Pe Gabriel Răuță l-am văzut jucând în multe spectacole. Unele mi-au plăcut, altele nu prea, dar m-a surprins faptul că, indiferent ce opinie îmi formasem despre spectacol ca întreg, despre ceea ce făcea el concret, despre cum își intra în rol sau cum se raporta la partenerii de joc nu puteam spune decât lucruri pozitive. E un foarte bun profesionist și în spatele actorului există un om educat, cu niște atitudini ferme, cu gusturi rafinate și cu o deschidere spre cunoaștere și experiență pe care mi le-aș dori mai des regăsite la colegii de breaslă. Jocurile lui inteligente cu măștile nu sunt deloc întâmplătoare și nici rezultatul hazardului. Iar ce-a făcut în Iona ține loc de carte de vizită și de un restart (iertată-mi fie referința lingvistică) pentru cariera lui. Aflat într-o perioadă a maturității profesionale (asumată integral și fără ifose), Gabriel Răuță s-a dovedit un partener de dialog savuros. Am stat de vorbă înainte de a se ști dacă Iona va fi sau nu în FNT 2019 și am încercat să-i fac un portret cât se poate de realist. Dacă mi-a ieșit sau nu, rămâne să aflu. Așadar, vă invit să-l descoperiți pe noul Iona al scenei românești!
(Gabriel Răuță face parte din trupa de actori a Teatrului Nottara, iar Iona este coproducție Teatrul Nottara – Teatrul Maghiar de Stat Cluj și a avut premiera în iunie 2019).
Credit foto: Mihaela Marin
Joci destul de mult. Unii te-ar invidia, eu doar te întreb cum faci să le împaci pe toate?
Eu cred că în prezent joc un pic mai puțin decât jucam în anii trecuți. Unul dintre spectacolele la care am ținut foarte mult (și care din cauza unui conflict de natură juridico-administrativă s-a blocat) este De vânzare, spectacolul de la Teatrul Odeon, în regia Gianinei Cărbunariu, care a și primit Premiul pentru cel mai bun spectacol de la Gala UNITER 2015; la vreo jumătate de an după aceea a existat un conflict cu unul dintre creatorii spectacolului, și Teatrul Odeon, justificat, sunt convins, a ales să oprească jucarea spectacolului până la soluționarea în judecată a cazului. Acesta este unul dintre spectacole. Un alt spectacol la care țineam (și ale cărui reprezentații s-au oprit), unul cu care s-a și deschis un spațiu de joc din București este Not Safe for Work.
Cât am căutat eu înregistrarea la acest spectacol! Nimeni nu-l are înregistrat! Am găsit doar trailer, dar nu găsesc toată înregistrarea.
E foarte posibil să existe o înregistrare. Relația noastră cu POINT s-a deteriorat și ulterior, deși era cumva contre-cœur, am mai făcut acolo un spectacol pe un proiect cu finanțare de la ARCUB, respectiv Bull, regia Elena Morar, spectacol care nu s-a dorit a fi găzduit acolo, dar care era un proiect destul de special.
Dar tu ai multe proiecte speciale.
Și întâlnirea cu Cărbunariu a fost atât de neașteptată… noi ne cunoșteam de la un workshop de-al domnului Esrig.
Am văzut că ai trei sau patru cu el, cu David Esrig.
Da, după workshopul mare, de la Sibiu, a venit la un moment dat în UNATC și a făcut un workshop pentru tinerii regizori, workshop la care era invitată și Cărbunariu. Domnul Esrig i-a spus domnului Colceag: aș vrea să aduc câțiva dintre actorii cu care am lucrat la Sibiu, ca să facem propriu-zis niște scene din câteva piese ale lui Shakespeare, și pentru că sunt niște oameni cu care am lucrat, aș vrea ca regizorii participanți la atelier să colaboreze cu oamenii aceștia. Și m-a invitat și pe mine printre acei acei actori și acolo am cunoscut-o pe Cărbunariu, timp de câteva zile, timp în care am lucrat la una dintre scene. După aceea, vreo doi-trei ani n-am avut nicio interacțiune. Theodor Cristian Popescu trebuia să facă un spectacol la Nottara și din cauza faptului că timpii erau foarte împărțiți, Cristian a spus „Vin în toamnă și-l fac când am șase săptămâni legate, decât să repet trei zile, să fac pauză 2-5 zile și tot așa”. Așa se face că practic niște repetiții care erau în program pentru mine în perioada respectivă au dispărut complet. A doua zi după ce s-a întâmplat chestia asta, m-a sunat Cărbunariu și a zis „Am nevoie de cineva care să fie liber pentru un proiect la Odeon în perioada asta, acum!”. Și i-am răspuns „Acum m-am eliberat!”. De acolo a început colaborarea mea cu ea, era vorba atunci de Tipografic Majuscul, după aceea a urmat De vânzare, Artists Talk și cine știe ce va mai urma.
Artists Talk e un proiect de succes, chiar e bun acel proiect.
Ideea e că am dat doar un exemplu cum au devenit ele proiecte speciale.
