Tehnici de supraviețuire în lagăr

„Departe, afară lumea se luptă furioasă,

Aici înăuntru blând înfloresc o sută de flori…”[1]

Termenul de „lagăr”, potrivit DEX-ului, prezintă numeroase sensuri, dar cel ce interesează demonstrația noastră este de „loc în care sunt ținuți închiși și sub supraveghere prizonierii de război sau, în regimurile totalitare, persoanele considerate ostile regimului.” Acea conjuncție disjunctivă împarte chiar subiectul celor două romane ilustrative pentru definiție: Garnizoana din Siberia de Markovits Rodion și Mai este oare acesta un om? de Primo Levi. Deși stilistica acestora(sub forma reportajelor de front, stilul neutru și de multe ori impersonal al primului; fragmentarismul capitolelor celui de-al doilea, dat de necesitatea urgentă de destăinuire a autorului) nu va fi comentată, relevant este că în spatele ambelor relatări se află o experiență biografică extremă.

Pe scurt, primul roman parcurge cei șapte ani de prizonierat ai unui tânăr doctor în drept. Prins inițial în vâltoarea primului război mondial, candidatul-ofițer din armata Imperiului Austro-Ungar ajunge să fie luat prizonier de ruși și transportat prin taigaua siberiană până pe malul fluviului Amur unde va petrece restul conflagrației (și încă câțiva ani) într-un lagăr pentru ofițeri. Deși suntem întâmpinați inițial de monotonia și de continuitatea formelor instituționalizate ale cazarmei monarhice austro-ungare, de atitudinile și educația adânc înrădăcinate ale ofițerilor, de conveniențele rigide, ierarhie și disciplină, asistăm la un proces treptat de coroziune a acestora și de infiltrare a spiritului liber, a pasiunilor refulate, a deciziilor raționale și iraționale, a instinctului de supraviețuire, a șansei și, în final, a ceea ce Levi numește un experiment diabolic „pentru a stabili ce este esențial și ce este dobândit în comportamentul animalului-om în lupta pentru existență.”[2] Practic, întreg romanul este o lungă deziluzionare, iar acesta este pârghia cu care îl putem lega de cel de-al doilea. După capturarea din 1944 dintr-o tabără de partizani din Italia, Primo Levi trăiește experiența ultimului an de existență al lagărului de muncă Auschwitz III-Monowitz, până la abandonarea acestuia de către naziști și sosirea trupelor rusești. Deși la prima vedere pare că lucrăm cu variabile diferite (lagăr pentru ofițeri vs. lagăr de exterminare prin muncă în van), similitudinile nu sunt puține, iar naturii umane îi este intrinsecă „o cunoaștere insuficientă a naturii complexe a nefericirii”[3], ceea ce conduce la substituția continuă a cauzelor celei din urmă.

Ce altceva ne situează pe teren comun? Întâlnirea cu Celălalt. Multitudinea de națiuni (cu ale lor culturi și subculturi) implicate în cele două conflagrații mondiale îi obligă pe combatanții de rând să interacționeze, exercitând influențe mai slabe sau mai puternice asupra propriului sistem de gândire și asupra moștenirii etnologice a mediului din care provin. Prizonierul este, prin definiție, individul capturat, de multe ori, ca urmare a unor evenimente arbitrarii, iar lagărul este teritoriul care îl obligă pe acesta să împartă un spațiu limitat cu un străin. Bineînțeles, există lagăre destinate doar anumitor naționalități (de obicei apartenenții națiunilor mai bogate și influente din conflict), dar acestea nu fac parte din experiența celor doi scriitori. Aceștia au fost puși față în față cu omul diferit care

„întruchipează, prin nenumăratele sale înfățișări, toate fantasmele, prejudecățile, idealurile și iluziile, viciile și virtuțile fiecăruia dintre noi.”[4]

