Umbra. În preajma supravieţuitorilor

Subiectul este același ca în Jurnalul Annei Frank, Băiatul cu pijamale în dungi, romanul lui John Boyne, sau ca în Friedrich, marele detectiv de Philip Kerr. Tonalitatea relatării este însă alta, mai duioasă, aproape tandră, consecință a narațiunii la persoana I și a faptului că protagoniștii sunt adolescenți cu fire romantică. Și iată că nu este imposibil să te îndrăgostești de o umbră.

Tom observă că i se întâmplă ceva neobișnuit. Este urmărit în fiecare zi, în drum spre școală și înapoi, spre casă, de o umbră, care, sfioasă, nu-l urmează chiar pretutindeni, după indiciile unei hărți misterioase. Întâi, adolescentul de cincisprezece ani se sperie. Apoi, pentru că umbra este foarte frumoasă, o fată cu păr lung și chip melancolic, Tom încearcă să afle mai multe despre neobișnuita lui urmăritoare, invizibilă pentru ceilalți. Nu-i știe nici numele, este ultimul lucru pe care-l află Tom despre ea. Treptat, din indiciu în indiciu, căutând în vecini mărturii despre anii războiului, Tom își dă seama că fata făcea parte dintr-o familie de evrei care sfârșește tragic într-un lagăr nazist:

„Se numeau Blumenfeld. Erau mama, tata, un băiat mai mic, de vârsta lui Julie și o fată de vârsta mea. În septembrie 1941, domnul Blumenfeld s-a dus să-și ducă aparatul de radio la comisariatul de poliție, pentru că așa spunea legea că trebuie să facă evreii. Dar lucrurile nu s-au oprit aici. Mai târziu, le-a fost interzis să meargă la cinema, să se joace în parcuri. Apoi, le-au dat o stea galbenă pe care trebuiau să și-o coasă temeinic pe piept. Și-n cele din urmă, poliția a venit să-i aresteze, în iulie 1942, cu noaptea-n cap, în timp ce toată lume adormea. Și nimeni n-a zis nimic, nimeni n-a făcut nimic.” (p. 131)

Printr-un artificiu narativ care, la început, creează o atmosferă stranie, autorul acordă „voce” și umbrei. Fata își spune, în paralel cu relatarea lui Tom, propria istorie, încercând să-l ajute pe tânăr să ajungă mai repede la adevăr. Cuvintele ei sunt, de fapt, o mărturie impresionantă făcută din postura de victimă a nazismului:

„De fiecare dată când sunt în curtea școlii, îmi amintesc de orele frumoase pe care le-am petrecut aici. Da, poate că erau profesoare și profesori care nu-mi plăceau… Cei care se încurcau intenționat, pronunțându-mi numele, cei care mă întrebau mereu (De unde vine numele ăsta?), cei care nu mă întrebau niciodată nimic, cei care se uitau prin mine ca și cum nici n-aș fi existat… Ceea ce până la urmă s-a și întâmplat. Dar mai erau și ceilalți, cei sclipitori, cei fascinanți, cei care mă făceau să râd în hohote… și setea mea neostoită pentru cunoaștere, pe care ei încercau să o satisfacă.

Tom tocmai s-a așezat în Quentin, ținând albumul meu pe genunchi, și s-a apucat să-l frunzărească. Iar eu frunzăresc împreună cu ei cartea vieții mele. O carte atât de mică… Mi se strânge inima să îi văd din nou pe tata și pe mama surâzând încrezători; și să-l revăd pe frățiorul meu Léon, fermecător, bucălat, cu părul numai inele, atât de plin de viață (…). Mă apropii de Tom și mă aplec peste umărul lui ca să mă văd mai bine. Mă văd… și mă vede și el! Nu doar în poză, ci ca umbră, mă vede de-adevăratelea. M-a și recunoscut.” (p. 127)

Ca într-un proces care se judecă prea târziu, Tom reconstituie faptele, căutând informații despre familia „umbrei” sale dragi. „Umbra” nu vorbește, nu-i vorbește, fiindcă i s-a interzis cândva dreptul la cuvânt și nimeni niciodată nu a ridicat, pentru ea, această interdicție. O singură dată, la final, Tom îi aude glasul, chiar în momentul despărțirii definitive, când umbra trece în lumea ei, lăsând istoria să meargă mai departe. Este clipa în care, rostindu-i numele întreg, Sylvia Blumenfeld, în ceremonia comemorării victimelor nazismului, Tom o salvează de la uitare:

„Am citit tot ce scria în cartea mea de istorie despre Germania nazistă și despre cel de-al Doilea Război Mondial. Simțeam nevoia să știu. Pe urmă am făcut niște căutări pe internet, ca să aflu și mai multe, ca să urmăresc ce se întâmplase după razie.

Locurile: Pithiviers, Drancy, Auschwitz, Dachau, Treblinka…

Cuvintele: lagăre de concentrare, camere de gazare, crematorii…

Imaginile: brațe tatuate, schelete vii, grămezi de cadavre…

Numele: germanii Hitler, Himmler; dar și francezii: Pétain, Laval, Papon…

Îmi venea să vomit, să urlu, să mă zbat, să plâng. Nu ea, nu acolo! Nu! Nu ea, nu câmpul meu de flori, pe câmpul acela de monstruozități.

Nici fratele ei mai mic, nici toți ceilalți.” (p. 129)

Se spune, exagerându-se poate, că tinerii nu mai sunt atașați de istorie, că există pericolul ca legăturile cu trecutul să se piardă de tot. Fenomentul acesta pare și mai straniu, dacă ne gândim că locuim astăzi într-un spațiu prin care s-au perindat destine și în care s-au întâmplat orori, străbatem zilnic aceleași străzi ca înaintașii noștri, locuim în aceleași clădiri în care, odinioară, au stat victimele abuzurilor celor puternici.

Într-o ediție bilingvă, accesibilă ca limbaj, într-un stil care permite emoției să prevaleze asupra altor sentimente prezente în această poveste despre dragoste și întuneric, cartea este o emoționantă căutare a adevărului și o pledoarie pentru umanitate, necesară reparație morală, marcată, de altfel, de o întreagă literatură cu acest subiect dureros al holocaustului. Umbrele vor rămâne definitiv în preajma supraviețuitorilor, recăpătându-și, miraculos, vocea:

„Te-am văzut în clipa aceea cum nu te mai văzusem niciodată până atunci. Părul tău șaten și ondulat, ochii tăi verzi, rochia ta albă. Mi-ai zâmbit, mi-ai redat casa, chipul și numele și mi-ai făcut ușor cu mâna. Și, pentru prima oară, ți-am auzit vocea…”. (p. 143)

Umbra, ediție bilingvă de Yaël Hassan și Rachel Hausfater