Este și cazul Noului locatar, un spectacol care ar fi trebuit să se joace mai mult, dar, mă rog, aici e de discutat.
E de discutat legat de cum promovezi un spectacol de o asemenea factură, în așa fel încât să vină publicul care ar fi interesat de spectacolul respectiv.
Prima impresie pe care mi-ai lăsat-o atunci când te-am văzut eu prima oară face to face, deci în afara scenei, a fost că ești foarte arogant. Și eu pățesc la fel, stai liniștit.
Te încadrezi în cei 99% dintre oamenii care la prima vedere spun lucrul acesta! 🙂 Sunt șocat de ce-mi spui, pentru că rareori am întâlnit oameni cu care să împărtășesc exact aceeași chestie. Deci, sunt două variante: una în care sunt catalogat ca arogant și nesuferit din prima și nu mai are nimeni nicio interacțiune cu mine ulterior sau în contexte diferite; sau, în virtutea unor chestii care ne țin împreună, ajungem să ne cunoaștem și oamenii zic după 3 luni, după jumătate de an, oho, după 2-3 ani. „Băi, prima dată când te-am cunoscut, sau în primele dăți…”. E o problemă care nu mai e atât de pregnantă acum, dar care în anii din urmă era.
Da, pentru că ai o meserie care presupune socializare.
Mi-a dat o explicație cineva, la un moment dat, nu știu dacă e adevărata cauză din spatele acestui fenomen, ceva care ține de expresia pe care o afișezi; în general, dacă afișezi o expresie neutră la extrem sau o expresie de poker face, creierul celeilalte persoane nu știe ce să creadă și alege întotdeauna opțiunea negativă.
Și mai este o posibilitate, să fie o formă de apărare, de protejare.
Este sau nu este o formă de apărare. Cred că pentru mine lucrurile sunt jumi-juma. În jumătate din cazuri m-a ajutat treaba asta, în sensul că a creat o imagine cumva investită din start cu o anume greutate. În alte cazuri, oamenii au dat bir cu fugiții când s-au întâlnit cu această reacție. Dar observația este super, super justă.
Ești printre puținii actori care n-au cont de Facebook. Spune-mi și mie cum te descurci în era asta a supertehnologizării fără să fii parte a unei rețele de comunicare, oricare ar fi aceasta, pentru că bănuiesc că n-ai nici pe Twitter sau mai știu eu ce altceva.
Nu am, deși una dintre pasiunile mele e fotografia. Am avut în liceu și în facultate aparat de fotografiat, dar n-am performat în direcția asta. Am un ochi pentru foto și am foarte multe fotografii făcute cu telefonul sau cu aparatele altor colegi pe care aș fi putut sau încă aș putea să le adun, să fac o expoziție digitală pentru că rezoluțiile de pe telefon nu sunt întotdeauna foarte bune.
În primul rând, nu e niciun spirit de frondă sau ceva de genul acesta; să știi c-am avut odată o pagină pe care mi-au creat-o colegii. Am făcut parte (teoretic încă mai fac, dar activitatea noastră s-a restrâns foarte mult la partea de evenimente) dintr-o trupă de teatru de improvizație (Comedy.Show) și, la un moment dat, Bogdan Dumitrescu, colegul și prietenul meu, mi-a făcut o pagină de Facebook de ziua mea și a scris acolo că eu nu am cont de facebook, dar cine vrea să-mi ureze să o facă acolo, pentru că-mi va arăta el mesajele. Ideea e că s-au strâns niște mesaje, evident, a fost ceva foarte simpatic, lucru care m-a emoționat și le-am mulțumit colegilor c-au făcut asta; tot prin intermediul lui Bogdan am mulțumit tuturor pe pagina respectivă, după care a fost ștearsă în zilele următoare.
A fost o experiență.
Asta ziceam, nu e niciun spirit de frondă sau ceva anti corporațiile media. Am considerat că oricum petreceam și petrec în continuare destul de mult timp pe internet, orice ar însemna chestia asta și, cunoscându-mă destul de bine (de la o vârstă foarte fragedă), mi-am dat seama că ar fi o capcană a timpului pentru mine. Îmi știu tentațiile, și atunci am zis „Eu dacă voi intra în chestia asta, mă voi pierde în explorare.” Ulterior m-am simțit bine așa, e adevărat că sunt lucruri pe care da, le afli mai repede sau chestii care țin de meserie care câteodată ajung mai târziu la tine, dar, pe de altă parte, s-a dovedit că nu e neapărat adevărată vorba că dacă nu ai cont de Facebook nu exiști.
Exiști, slavă Domnului, crede-mă, drept dovadă că te-am găsit.
Da, dar din ce în ce mai multă lume îmi spune, apropo de foto, fă-ți domnule o dată un cont de instagram și pune acolo fotografiile.
