Cum ar fi dacă un om ar scrie o carte numai din presimţiri? Şi nu din presimţiri precum ar fi că ar câştiga marele pot la loto şi că ar urma să o întâlnească pe noua, dar mult mai fericita Marilyn Monroe, că împreună ar pleca în nişte vacanţe cât se poate de lungi şi de fericite! Ci presimţiri dintre cele mai sumbre, precum aceea, de pildă, atât de mediatizată chiar în zilele acestea, a izbucnirii… Războiului!
În primul capitol, să-i zicem aşa, intitulat „Faceţi cunoştinţă cu Filip Manakis”, un român aromân de numai 39 de ani acest Filip, se scrie chiar aşa:
„La acele prime ore ale dimineţii, Bd. Mărăşeşti era pustiu. Şi pustietatea aceea, plină de presimţiri întunecate, presimţiri pe care strategii militari le numeau realităţi inevitabile, acea pustietate matinală se completa perfect cu ceaţa acelui început de noiembrie;
o ceaţă de tărâm mlăştinos,
o ceaţă de pădure asiatică în care oamenii vânează oameni;
O ceaţă emisar sosită pe străzile oraşului doar pentru a prefaţa realitatea inevitabilă.” (p.11)
O ceaţă precum aceea din finalul serialului Penny Dreadful, când Răul pare a se înstăpâni asupra lumii! „Sângele brăilean” pare a fi firul care leagă toate cele trei romane ale sale apărute până acum: Şi Manakis are legături cu Brăila, acolo îi mai stau părinţii, „întunecimea sângelui” pare să dicteze, profetic, viitorul apocaliptic: deşi apariţia unui copil, a unei zeiţe de trei anişori, la final, oarecum facil, (deşi veţi vedea că nu este deloc aşa, supravieţuirea putându-se uşor transforma în dispreţ, p.306) pare să transforme romanul în cel mai optimist text prozaic al său!
Deşi „sângele”, fiinţa mereu gata de pierdut între lumină, epidermă şi întuneric, va striga! De data aceasta revărsându-se geopolitic mult mai generos, într-o geografie în care se pot ghici multe, dar în care salvarea, pentru unii, va veni de pe Marea Neagră!
Romanul nu este deloc numai „naraţiunea socială a unui război” amintind şi de ceea ce a fost în fostul spaţiu ex-iugoslav, dar şi de ceea ce se poate întâmpla în Transnistria sau în Donbas, cu accente şi… „fisuri” tarkovskiene (inclusiv cu o „alergare” cu o drezină amintind însă mai mult de filmele lui Kusturica, spre deosebire de sobra drezină din „Stalker”), convingându-ne, dacă mai era cazul, că oamenii se pot transforma în nişte fiare înnebunite, înfometate, precauţia fiind şi ea necesară:
„folosirea în roman a unor instituţii sau organizaţii urmăreşte doar scopuri ficţionale şi nu caută să emită sau să inducă vreo teorie. La fel şi situaţiile geopolitice care stau la baza naraţiunii.”
Rezultă o distopie care ridică gradul cercetării scriitoriceşti a fiinţei umane, amplificând scenografia, decorurile, ambiţiile ş.a. utilizând elemente din „Mad Max” (menţionat), în timpul forţării trecerii printr-un oraş cu un convoi de ajutoare umanitare, sau tensiunea din filmele politice ale unui Costas Gavras, cu toate încâlcelile posibile: de o parte avem francezi, americani, români şi polonezi, de cealaltă ruşi, (teribili Vrăjitorii, coborâţi parcă din Conan Barbarul), chinezi, afgani, kazahi…
Suntem prin 20… şi ceva, nu prea departe de grozăviile din Bosnia, existând supravieţuitori de acolo, „Europa încă există!” (p.304), aluzia fiind probabil la Uniunea Europeană, un oarecare euroscepticism, moderat, nu prea întâlnit în literatură, murmurând în surdină poate „The Final Countdown” al celor de la Europe (care era ascultat imediat după căderea comunismului la noi!), deşi sunt menţionaţi/ menţionate Terror Bird cu „Small Town Boy”, David Bowie & Stevie Ray Vaughan – Let’s dance, David Gahan, depeşistul, cu „I feel you”, Nick Cave cu gaşca lui, Ini Kamoze – Here Comes the Hotstepper…
O petrecere a jurnaliştilor pe „frontul îngheţat” este memorabilă, mai ales că este urmată imediat de o răbufnire a conflictului, în urma căruia mor cinci jurnalişti, printre care şi o sexoasă cehoaică, parcă, ale cărei avansuri sunt respinse de Filip spre eternul regret!
