Din cer au căzut trei mere de Narine Abgarian a apărut în această toamnă la Editura Humanitas Fiction, în traducerea excelentă a Luanei Schidu. Un roman de o frumusețe aparte, care vine să completeze într-un mod unic peisajul literaturii ruse contemporane. E greu să înțelegi de unde atâta forță în scriitura acestei autoare de origine armeană, dar stabilită la Moscova. De fapt, forța este combinată cu un spirit de observație aparte, la cele adăugându-se delicatețea. Am încercat să aflu mai multe despre rădăcinile scriiturii ei și iată ce am aflat.
Mulțumesc, Anton Breiner, pentru traducere!
***
În copilărie, mai cu seamă în primii ani, avem nevoie de părinți și bunici, adică de păstrătorii de istorii. Dvs cine v-a citit cele mai multe povești? Care este cea mai dragă poveste pt dvs?
Poveștile cel mai adesea mi le spunea străbunica, Tamar, ceilalți adulți munceau mult, și nu prea aveau timp liber. De aceea, toate basmele, toate legendele pe care mi le amintesc sunt legate de ea. Ea povestea foarte interesant și despre viața ei. De exemplu, că în tinerețe avea niște cosițe roșcate foarte lungi și era nevoită să le lege în jurul corpului, ca pe o curea, ca să nu o încurce când făcea curățenie sau gătea. Această imagine o am până acum în fața ochilor.
Care este amintirea cea mai vie pentru dvs legată de poveștile copilăriei?
Una dintre cele mai vii amintiri este despre felul în care bunica mea cocea pâine. Scotea pâinile rotunde și aurii din cuptorul de piatră: erau ca soarele – mari, fierbinți, rumene. Bunica rupea o pâine, o ungea repede cu unt, fărâma niște brânză, adăuga ierburi aromatice și ne-o împărțea nouă, nepoților. În curtea casei noastre creștea un dud mare, ne cățăram în el, ne așezam pe crengi ca niște vrăbii, mâncam pâine și priveam lumea.
Cât de mult povestiți dvs celor din jur?
Eu spun povești în cărțile mele și pe pagina mea de Facebook. Toate poveștile mele sunt alcătuite din amintiri și observații. Sunt diverse – triste, amuzante, amare, vesele. La fel ca viața însăși.
Vă considerați membru activ al comunității dvs? Țineți legătura cu oamenii din comunitate, îi cunoașteți, le știți problemele?
Sunt o persoană destul de închisă. Scriitorii sunt mari introvertiți, le e mai ușor să fie cu ei înșiși decât cu cei din jur. Iar munca cu textul îți răpește atât de mult timp și efort încât nu-ți mai rămâne timp pentru socializare. Dar păstrez legătura cu diaspora armeană de la Moscova și cu Armenia, ajut pe cât posibil. Nu poți rupe legătura cu poporul rău, cu rădăcinile tale. Fără ele, nu ești nimic.
Cum este văzut scriitorul la dvs în comunitate? Este o persoană importantă, esențială în conservarea memoriei?
Mă tratează cu respect, dar, cunoscându-mi firea închisă, încearcă să nu mă deranjeze prea mult. Și pentru asta le sunt foarte recunoscătoare.
Istoria literaturii ruse are câțiva naratori de mare forță. Romanul dvs a luat unul dintre cele mai importante premii (care vă pune, într-un fel, în legătură cu Tolstoi). De asemenea, câțiva dintre cei mai mari scriitori ai momentului vă recomandă romanul ca fiind unul de top. Dvs cum vă raportați la toată această istorie a literaturii ruse (trecută sau actuală)? Ce nume nu uitați niciodată să le recomandați celorlalți?
Este o mare fericire când cărțile tale sunt citite și recomandate. La urma urmei, scriitorul își scrie poveștile pentru a atrage interesul oamenilor. Este o fericire aparte când ești remarcată de colegii tăi scriitori. Este ca o dublă laudă, ca o binecuvântare pentru noi proiecte. În adâncul sufletului oamenii creativi sunt foarte vulnerabili și nesiguri, de aceea primesc orice cuvânt bun cu o imensă recunoștință.
Dintre scriitorii ruși contemporani, încerc să nu ratez operele lui Evgheni Vodolazkin, Aleksei Salnikov, Marina Stepnova, Guzel Iahina, Mariam Petrosian. Dintre clasicii contemporani, îmi plac foarte mult Liudmila Ulițkaia, Liudmila Petrușevskaia, Tatiana Tolstaia, Serghei Dovlatov … Am mulți scriitori preferați, și este o mare fericire să îi pot citi.