Revenind la spetacolele în care ai jucat, te-am văzut inclusiv în atelierul lectură de la Institutul Maghiar din București (din toamna anului 2018), pentru ca acum să fii Iona, ca să revenim în prezent, dar până acolo mai e ceva. Dacă se uită cineva în CV-ul tău, o să vadă că ai jucat cu foarte multe tipuri de regizori, adică și regizori tineri, dar și mai maturi sau consacrați. Cum îți este ție, ca om și ca actor, să schimbi manierele de lucru și tehnicile de abordare ale unui rol (pentru că e o provocare aici să lucrezi, să treci dintr-o tehnică de lucru într-alta)? Care e cheia adaptării tale?
Mă adaptez pentru că sunt foarte curios și pentru că înțeleg că metoda Stanislavski nu este nici infailibilă și nici, cum să zic, această cremă de gălbenele bună la toate în teatrul românesc, deși unii s-ar putea (din nou) să mă considere arogant când susțin asta. Eu am făcut Universitatea Hyperion, clasa profesorilor Catrinel Dumitrescu și Emil Hossu. Dar am făcut și masterul la UNATC, am fost prima promoție de studii de master Arta Actorului, împreună cu niște colegi foarte buni (clasa Gelu Colceag – Tania Filip); noi am avut o discuție foarte interesantă cu doamna Filip la momentul respectiv, apropo de periplul dumneaei prin universitățile americane și de multiplele ei experiențe legate de modalitați variate în abordarea unui rol. Eram interesați de metodele pe care le-a întâlnit și cu care a revenit și pe care a încercat să le popularizeze. Ca să te dezvolți sau ca să poți să explorezi în continuare ai nevoie de diferite experiențe teatrale, care pe mine m-au ajutat să și descopăr sau să scot la lumină niște lucruri, de cele mai multe ori valoroase, din mine sau din felul meu de a relaționa. De aceea, orice întâlnire este foarte utilă. A fost foarte interesantă, de exemplu, întâlnirea cu Luk Perceval în FNT într-un workshop de o săptămână. Cred că pentru toată lumea a fost un mindset absolut nou, pentru că totul începea cu o sesiune nu neapărat de yoga, dar de liniștire, de a aduce la același numitor comun, de o anumită plastică, pe toată lumea. Luk Perceval a cerut un spațiu de repetiții în care să avem un loc unde să putem găti împreună la prânz, să mâncăm împreună. După care a lucrat pe Macbeth și Vis. Toamna de Jon Fosse, cu niște tehnici care te apropiau foarte ușor de conflictul scenei, deși păreau destul de puerile la început, chestii de joc.
Eu am întâlnit doi oameni pe care îi pot numi cei mai zen, buni și candizi artiști pe care i-am cunoscut în viața mea; unul dintre ei este Luk Perceval și celălalt este Walter Anichhofer, cu care am lucrat la Academia Athanor Burghausen (cu dumnealui am lucrat la Sibiu, în cadrul atelierului coordonat de profesorul David Esrig), făcea parte din profesorii academiei înființată de domnul David Esrig. Cel mai senin om pe care îl întâlnisem vreodată. Când am văzut spectacolul lui Perceval, War, a fost o altă experiență, a fost ceva care a sucit un micron în creierul meu artistic, dacă vrei.
În legătură cu variația, pe tine nu te poate încadra cineva ca fiind un actor de dramă exclusiv sau de comedie exclusiv, pentru că tu poți să le joci pe amândouă foarte bine.
Directoarea mea [Marinela Țepuș – Teatrul Nottara] mi-a spus pe rând la Panica, la Fazanul și după aceea la Totul e relativ: „Măi, da tu chiar poți să joci comedie!”, ca și cum n-am mai avut discuția asta la celălalt spectacol. Unii oameni mi-au acordat încrederea rolurilor, hai să zicem, de comedie. Alții m-au testat mai întâi în roluri mai serioase, dar aici pot să zic un amănunt care n-are legătură cu teatrul, ci cu filmul. Trei regizori de film români, n-o să le dau numele, care nu s-au vorbit între ei, mi-au zis la intervale de timp diferite: „Gabi, deci nu mai insista cu chestiile astea, tu nu ai față de român. Nu mai insista să joci în filmele românești, adică nu-ți mai face atâtea planuri că ai să faci nu știu ce. Poate să faci mai degrabă mai multe chestii pe producții internaționale, dar nu mai insista, că n-ai față de român, de ce nu vrei să ne asculți?”. Pot să recunosc, pe de altă parte, că nu sunt actorul acela de comedie care creează instantaneu lucruri savuroase și delicioase. Am un apetit pentru comedie și am un apetit pentru comedia inteligentă, dar nu sunt cel care face cu ușurință lucrurile acestea și, cumva, le fac structural sau pe un parcurs anume.
Ca să (re)venim la Iona, mi-am adus aminte că te-am văzut la Cluj când repetai și am remarcat că nu se putea vorbi cu tine, erai în altă dimensiune. Știu că a fost un timp foarte scurt, extrem de scurt pentru repetiții, dar mai știu și că n-ar fi ieșit spectacolul dacă ar fi fost vorba de un alt regizor. Am sau n-am dreptate? Întreb pentru că mă interesează combinația dintre timpul de pregătire, tipul de spectacol și regizor.