Trebuie totuși să menționăm că vor lipsi din ilustrarea noastră femeile. Ele apar rar și sub diferite forme în cele două romane. În cazul lui Levi, atribuirea acesteia „rolul procreativ în beneficiul […] rasei”[5] de către ideologia hitleristă a dus la o prezență rară în personalul administrativ al lagărului. Doar în laboratorul de chimie se întrevăd niște prezențe superficiale, desprinse dintr-o altă lume, pasive la dramele din jurul edificiului. În rest, autorul muncește la un moment dat cot la cot cu stahanovistele poloneze și ucrainene, masive și violente precum bărbații lor, a căror îmbrăcăminte o purtau. Feminitatea nu-și face loc nici în romanul lui Markovits (cel puțin nu din partea sexului feminin). În ambele este prezentă, însă, îmbinarea necesității cu capitalismul sub forma bordelurilor care apar de fiecare dată când există bunuri sau capital. O regulă a unui stabiliment ce se instalează lângă lagăr ilustrează perfect condiția femeii din societățile mai puțin dezvoltate (în special în timpul conflictelor armate): „femeile se duc numai în camere unde nu locuiesc mai mult de zece prizonieri”[6].

Ajungând la titlul eseului nostru, puntea de legătură dintre experiențele din cele două lagăre poate fi numită simplu capacitate de adaptare. Sigur, sunt nenumărați factori care se inter-influențează în destinul unui prizonier, iar nu de puține ori supraviețuirea ține de haosul producător de șanse sau damnare. Ușile trenurilor care soseau la Auschwitz se deschideau uneori pe ambele părți ale garniturii: unii ajungeau să muncească, alții erau trimiși direct în camerele de gazare. Arbitrarietatea SS-iștilor în alegerea victimelor, a bolșevicilor sau a trupelor cehe ce au ocupat după revoluție gările din Siberia, a accidentelor sau a îmbolnăvirii lui Primo Levi exact înainte de retragerea naziștilor (fapt ce l-a salvat de la marșul spre moarte), a șansei de a-l găsi pe italianul Lorenzo care să-i ofere mâncare timp de șase luni, neașteptând nimic în schimb, toate acestea reprezintă variabile ce nu pot fi ignorate. Totuși,

„supraviețuirea nu depindea de respectarea unor reguli generale […] Cei salvați din Lagăr nu erau cei mai buni, predestinați binelui, purtătorii unui mesaj […] supraviețuiau cei mai răi, mai egoiști, violenții, nesimțitorii, colaboraționiștii din zona cenușie, trădătorii.”[7]

Rezumând în lipsa unei considerații etice, toate acțiunile întreprinse de enumerații de mai sus pot fi înglobate sub capacitatea de adaptare amintită. Lăsând șansa deoparte, vom discuta despre adaptare și supraviețuire ca fiind influențate de mai multe noțiuni interșanjabile și care permanent se influențează reciproc: segregație, marginalitate, ingeniozitate și joc (cu mențiunea că ultimul e prezent doar la Markovits). Înainte însă de a le aborda, este crucial să amintim de un proces mai larg care le reunește și la care sunt supuși involuntar prizonierii care supraviețuiesc în lagărele multietnice: aculturația. Aceasta desemnează

„mecanismele de învățare și de socializare, integrarea unui individ într-un mediu care îi este străin, și procesele și schimbările provocate de interacțiunile sau de contactele directe și prelungite între grupuri etnice diferite […] indiferent dacă este vorba de schimburi sau împrumuturi”[8].

Cu siguranță că în grila noastră de noțiuni își poate face loc și etnocentrismul german (refuzul ofițerilor germani de a munci chiar și atunci când au rămas fără bani în cazul Garnizoanei din Siberia; național-socialismul și conceptul de rasă ariană în cazul romanului lui Levi), dar ceea ce preocupă studiul de față este o totalizare a inventarului de strategii la care omul este nevoit să recurgă, concomitent cu dezumanizarea sa.