Dar, la urma urmelor, este şi un roman subtil de dragoste, este romanul unei chemări de dincolo de moarte, de după o moarte spectaculoasă, cea a tatălui lui Ingrid, eroina angajată la O.N.U., dispărută în spatele frontului, dar, după cum spuneam, deşi va fi o căsătorie şi un copil, tenebrele vor fi, din multe puncte de vedere, mai puternice…
Nu în zadar chemarea este a unor „ochi sortiţi lumilor subpământene” şi chiar dacă portretul final al lui Ingrid poate fi nesatisfăcător, scriitorul neinsistând, acei ochi te pot urmări mult şi bine… De altfel, nu o femeie este mesajul acestei cărţi!
Ci, printre altele, şi acesta, apropo de Celălalt:
„Alteritatea poate fi o morgă cu vitrine. Posibilitatea dezastrului trezeşte în noi o fibrilaţie necrofagă, care, odată colectivizată, recheamă în inimă trăiri păgâne ale jertfei. Dacă arunci un peşte de pe o statuie, toată lumea va căsca. Un om pus în locul acelui peşte – ei, altă treabă, elasticul filosofic al suferinţei se lăţeşte subit şi emite sunete. Indiferent de cât de mult a modificat evoluţia digitală consumul de informaţie, Moartea rămâne vedeta supremă…” (p.32)
Omul de pe statuie este tatăl lui Ingrid, un cărturar în felul lui, statuia nu este chiar una oarecare, ci aceea a lui Prometeu de la barajul Vidraru, ceea ce se va întâmpla acolo va aduce aminte de manifestaţii precum acelea împotriva Roşiei Montana (sic! Adică a ceea ce s-ar fi putut întâmpla pe acolo!), va exista şi un act terorist, morţi ş.a.m.d.
Spuneam de fire (şi de sânge) care leagă cărţile de proză ale lui Liviu G. Stan, cu siguranţă unul dintre cei mai interesanţi scriitori contemporani, practic încă în afara mainstream-urilor „oficiale”: era moto-ul din „Casele vor uita”- cronica aici, pe Bookhub.ro -, din Pascal Quinard: „Aș fi vrut să fac din recunoașterea pe întuneric specialitatea vieții mele.”
Întunericul (evoluţiei şi involuţiei) speciei umane, surprins şi pe grafica copertei, prietenia sa cu Oroarea, înrudirea cu Moartea mai sus menţionată, sunt personaje demne de filme cu super-eroi, eroii, în special Filip şi prietenul său bulgar, Rosen Todorov, la care putem adăuga şi pe „Omul cu hărţile” (poate deloc întâmplător, apropo de o anume singurătate filosofică, cei doi mor; Rosen şi Omul, mor şi ei, Filip având nevoie de tratament post-traumatic), fiind cei care, cu absurd pre absurd călcând, într-un fel, menţin o anumită lumină, căldură a solidarităţii umane, la care mai aderă, caricatural sau nu şi alte personaje memorabile, „dăruite” Cenuşii, într-o mai mult decât mişcătoare ceremonie funebră literară:
„Ia-ţi rămas bun de la Rosen, dăruieşte-l cenuşii, dă-i drumul, ACUM, altfel nu te voi putea aduce înapoi, Toma Bentoiu, dăruieşte-l cenuşii, Maciej, dăruieşte-l cenuşii, Horaţiu, dăruieşte-l cenuşii, Artem, dăruieşte-l cenuşii, Ra, dăruieşte-l cenuşii, Anezka Svoboda, dăruieşte-o cenuşii, Armend Istrofi, dăruieşte-l cenuşii, Tim Moore, dăruieşte-l cenuşii, Altona, Mekor şi Kermoklava, dăruieşte-le cenuşii!” (p.300)
Altona, Mekor şi Kermoklava sunt localităţi purificat etnic, şterse de pe suprafaţa pământului, distruse, pustiite, ceilalţi sunt oameni care mor, care dispar, despre care nu mai ştim nimic! Se moare mult în această poveste europeană, care poate fi una referitoare la cazuri reale, precum cele din fosta Iugoslavie…
Figură aparte este un Şerban Pelinel, personaj misterios, de un cinism aparte, cel care îl va ajuta, chiar dacă vor exista tensiuni, pe Filip să plece în căutarea lui Ingrid, dispărută în zona simbolicului oraş Kermoklava! Filosofia lui de viaţă şi de… organizaţie poate fi punct de plecare pentru o altă distopie, ucronie sau ce vreţi d-voastră!
Umorul şi sarcasmul pot duce la lecţii precum aceea care este administrată de către o societate tradiţională, vorba vine, unui robot (p.46-47), o societate care poate deveni criminală atât de uşor!