În primul rând, s-a dovedit încă o dată în ceea ce mă privește, că lucrul sub stress e eficient. S-ar putea să nu mai pot spune asta peste nu știu cât timp, dar până acum s-a dovedit de fiecare dată că ceva în felul meu de a fi turează motoarele într-un fel pe care nu-ți poți închipui că l-ai putea determina tu; să zic „Azi vreau să turez motoarele!”, nu cred că s-ar putea întâmpla asta.
De când am făcut Noul locatar eu mi-am spus că îmi doresc la orice oră să mai fac încă ceva cu domnul Tompa. Știam că exista această discuție, că domnul Gábor Tompa ar mai putea veni la Nottara peste doi ani sau nu știu cât, să facă altceva, nu se spunea ce, nu se spunea când, dar discuția după Noul locatar a fost că își dorește să revină. Și eu mă gândeam: „Doamne, când o reveni poate mă mai ia și pe mine!”; și la Noul locatar timpul a fost destul de scurt, dar acolo era altă structură de lucru, am lucrat și cu Francisco Alfonsín separat, a fost altfel.
Revenind, în primul rând mi-am dorit foarte mult să lucrez din nou cu domnul Tompa, iar al doilea motiv rezidă în text.
Un text revelator. Dar te așteptai să-i dea turnura asta?
Noi am făcut acest spectacol nu știu, cred că în vreo 15 zile de fapt, dar nu putem spune că el a fost făcut în 15 zile, cu textul învățat dinainte, pentru că, practic, spectacolul s-a făcut în câțiva ani, nu știu cum să zic.
Da, da, da, a crescut în timp.
Dumnealui a gândit acest proiect, am vorbit din când în când despre asta: „Gabi, poate la anul…”, dar concret am vorbit cu un an înainte: „Uite în perioada aceea am putea să facem spectacolul.” și în acel an am început să discutăm lucruri parțial…
Am vorbit când era în țară, când nu era ne întâlneam pe whatsapp, pe skype, noi doi sau noi și cu Ada [Milea]; am vorbit despre ce să însemne universul ăsta. A fost o chestie foarte interesantă care mi-a rămas în minte și cred că e ultra folositoare, pentru că subconștientul lucrează; deși îl cheamă subconștient, lucrează și atunci când îl pui la treabă, nu numai când se pune el la treabă. La Kordonsky, la master-class-ul susținut de dumnealui în cadrul FNT, am lucrat pe trei texte, dar unul dintre ele a fost Pescărușul. În prima întâlnire pe care am avut-o, Kordonsky a propus o tehnică pe care dumnealui o aplică și cu studenții lui, dar care a practicat-o și când a făcut dumnealui însuși parte dintr-un grup de lucru, respectiv, să pui întrebări despre un text, despre situații, despre personaje, despre lucruri, la care nu se răspunde direct într-un text. Să pui întrebări și să nu dai niciun răspuns la întrebările acelea. Nimeni să nu dea niciun răspuns. Toată lumea să arunce cu zeci și sute de întrebări care practic ridică fiecare câte o problemă sau deschide câte o ușă, dar nimeni să nu răspundă public.
Tu pleci acasă cu o întrebare a lui X și cu întrebarea lui Y și în felul acesta devin fertile în capul tău, ele dau naștere la conexiuni și la idei noi.
Exact. Ideea este că și în demersul domnului Gábor Tompa s-au pus foarte multe întrebări care mi-au dat mie de lucru, care i-au dat Adei [Milea] de lucru, care s-au întors cu alte întrebări. A fost – o să sune metaforic și intenționat silistic în sensul piesei, dar nu este – burtă în burtă. Așa a fost, într-un fel, și procesul nostru de lucru în care se deschideau niște lumi și niște direcții.
Trebuia să coborâți treptele și n-aveați cum altfel… Nu știu dacă știi de Tereza de Ávila, care este una dintre marile sfinte catolice; una din cărțile ei este Castelul interior, în care povestește cum a ajuns ea să-l cunoască pe Dumnezeu și la comuniunea supremă cu Dumnezeu; ea descrie tot acest parcurs plecând de la organismul uman și regândește tot interiorul organismului uman sub forma unui castel interior, pentru că, de fapt, comuniunea acolo are loc și este una profund organică. De fapt, ea a vrut să spună că trebuie să trăiești întru Dumnezeu cu totul. Așa și voi: a trebuit să intrați în burtă, după care să și ieșiți de acolo.
Și să ne și uităm la ea!
Da, să vă aruncați în afară.
Domnul Gábor Tompa a lucrat și cu omul Răuță, nu numai cu actorul Răuță.
Exact, e una dintre trăsăturile care-l definesc.