Astfel, o primă noțiune pe care am vrea să o aducem în discuție este cea de joc. În cazul lui Markovits, primii ani de captivitate în lagărului de pe malul Amurului au reprezentat, pe lângă o continuare a ierarhiei cazone, un regim de relativă relaxare: ofițerii primeau o soldă lunară de 50 de ruble și își permiteau să trăiască oarecum decent (ajungând de multe ori să plătească gărzile de muscali – prost remunerate – pentru anumite servicii și chiar să fie unul din stâlpii economiei micului orășel de lângă lagăr). Cum armata rusă nu intervenea decât foarte rar în deciziile interne ale taberei de prizonieri, acestea fiind lăsate comandamentului instituit ierarhic, nicio opresiune directă din partea inamicului nu era resimțită. Interdicția muncii și surplusul de timp liber au condus, inevitabil, la căutarea unor alternative pentru mereu prezenta preocupare asupra deznodământului războiului. Jocurile de noroc, activitățile sportive precum tenisul, concursurile de gimnastică sau competițiile cu probe hazlii destinate ofițerilor în vârstă umpleau verile siberiene din lagăr. Apariția unor publicații de presă precum rigidul și plictisitorul Ziar siberian sau eroticul și causticul Excitant, cursurile universitare despre socialism și capitalism, râvna autodidacților în a învăța algebra, economia politică și limbile străine, toate acestea duc la crearea unei societăți civile pe modelul celei de acasă: „Nu existau legi scrise. Au fost acceptate, în marea lor majoritate, legile de acasă, atât cât își mai aminteau de ele”[9]. Până la urmă, jocul este nimeni altul decât cel

„pe care îl purtăm fiecare în minte ca rememorare a unei experiențe ludice trecute, ca fapt de divertisment sau ca experiență ludică străină, trăită sub formă de spectacol.”[10]

Nicăieri nu se poate vedea mai bine necesitatea psihologică a jocului decât în organizarea unui teatru de către prizonieri, cu proprii scenariști, actori, sufleori, cu scenă și recuzită. Prin acesta, nu doar că sunt introduse în mijlocul spațiului străin elemente culturale familiare (piese clasice), dar individul își recapătă unitatea de Eu printr-un țel comun și prin atitudini și reacții previzibile etnologic. Ceilalți îl reconfirmă pe Eu, iar prin catharsisul ludic se evită conflictul.Toate acestea sunt posibile datorită libertății individului de a-și altera mediul. Contrariul îl regăsim în cazul lui Levi: „Când muncești și suferi n-ai timp să gândești: casele noastre nu-s nici măcar o amintire.”[11] Doar în extrem de rarele perioade în care este internat în Ka Be (infirmerie) sau în care a existat un supliment la masă, Levi poate „fi nefericit în felul oamenilor liberi”[12], sau al ofițerilor din Siberia în comparația de față.

Raportându-ne la experiența comună dintre cele două romane ajungem la conceptul de segregație pe care îl putem înțelege într-un ansamblu social ca pe o voință de separare a membrilor aparținând culturilor, respectiv naționalităților, diferite.  Deși aceasta poate fi văzută ca o respingere a culturii celuilalt, ea nu presupune (mai ales în cazul de față în care contactul dintre indivizi este forțat) lipsa unui sincretism. Acesta se produce, însă, prin schimburi reciproce (rolurile de „donator” și „receptor” fiind des interșanjabile), dar nu și prin fuziune. Sunt nenumărați factorii care-l determină pe omul transplantat într-un mediu străin să dorească a-și păstra identitatea culturală, dar, în cazul lagărului, capacitatea de a-ți crea o familiaritate este o constantă în lupta pentru supraviețuire. Individul

„încearcă să aducă cu el câte ceva din pământul lui natal, să reconstituie cât de cât mediul cultural care era al lui, fără de care va cădea pradă unor tulburări profunde.”[13]