Narine Abgarian -credit foto Anna Danilova
Istoria unei comunități vs istoria unui stat prin ochii unui singur martor. Martorul acesta are anumite calități: vede, aude foarte bine și reușește ca din amănunte să dea o perspectivă cât mai obiectivă asupra evenimentelor. Dar e departe de orice fatalism. Anatolia este numele naratoarei, o voce feminină, dar este și numele patriei. Cum ați ajuns la ideea că Ea, Anatolia, trebuie să fie vocea romanului?
Autorul își poate propune orice, dar eroii decid oricum după capul lor. Am vrut să scriu o culegere de povestiri scurte și amuzante despre bătrâni. Mi-a ieșit o carte despre iubire, speranță și credință în viață. De ce a fost rostită tocmai de vocea Anatoliei – nu știu să spun. Poate că în personajul ei s-au concentrat, într-adevăr, mai multe elemente – istoria familiei ei, a patriei ei, povestea singurătății, a devotamentului și altruismului. Cel mai important merit al ei constă în faptul că a readus viața în Maran și a dat speranță bătrânilor. Cât timp în sat se nasc copiii, ei vor trăi veșnic.
Cel care povestește, cel care vede și cel care ascultă – trei „personaje”, trei oameni fără de care istoria orală n-are sens. Pt dvs, cine a fost personajul cel mai prezent/influent de-a lungul anilor – cel care povestește, cel care vedere sau cel care ascultă?
„Trei mere au căzut din cer, unul pentru cel care a văzut, altul pentru cel care a povestit, și al treilea pentru cel care a ascultat” – acesta este finalul tradițional al basmelor populare armenești. Mi-am dorit foarte mult ca el să fie și în cartea mea.
Cine sunt cei trei oameni care mi-au adus mere? Mama, tata, bunicile, bunicul, străbunica, rude, prieteni, cei dragi… Tot trecutul meu, întreaga mea lume este compusă dintr-un număr imens de mere neprețuite.
Un roman unitar, foarte bine structurat, care se citește dintr-o suflare. Care dintre cele trei părți s-a lăsat cel mai greu scrisă?
Cel mai greu mi-a fost să scriu a doua parte, mi-a ieșit prea încărcată emoțional și m-a secat de toate puterile. Fiecare personaj cerea o atenție și o înțelegere aparte. Trebuia să rămân echidistantă, să nu mă apropii prea mult, să nu exagerez. Am vrut să împing autorul cât mai departe, să creez senzația că el nu există deloc, că eroii trăiesc propria lor viață, reală și independentă. Nu știu cât de bine am reușit, dar asta am încercat să fac.
Despre un roman bine scris se spune că e romanul care n-are „burți”, adică pasaje de care scriitorul s-ar fi putut dispensa. La Din cer au căzut trei mere nu este cazul de așa ceva. În schimb, vă întreb altceva: la ce personaj ați renunțat pe parcursul procesului scrierii? Pe cine ați purtat în minte dar n-a mai încăput în poveste?
Vă mulțumesc foarte mult, ați spus niște cuvinte foarte importante pentru mine. Cred că o operă e reușită numai atunci când autorul este în primul rând sincer cu el însuși, când nu crește în mod intenționat numărul de pagini de dragul unor convenții. Uneori țin cursuri pentru scriitori începători și le spun mereu: „De îndată ce ați simțit că ați povestit totul – puneți punct”. Este mai bine să scrii o nuvelă închegată și autosuficientă decât un roman mare, pe care cititorul îl va citi plictisit, pe sărite.
În „Trei mere” nu a trebuit să renunț la nimeni, dar în alte cărți s-a întâmplat să am personaje pe care a trebuit să le dau deoparte. Cel mai adesea ele apoi reapar în alte texte. Fiecare scriitor are propriul său univers, locuit de anumite personaje. Și fiecare dintre ele are timpul și locul său.
Scriitura dvs vă recomandă și ca una dintre cele mai bune scriitoare de literatură pentru copii. Care sunt proiectele dvs de viitor? Cui se adresează?
Asta este una dintre cele mai dificile întrebări pentru mine. Nu știu niciodată despre ce va fi următoarea mea carte. Nu știu să-mi planific și să structurez dinainte povestea: dacă vreodată aș face asta, n-aș termina niciodată de scris cartea. Am nevoie să nu știu cum se va termina, altfel pentru mine nu va fi interesant să o scriu. De aceea, nu știu cum va fi următoarea mea carte: pentru copii, pentru adulți sau pentru întreaga familie. Principalul lucru este ca ea să fie. Îmi doresc doar să îmi vină să scriu. Cât despre ce anume – asta o va decide, ca întotdeauna, întâmplarea.