Iar modul acesta de lucru e motorul principal pentru mine: te simți implicat atât de mult, dar implicat nu prin faptul că te implici tu, ci prin faptul că te implică cineva. Atunci timpul acela de 15 zile putea să fie și de 10 zile. Evident, au existat și chestii tehnice la mijloc, chestii de decor, dar cred că fiecare dintre noi s-a gândit „O să facem!”. Practic ce-am făcut noi la Cluj, eu cu dumnealui, a fost să schițăm drumuri, intenții, contexte, fragmente de regie și de actorie și de parcurs al personajului într-un spațiu de la Sala Studio [a Teatrului Maghiar de Stat Cluj], cu niște marcaje, spunând „Și aici va fi…”, „Și aici va interveni…”. Neavând încă muzica, ci pur și simplu doar structura de idei.
Credit foto: Mihaela Marin
Asta cred că v-a salvat.
… și umorul lui Gábor Tompa, plus câteva elemente de recuzită; capetele acelea sau ouăle, cum le mai numim noi, au existat încă de acolo, de la repetiții, cumva am construit pe ele. Știu că, practic, ce aveam de făcut era ca după fiecare repetiție să mă duc să mă uit pe fragmentul de text care ar urma să fie ridicat și tot așa. Era un amestec de exaltare și de încântare și, în același timp, mult necunoscut.
Te întrebai dac-o să faci față?
Nu știu dacă să fac față, ci mă întrebam cum se va termina parcursul ăsta. Adică, nu cred că am lucrat vreodată atât de compact. Am mai lucrat, e adevărat, în cazul domnului Măniuțiu la Alcool, dar acolo, munca principală a fost cu Ada Milea, pentru că noi am făcut song-urile înainte și a fost doar o perioadă de 10 zile aproximativ, cât am organizat întregul cu dumnealui. Dar acolo e un spectacol concert, ceea ce e altceva.
Revenind, la Iona, cred că asta este esențial pentru colaborarea noastră, că dumnealui a lucrat și cu omul Gabriel, nu numai cu actorul Gabriel Răuță.
Să fii un Iona-Brâncuși este, dincolo de provocare, și o onoare, asta o zic eu, nu tu. Când ai simțit că poți să-l aduci pe Brâncuși pe scenă? Care a fost momentul, dacă poți să-l identifici, când ai spus, da, pot să-l aduc aici și acum?
Domnul Tompa nu a dorit neapărat să zicem „Brâncuși este Iona!”, asta trebuie spus de la bun început. Nu asta a fost intenția noastră. De aceea nu avem proiecții cu Coloana Infinitului sau mai știu eu ce, nu că n-ar fi putut exista, dar zic așa, ca idee. Nu există altceva ultra-super-concret, deși avem acel costum, deși avem această structură de materie, de formă, de luptă cu…
Și ideea aceasta asta creator, pentru că e vorba, mai degrabă, de creator cu C mare, decât de Brâncuși ca sculptor. N-aveți unelte pe scenă, puteai să ai o daltă, e un exemplu.
Există o mică daltă, un cuțit și un ciocan…
… care compun la un moment dat simbolul comunismului (secera și ciocanul).
Ideea cu artistul care încearcă să dea un chip formelor cu care lucrează mi se pare valoroasă și este bine că este doar sugerată, pentru că e foarte posibil ca lumea să nu identifice (cum ai identificat tu) acea imagine pe care probabil n-o cunoaște, unii nu cunosc această imagine a lui Brâncuși (cea a lui în haine de lucru), știi? Dincolo de asocierea cu Brâncuși, rămâne această luptă a artistului, care cred că e și un fel de mănușă aruncată în societatea artistică a zilelor noastre.
Domnul Gábor Tompa a spus asta și la conferința de presă, dar am discutat-o și noi: a avut tot timpul (deși nu a exploatat în niciun fel amintirea) cu dumnealui această prietenie cu George Constantin și ceva din această amintire, nu știu dacă conștient sau inconștient, îl inspira sau îl determina într-o anume direcție. Nu cred că am ceva în comun cu George Constantin, dar faptul că el a fost primul care a interpretat Iona, faptul că jucăm la Sala George Constantin… pentru dumnealui sunt niște lucruri foarte importante.
Credit foto: Mihaela Marin
A existat un moment clar când ți-ai zis da, pot să-l fac pe Brâncuși? Am nevoie de un răspuns, ca să mă pot lega de următoarea întrebare.
Știu că ai nevoie, dar nu pot să zic că există așa ceva.
Nu te întreb dacă îți place arta lui Brâncuși, c-ar fi culmea, dar te întreb dacă ți-ai dori să te apuci de sculptat sau de pictat, după ce-ai făcut acest rol.
Trebuie să-ți mărturisesc: când eram la școală îmi făcea tata desenele și picturile pentru teme. Poate să pară un amănunt prozaic cumva, dar la început sunt două capete în spectacol, care sunt acoperite cu un fel de lut, un material modelabil, și la început, cât am fost la Cluj și am lucrat, le-am preparat eu. Acum le fac cei de la recuzită, dar atunci le preparam eu în fiecare zi. Senzația asta de lut m-a făcut la un moment dat să-mi zboare gândul și să-mi zic: „Dar poate că ar fi interesant să experimentez un pic, să văd…”. N-am făcut-o, dar am avut săgeata asta: „Uite o experiență care este teatrală, nu e de altă factură!”. Un gând din acesta îți poate crea o explorare pe ceva tangențial spectacolului, dar care nu s-a concretizat până în acel moment; câteodată îți trebuie doar o scânteie ca să faci ceva.
