proza Dispariţia, asta dacă n-ar exista tentaţia catalogării ca jurnalism de investigaţie, prin subiectul de (relativă şi perpetuă) actualitate. Ritmul în care se succed informaţiile este straniu, uneori pare că acţiunea trenează, alteori se cere o recuperare a unor secvenţe pe lângă s-a trecut prea rapid.

Ion, revenit în ţară din Legiunea Străină, are doi copii şi o nevastă. Pe Mariana, Ion o înduplecă să nu pună termopan în locul ferestrelor casei părinteşti. Păstrând lemnăria veche, Ion încearcă să păstreze ceva din copilăria lui, deşi a învăţat în misiunile de luptă din Afganistan că, în general, în afară de viaţă, nu prea e nimic de păstrat:

„A consolidat fundaţia, a refăcut acoperişul şi instalaţia electrică, a tencuit şi a zugrăvit. A refuzat să pună termopane, deşi toţi meşterii îi spuneau că asta trebuie făcut, altfel frigul ajunge până la oase. Dar nu în oasele lui învăţate cu frigul. Nu era nimic din ce un pic de glet nu putea să rezolve. Şi apoi, geamurile duble de sticlă erau tot ce îl mai lega de casa aia. Îşi amintea cum se uita prin ele când era mic, îşi amintea florile de gheaţă iarna şi gândăceii captivi între geamuri vara. Aia era tot ce mai rămăsese copil în el. Fuck termopan!, îşi zicea. A păstrat şi toată mobila veche şi nu a spart un perete. Şi nu pentru că era mai ieftin, bani avea, ci pentru că era singur şi aia era lumea lui.” (pp. 12-13)

Florin Bican are în volumul colectiv Mică istorie a unui secol mare o povestire intitulată Pădurea vie, o proză în care este descris un exod impresionant, necesar supravieţuirii într-o lume a derapajelor totalitariste. Copacii o iau din loc, se desprind cu tot cu rădăcini, apucă în calea lor, în crengi, copiii satului şi se retrag într-o luncă, lăsând în urmă un loc pustiu, fără copaci, fără copii. Aceeaşi este şi senzaţia pe care o creează plecarea grăbită a oamenilor din satul Peştera. Nu e timp de nimic, nici măcar de făcut bagaje, în locul unde vor ajunge, sunt asiguraţi, vor avea tot ce le trebuie. Portretele celor care pleacă sunt realizate uşor, din câteva detalii, cu fineţea îndelung exersată a unui excelent observator:

„Copiii tăceau mâlc, deşi la vârsta lor, păreau de vreo 5 şi 6 ani, şi la ora aceea te-ai fi aşteptat să fie mai plângăcioşi. Dar nu, stăteau drepţi ca soldaţii, semn că discuţia lui Ion cu ei, din seara de dinainte, avusese efect. Asta l-a mai liniştit şi pe el. Le-a zâmbit mulţumit.

Afară, ceaţa se mai risipise, oamenii plecau, unii cu Daciile, alţii pe jos, toată lumea pleca din sat în şiruri ordonate. Doar Mariana părea speriată, tremura din toate încheieturile şi Ion ştia că nu era de la frig, o cunoştea bine, doar el o alesese.” (p. 8)

Nu ştiu dacă la finalul acestei proze impecabil scrise, într-o formulă narativă aparent simplă, nu sunt mai aproape de imaginarul Peşterii lui Saramago, măcar pentru acel motto pe care scriitorul îl alege din Republica lui Platon, câteva cuvinte pe care le poţi aşeza mental şi pe prima pagină din Dispariţia, ca o justificare a efortului de a înţelege raţional ceea ce transcende condiţia umană – „Ciudată imagine şi ciudaţi sunt oamenii legaţi. Sunt asemănători nouă.” Dispariţia este opţiunea pentru de a continua misterios un drum peste un deal cu nimb solar, o plecare din Peşteră. Dar ştiu sigur, din perpectiva unui simplu cititor, că acest roman are ceva irezistibil. Fără îndoială, intră în acel top 3, top 5 al cărţilor importante apărute în 2021.

Despre autor, iată câteva date din prezentarea editurii:

Cosmin Perţa (n. 1982, Maramureş) este poet, prozator şi eseist. A absolvit Facultatea de Litere a Universităţii „Babes-Bolyai” din Cluj-Napoca. Şi-a continuat studiile în literatură la Universitatea din Bucureşti, cu un master în literatură contemporană, obţinând titlul de doctor cu o lucrare despre literatura fantastică europeană. A publicat volume de eseuri, romane, povestiri şi poezie. În 2012 a obţinut premiul Tânărul prozator al anului. Fragmente din opera sa poetică au fost traduse în 16 limbi, iar romanele sale sunt traduse sau în curs de traducere în mai multe ţări. În prezent este lector de literatură la Universitatea Hyperion din Bucureţti.

Las mai jos alte fragmente:

„Era linişte şi era bine în lumea lui Ion, aşa îşi imagina el că o să se termine tot, în linişte, dar apoi o găină a intrat cotcodăcind pe uşa deschisă. Şi nu s-a uitat nici la hainele, pantofii şi umbrelele împrăştiate peste tot, nici la oalele, cratiţele răsturnate din bucătărie, ci la un perete pe care erau doar icoane şi fotografii. O icoană a Maicii Domnului şi una a Sfântului Andrei tronau în sufragerie. Dedesubst, o fotografie de familie în care Ion şi Mariana aveau un bebeluş în braţe. Şi în stânga lor doi bătrâni, bărbat şi femeie, iar bărbatul semăna tare cu Ion. Nu ştim dacă în mintea galinaceei s-a produs vreun scurtcircuit văzând fotografia binefăcătorului şi stăpânului, dar ştim cert că s-a oprit din cotcodăcit.” (p. 14)

„Vaza de plastic era singura bucurie a mamei lui, era singura vază din casă, i-o adusese soţul de la ruşi. Singurul lucru cu care s-a întors acolo când îl credea mort.

Acum era doar o vază de plastic, răsturnată, cu trandafiri roşii de plastic. Deasupra mesei, pe geamul deschis, intra vântul care umfla perdeaua albă şi găina nu mai cotcodăcea.” (p. 15)

„Pe nimeni nu te mai poţi baza în ziua de azi, şi-a murmurat în barbă în timp ce Nelu închidea uşa ieşind cu spatele. Numai lepre peste tot, a continuat, aşezându-se la loc, comod, în scaun şi încercând să reia şirul amintirilor cu gogoşile lui maică-sa de unde le lăsase.” (pp. 20- 21)

„Odată cu primele raze s-a ridicat de pe prispă, şi-a aranjat trolerul, a dat în drum şi a început să-l târască după ea. A ieşit din sat şi a urcat dealul dinspre est. În vârf, un soare imens părea că se ridica direct din deal. S-a îndreptat spre el şi, când a a juns, a înghiţit-o pur şi simplu şi a dispărut.” (p. 139)

Dispariţia de Cosmin Perţa