Care sunt primele elemente de care acesta dispune în spațiul lagărului? Membrii aceleiași culturi. În cazul lui Markovits, prima diferențiere semnificativă în cadrul taberei de prizonieri improvizate pe front, înaintea plecării spre Siberia, este coaserea de către gradații inferiori a unor grade superioare în speranța legitimă că vor fi tratați mai bine de către inamic. În fapt, ierarhia militară ocupă un rol decisiv în obținerea de avantaje în primii ani de prizonierat ai lui Markovits și se dizolvă abia după revoluția bolșevică (pe drumul de întoarcere și în al doilea lagăr). Astfel, putem vorbi despre o subcultură („atitudini, comportamente și stiluri de viață împărtășite de o populație care are propriile sale caracteristici în interiorul unei matrice culturale mai mari”[14]) a maiorilor, căpitanilor și locotenenților-majori, care o formează împreună pe cea a comandamentului lagărului: „am acceptat un comandament care să ia măsuri în locul nostru și care ne dă dispoziții”[15]. Bineînțeles, și restul masei de prizonieri formează subcultura ofițerilor inferiori. Pentru ca astfel de organisme să reziste în timp este necesară nu doar delimitarea constantă față de ceilalți, dar și stabilirea unor norme de comportament care să fie reactivate constant și a unor pedepse în cazul încălcării acestora. De aceea atunci când un ofițer nu respectă salutul regulamentar către un superior, se amestecă în vorbă cu țărani sau se înjosește muncind, o mustrare sau câteva zile de carceră sunt necesare. Cu toate acestea, liberalizarea treptată a raporturilor (favorizată de factori precum neutralitatea muscalilor, dreptul la liberă opinie în presă, homosexualitatea, încălcările normelor chiar de către comandament) și necesitatea reprofilării profesionale din cauza inflației rublei conduc către o dizolvare sigură a rigidității, iar subculturile vechi sunt reorganizate în unele noi:

„Sărăcia i-a smuls pe oameni de lângă cărți așezându-i la bancul de lucru, pe trepiedele de cizmar, le-a pus în mâini cuțitele de curățat mațele, i-a obligat să lucreze oglinzi, să lucreze la strunguri, în atelierul de tinichigerie, la moara de pudră, să facă contrabandă sau negoț”[16].

Dacă în primii ani de prizonierat, subculturile nu se stabileau după criterii pragmatice („La parter este o cameră unde locuiesc numai tineri. […] Mai este una în care locuiesc învățătorii de la țară […] Ei cântă tot timpul sau scârțâie la vioară, discută în contradictoriu, recită, lucrează la traforaj […] Locuința pictorilor e mărginită de niște culise imense.[17]), când cu solda nu-și mai pot cumpăra nici pâine, ofițerii construiesc într-o a doua tabără un veritabil oraș („gorodok”). Având propriile structuri administrative (poliție, tribunal civil, tribunal de comerț) și bazându-se pe industrie și comerț (întreprinderi capitaliste producătoare și chiar exportatoare de bunuri), micul gorodok ajunge să fie probabil ultima redută a capitalismului în viitorul stat comunist:

„În fiecare muncitor izbucniră pasiuni refulate. Unul își investi banii în romuri și lichioruri […] dar antreprenorii își păzeau cu severitate banii lor.”[18]

Odată cu urbanizarea, inegalitățile sociale, despre care nu de mult învățau în cursurile despre Marx, nu întârzie să apară. Segregația culturală se metamorfozează într-una economică, dar toată evoluția este stopată de genocidul săvârșit de cehi asupra a peste 2000 de tineri siberieni:

„Cine a mai privit în urmă spre mormântul comun înălțat în chip de simbol al prăbușirii culturii lagărului?”[19]