Și nu e timpul pierdut!
Nu e, nu e ca și cum am abandonat ideea, dar e interesant faptul că am avut acest gând când am pus mâna pe lutul acela și am început să mă joc cu el. Poate că ținea și de contextul respectiv, emoțional vorbind. Cumva acolo tot ce ține de senzorial se amplifică și capătă o importanță mai mare decât în civil. Probabil că dacă aș fi pus mâna pe lutul ăla așa, pur și simplu, nu s-ar fi întâmplat nimic. Dar pentru că eram în plin proces de creație și era determinarea mea și căutarea mea, atunci mi-am zis „Ce-ar fi să mă duc, la un moment dat, să fac treaba asta?”. Dar din nou, nu ca, dacă vrei, documentare pentru spectacol, adică nu avea legătură cu asta, ci pur și simplu, ce ar fi să deschid această ușă, personal să văd cum e.
Iona e un profet până la urmă, iar toate profețiile au ceva amenințător în ele, ceva care scapă înțelegerii minții noastre. Care dintre profețiile Ionei, cel gândit de tine și de Gábor Tompa, este cea mai plină de sens pentru tine?
Cred că în contextul pe care l-a creat dumnealui, acest cadru al artistului și al luptei, una dintre imaginile pe care le port cu mine, nu că mă urmărește (urmărește sună detectivist) este imaginea cu monologul din tabloul II, monologul de final al tabloului; acest fragment din finalul tabloului doi, care zice: „Dacă aș avea mijloace, n-aș face nimic altceva decât o bancă de lemn în mijlocul mării, construcție grandioasă de stejar geluit, să respire pe ea în timpul furtunii pescărușii mai lași.” Urmează fragmentul care-mi place cel mai mult: „E destul de istovitor să tot împingi din spate valul dându-i oarecare nebunie.” Și continuarea: „Vântul, el, mai degrabă, s-ar putea așeza acolo din când în când și să zică așa, gândindu-se la mine: n-a făcut nimic bun în viața lui decât această bancă de lemn, punându-i de jur împrejur marea. M-am gândit bine, lucrul ăsta l-aș face cu dragă inimă, ar fi un lăcaș de stat cu capul în mâini, în mijlocul sufletului.” Această bancă de lemn în mijlocul mării e pentru mine o expresie și a creativității, dar prin ceea ce poate să însemne ea, atât de nelalocul ei poate să pară în cotidian o bancă de lemn în mijlocul mării, care e făcută să ajute niște pescăruși să se odihnească.
Nici măcar oameni.
Și atunci, cred că această, dacă vrei, profeție a artistului, a creatorului și a demersului lui, mi se pare a fi una din cele mai relevante idei din cadrul nostru, din filtrul nostru pentru Iona.
Echo-ul tău în spectacole e Cristina Juncu. Cum este să ai ecou, și încă unul atât de muzical?
Două lucruri trebuie să fie menționate aici. În primul rând, regizorul și-a dorit ca acest personaj să fie un personaj feminin, a fost un statement de la bun început, o latură feminină a lui Iona, în același timp o parte sau o entitate care se joacă cu tentațiile și cu reușitele sau eșecurile personajului din care ea însăși face parte. În al doilea rând, am ajuns la această variantă la propunerea Adei, ele două colaborând și înainte. Cristina a studiat vioara, dar are experiență și cu alte intrumente muzicale; Ada știa că Cristina cântă la hang drum, pentru că ea însăși îi împrumutase un astfel de instrument ca să exploreze; în spectacol avem o altă formă de hang drum, dar ideea e că Ada a spus de la bun început că ea nu ar putea fi cu totul alături de noi, să fie ea însăși în spectacol, din cauza faptului că lucrează foarte mult în alte producții, ceea ce ar împiedica oarecum evoluția spectacolului. Și Ada i-a spus domnului Gábor Tompa că există în Teatrul Nottara o actriță care este foarte talentată și care poate să facă cu brio ceea ce încercăm; domnul Gábor Tompa, care nu o cunoștea pe Cristina, dar având încredere totală în Ada, a zis perfect, așa facem. Mi s-a părut fascinant că așa cum eu am lucrat cu dumnealui la construcția spectacolului, așa a lucrat Cristina cu Ada, nu neapărat în paralel, dar într-o structură la fel de compactată și au făcut niște lucruri pe care le vedem astăzi în spectacol (unele n-au intrat mai intrat). Un tip de lucru pe care l-am admirat și pe care l-am salutat și mi se pare o idee excelentă această alăturare a piesei cu universul acesta și cu un talent foarte, foarte special care este Cristina Juncu.
Credit foto: Daniel Răduțu
Ai mai lucra cu Ada Milea? Dar tot nu știu ce rol acorzi tu muzicii în viața ta personală și profesională. Chiar așa, tu știi să cânți la un instrument? Și o altă întrebare: ai face vreodată musical?