Felix Nicolau consideră pe coperta a IV-a că este cel mai bun roman al lui Liviu G. Stan. Pe F. Nicolau îl poţi contrazice greu: cert este că e, într-un fel, mult mai complex decât celelalte. Deşi Filip este din aceeaşi familie de „străini” precum Jarek Dawid ori Andrei Viman, cu sensibilităţile şi bizareriile lor, portretul antropologic al unor societăţi este mult mai detaliat, cu toate tuşele de film cu agenţi secreţi ori jurnalişti, Filip fiind jurnalist, care conduc anchete laborioase…
Este portretul unei Europe care poate crede în sfârşituri diverse de Europe, un portret care poate fi văzut-trăit şi din subterane dostoievskiene; o Europă care poate invoca continuarea poveştii, ca într-un discurs menţionat al lui Barosso (p.257), o Europă care trebuie să fie atentă la „furia şi înjurăturile naţiunilor europene dărâmate de criza economică şi de fiascoul regionalizării.”, deoarece unii, traumatizaţi sau nu, pot crede că
„aparţin unei pierderi de sarcină a Europei, unui trecut cu pedigriu iluminist care nu s-a mai putut naşte şi este despărţit de acest prezent printr-un chiuretaj de proporţiile unei trădări. Poate pentru că imaginea neoanelor sparte (nota A.G.S. conţinând numele EUROPA) redă cioburile fireşti de Europă din vieţile europenilor şi vieţile europenilor din utopia unităţii. Sunt atâtea Europe contradictorii cu idealul oficial într-o singură asociaţie de proprietari, încât ceea ce ne face să ne detestăm este mai convingător decât orice recomandare de coabitare continentală.” (p.259)
Scriam că în romanul de debut al lui Liviu G. Stan, „Sânge de pasăre pe haine” este un fir de sânge ireal care ne poartă sufletele către ceea ce Jung numea „inconştient colectiv”, către ceea ce ar fi aprioric (dar nu neapărat kantian) sentimentul păcatului originar.
Ochii care au văzut acel păcat sunt ochii care ni s-au dăruit când am fost iertaţi, dacă am fost iertaţi… Sunt „ochii sortiţi lumilor subpământene”, după care te poţi duce până la sfârşitul lumii, care te pot salva, dar te şi pot pierde…
Dacă Jarek Dawid era „un bărbat de 30 de ani care nu mai crede în binefacerile imaginaţiei”, Filip Manakis, ajuns la final de carte la 43 de ani (avea 39 la început, scuze dacă am mai precizat asta!), cu fetiţa în cârcă, îşi permite luxul de a se gândi la toate libelulele din jur…
Încercând să uite de alţi oameni care transformau alţi copii în bombe umane…
Trebuie să recunoaştem că sunt cuvinte, cu toată onomatofobia, schije, cioburi, răni, nebunii, orori cu care chiar este dificil să jonglezi…
Din ele, Liviu G. Stan, precum un alt personaj din carte, a ridicat o scară care (mai) poate avea câteva trepte candide, o scară-alegorie, pe care, dacă te urci, poţi citi chiar înainte de marea catastrofă:
„Tot ce am trăit în ultimele luni este o alegorie pe care o detest. Pentru că m-a separat în două euri. Sunt eu, cel care vieţuieşte mecanic şi înregistrează totul cu o lentilă rece, permanent bulversat că trebuie să rămân teafăr. Şi, pe locul al doilea, înfrânt de cealaltă persoană din mine, sunt eu, un vierme în mărul memoriei mele, forţându-mă să pricep cum anume trebuie să fie dorul de cei dragi într-o aşa conjunctură, cât din mine poate simţi o iubire reală pentru ei şi cât din mine se află aici pentru a primi confirmarea unei nimicnicii.” (p.288)
Posibila crimă care are loc ritualic sau nu chiar la începutul romanului îşi va găsi sau nu explicaţie. Sau iertare.
Scriitorul plecat în căutarea inocenţei, ca să mai facem apropo la un minunat poem despre… degete în istorie (p.68-69), cu siguranţă, când se va întoarce, nu va mai avea toate degetele. Dar cele lipsă vor lipi ceva în povestea care nu se mai termină de mult cu „au trăit împreună până la adânci bătrâneţi”… Geopolitic sau pur şi simplu… omeneşte.
Filip Manakis: o poveste europeană de Liviu G. Stan
Editura: Fractalia
Anul apariției: 2019
Nr. de pagini: 312
ISBN: 978-606-9028-15-5
Cartea poate fi cumpărată de aici.