Cu Ada am mai lucrat la Alcool, unde, la fel, a fost o chestie de super încredere pentru că – răspund așa, în pași mărunți la întrebările tale adunate într-una singură – nu sunt un cântăreț prin excelență. Nu am o ureche care să mă ajute, dar pentru că Ada filtrează aproape totul prin actorie și nu prin teorie muzicală, când e vorba de lucrul cu actorii, am realizat niște lucruri în spectacolul Alcool pe care nu m-aș fi gândit că le pot face vreodată. În al doilea rând, nu cânt la niciun instrument și am mai spus asta (cred că o dată, într-un alt interviu), dacă e să numesc unul dintre lucrurile care mi-ar fi plăcut foarte mult să facă parte din viața mea, din tot ceea ce sunt eu, atunci acela ar fi să știu să cânt la un instrument. A, pot să zdrăngănesc niște chestii pe chitară, pot să reproduc niște lucruri la pian așa, dacă mă străduiesc, adică punctual pentru niște momente, dar nu sunt cel – răspund acum – care ar putea fi distribuit într-un musical și să facă performanță din rolul respectiv. Și pot să povestesc despre un fapt care cred că i-ar amuza pe părinții mei foarte mult; mi-am dorit foarte mult o chitară și când aveam 4 ani, părinții mei, care nu știau nimic despre abilitățile mele – nici n-am fost genul care să fie îngropat în jucării sau căruia i se îndeplineau neapărat toate dorințele – și-au spus „Ia să-i luăm chitara asta, să vedem ce se întâmplă!”. Și chitara aia a stat sub un pat în cutia ei vreo 10 ani de zile, timp în care nu m-am atins de ea niciodată, am scos-o de acolo, m-am uitat la ea, am făcut așa de două ori și atât. Ideea este că dacă-i cumperi unui copil o chitară, du-l și la cineva care să-l învețe, nu? Adică serios, despre ce vorbim aici? 🙂 Povestim întotdeauna întâmplarea asta cu umor, dar am avut șansa să devin un virtuos al chitării și nu s-a întâmplat! 🙂 După aceea când m-am apucat prima oară și am mai învățat două-trei lucruri, 5-6 piese, 10, câte am învățat, aproape niciodată nu au fost melodii din zona celor super cunoscute; nu, eu m-am apucat (nu pe chitara din copilărie, evident) să învăț colinde, pentru că pentru mine asta cu mersul cu colindul era ceva artistic; încă nu aveam ideea cu teatrul; era un obicei, e adevărat, dar era și o chestie artistică care ar fi putut fi îmbogățită în mintea mea – uite, sunt unii care știu să cânte colinde la chitară, ia să văd…… Și pentru că în general acordurile sunt destul de simple, la unele colinde, am învățat câteva asemenea piese și asta a fost toată implicarea mea.
Ulterior, a existat un om care m-a pus un pic la treabă, pe niște instrumente de suflat, numele lui este Iosif Herțea, într-un spectacol făcut la Teatrul Nottara cu mulți ani în urmă, se chema De trei ori dragoste. Era făcut de o regizoare germană, Ulrike Döpfer, care a reunit trei texte diferite, două japoneze și Play a lui Beckett. Construcție destul de avangardistă pentru Teatrul Nottara și pentru perioada respectivă, Ulrike era regizor și coregraf, stătuse și studiase câțiva ani în Japonia și își creease o structură de spectacol atipică. Ea l-a invitat pe domnul Iosif Herțea să facă un univers sonor al acestui spectacol. Și dumnealui mi-a spus „Gabi, tu o să trebuiască să înveți să cânți la caval și la niște paie!”.
Și uite așa ne întoarcem la chestia cu variația: nu se poate să nu existe cel puțin un lucru care să te îmbogățească atunci când ai o temă nouă și un univers nou. …..cât am cântat eu la cavalul ăla sau la paiele alea, nu știu, 3 minute din tot spectacolul, dar e un lucru care m-a făcut să-mi spun că ar putea să fie și aceea o cale, s-ar putea să fie și acela un drum.
Deci, ca să închid întrebarea, cred că acum aș putea să mă dezvolt în cariera muzicală numai alături de Ada Milea. 🙂
Iona e un spectacol profund, care oricum se cere revăzut, pentru că, oricât de bine ai ști textul, tot pot să apară noi sensuri. Deja ați jucat și la Nottara, dar și Cluj. Spațiul de joc este pentru voi o sursă de diferență?
Cinstit vorbind, nu e o mare diferență. Singurul lucru care este scenografic, dar poate fi și metaforic, este că balena de la Nottara este închisă exact deasupra capului, iar la Cluj mai există niște metri. Aici mai este ceva interesant, din punctul de vedere al light design-ului, pentru că în capsula asta de la Nottara punctele sunt foarte minuțios alcătuite, iar la Sala Studio de la Maghiar e mai mult halou, mai mult …
Se crează altă reflecție.
Da, și dacă putem să considerăm că e o diferență, asta ar fi cea a atmosferei vizualului (din punctul de vedere al eclerajului). Ar mai fi o difererență: publicul la Nottara e așezat altfel decât la Cluj. Oricum, mă bucur că se joacă în două săli diferite și în două orașe. Nu e nicio surpriză pentru mine că publicul de la Nottara e foarte diferit de publicul de la Maghiarul din Cluj.
În spectacolul Iona, marca Gábor Tompa există, nu știu, câteva sute de semne. Când vezi că la un alt public se activează și alte semne, asta pentru tine ca performer, creator al spectacolului, nu poate să fie decât o chestie de împlinire. Acele semne se ridică pentru oameni diferiți, pentru background-uri diferite, pentru contexte emoționale diferite, ele se activează și asta e important cu adevărat. Un spectacol este viu în sensul în care generează lucruri, care cere noi chei de interpretare.
E un spectacol care ar trebui dus în cât mai multe festivaluri.
Și eu sper asta. Evident că va fi în festivalul Teatrului Nottara din toamnă, sperăm, nu știu, să fie și în FNT, vom vedea. Eu aș fi chiar curios, pentru că am exercițiul ăsta de la De vânzare, dar mai ales de la Tipografic Majuscul, să aflu reacțiile publicului; să discutăm direct, dar nu ca să despicăm textul de la Iona și să vorbim despre sensuri. Am întâlnit foarte mulți tineri la reprezentațiile deja jucate, cu o energie și cu o atenție foarte fine. Pur și simplu eu nu m-am așteptat și poate că e o prejudecată de a mea, dar au fost săli în care 80% erau liceeni și energia era atât de mișto, atât de bună! Eu aș fi deschis la un moment dat să împărtășim lucruri. Dincolo de dialogul ideilor și al emoțiilor, eu cred că am fi surprinși să vedem la o asemenea construcție de spectacol că pot exista niște interpretări personale ale lucrurilor la care noi nu ne-am gândit.
De aceea mi se pare că-i valoros când ai de jucat în mai multe locuri, mai multe spații (oricum mă detașez de toate, cu toată empatia pe care o am pentru acest spectacol): textul propriu-zis e atât de deschis și are atâtea valențe, încât ar fi păcat să nu fie văzut de cât mai mult public.
Cât de mult simți că te-a schimbat Iona și ce schimbări crezi că-ți va aduce pe viitor acest proiect? Întreb asta pentru că sunt convinsă că poți să spui că ai trecut peste un prag cu acest rol.
În primul rând, atunci când am avut prima reprezentație, am fost încărcat de atât de multă emoție personală! O să pară nu neapărat un paradox, dar ceva banal ce zic acum, ce este challenging întotdeauna la un spectacol de teatru este că o dată ce l-ai început, nu poți să-l oprești. Știm asta prin definiție, e subînțeles cumva, dar în momentul în care sunt eu cu Cristina acolo, drumul acela trebuie făcut! Și trebuie făcut bine! Iar la primul Iona cu public am avut niște emoții pe care cred că nu le-am mai avut de mult la prima reprezentație a unui spectacol, dar date nu neapărat de presiune, de responsabilitate, ci de faptul că suntem aici, chiar suntem aici. Și după aceea satisfacția (când am ajuns la cabină) era atât de mare! Încerc să-ți răspund apropo de schimbare: făcând drumul ăsta, atât de încărcat și atât de dens, în primul rând a fost o rezervă de încredere pentru mine, pe care am căpătat-o [care a venit la timp – n.m. Nona Rapotan]! De prin octombrie-noiembrie anul trecut – încă nu începusem cu Gábor Tompa, dar discutam lucruri – și asta o mărturisesc fără niciun fel de opreliște, eu personal am trecut prin niște transformări personale, emoționale, de opțiune, dar vorbim despre chestii care țin mai degrabă de o resetare a modului de a trăi, dacă vrei. La mijlocul acestui proces, mă rog, vorbesc despre mijloc, pentru că suntem în luna iunie, dar el continuă, au început repetițiile la spectacolul Iona și practic tot ce s-a întâmplat la repetiții a fost conectat, sau câteodată disturbat, sau câteodată în rimă cu ceea ce se întâmpla și în interiorul meu și de aceea acest proiect este foarte important sau a mers în paralel cu o schimbare pe care eu însumi mi-o doream pentru mine. Și nu știu de câte ori se va mai întâmpla asta, poate niciodată!
E unul dintre momentele acelea unice.
Sunt atâtea lucruri din textul acesta care mi-au dat mintea peste cap, pentru că aveau legătură cu lucrurile concrete și cu schimbările concrete pe care mi le doream eu pentru mine! Și de aceea nu pot să zic decât că e posibil ca acest text, apropo de întrebarea ta și despre viitor, nu neapărat să mai schimbe lucruri, dar să consolideze lucruri care țin de omul cu care îți spuneam că Gábor Tompa a lucrat.
Eu ce să-ți doresc? Să mai ai astfel de întâlniri, cu astfel de regizori!