Dacă la Markovits deziluzia și lupta pentru supraviețuire s-au instaurat gradual, la Levi acestea încep odată cu transportul către Auschwitz într-un vagon pentru vite, fără mâncare și apă pentru aproape două săptămâni. Însă înainte de a descrie segregația prizonierilor din lagărul de muncă, ne este de folos o sintetizare a conceptului de stereotip. Aparent comod și uzat, termenul, potrivit lui Pageaux, nu se prezintă ca un semn (care ar denota mai multe semnificații), „ci ca semnal care trimite în mod automat la o singură interpretare posibilă”[20]. Tocmai de aceea stereotipul esențializează mesajul, rezumă cultural, „eliberează o formă minimală de informație în vederea unei comunicări maximale”[21]. Desigur că acesta se rezumă, de cele mai multe ori, la o adjectivare, la un calificativ sau la un avertisment. În mod normal acesta este asociat unei superficialități și a unei lipse a oricărei abordări critice, intenționalitatea rezidând în a-l situa pe Celălalt într-un orizont totalizator pentru a-l ierarhiza sub Eu. Ba mai mult, „descriptivismul (atributul fizic) se confundă cu normativul (inferioritatea acelui popor, a acelei culturi)”[22]. Însă, în melting pot-ul lagărului, doar stereotipurile cu privire la evrei au rol discriminator, pe când cele ce vizează alte popoare sau anumite funcții administrative se nasc din pragmatismul schimburilor reciproce și au rol de informație practică. Primele circulă cu mult înainte de primul război mondial, iar singurele motive pentru care evreii ofițeri din Garnizoana din Siberianu sunt asupriți sunt regulamentul armatei și meritocrația: unul dintre aceștia este un povestitor talentat care insuflă emoție și în inimile antisemite, altul primise de la Papă crucea Pro ecclesia et pontifice pentru ajutorul dat reconstruirii unor biserici. Întrebarea care planează asupra ambelor romane o pune chiar un doctor care ascultase povestea evreului:

„Spune-mi, te rog, … să zicem că Almoslino n-ar avea crucea pontificală. Înseamnă că evreii ar trebui masacrați? Să presupunem că sublocotenentul n-ar fi avut talent, ar fi fost un motiv să se organizeze un pogrom? Căci nu uita, aici a fost aproape un pogrom.”[23]

Atunci când îl întâlnim pe Celălalt, iar identificarea cu acesta e imposibilă din cauza unor concepte preexistente, acceptarea e normată de surpriză: „Banalitatea îi este refuzată; el trebuie să fie încărcat de sens, căci la ce ne-ar servi un altul care n-ar avea nimic special de spus?”[24]

Pe tot parcursul romanului lui Markovits, deși naționalitățile se organizează în subculturi („Ungurii aveau deja un pavilion aparte, unguresc, locuit aproape exclusiv de unguri, iar în pavilionul turcilor nu locuia altă națiune, nici măcar din întâmplare”[25]), evreii sunt singurii care nu iau parte la segregație („Doar evreii locuiau risipiți și amestecați cu celelalte națiuni.”[26]) și totuși sunt marginalizați. În anumite cazuri (precum cele din Mai este oare acesta un om?), „marginalitatea nu semnifică în mod necesar o stare negativă”[27]. În Garnizoana din Siberia soldații unguri se înrolează în gărzile roșii pentru a scăpa de foame și de moartea în minele de cărbuni, iar Paszkandy alege să evadeze din lagăr și să se căsătorească cu fiica unui fermier chinez tocmai pentru că statutul de nobil de acasă nu i-ar fi permis-o niciodată.Statutul multicultural paradoxal al individului evreu respins e dat chiar de spiritul său cosmopolit:

„La sfârșitul secolului, mesagerii unei culturi comune, adesea germană prin formă, dar universală prin conținut, erau evreii liberali, mici burghezi prinși între Imperiu și națiunile care începuseră să se emancipeze.”[28]

Manifestările antisemitismului din romanul lui Markovits prevestesc consecințele din cel al lui Levi: unele cafenele și baruri din lagăr refuză să servească evrei, un muscal evreu este repede pus la respect și transformat în slujitor pe amenințarea revelării orientării sale religioase etc.

Dacă în cazul lui Markovits cazurile de marginalizare sunt restrânse asupra puținilor evrei și se extind abia odată cu inegalitățile economice de la sfârșit, la Levi  majoritatea populației lagărului este reprezentată de evrei, iar aculturația în masă e anulată de genocidul continuu. Principiul enunțat de Jeremy Bentham („Egoismul natural nu își caută neapărat satisfacția împotriva egoismului celorlalți”[29]) este inversat. Dacă ar fi să rezumăm, populația de prizonieri ar putea fi împărțită în cei politici (ce poartă un triunghi roșu), criminalii (triunghi verde) și evreii (steaua ebraică roșie și galbenă). Totuși, există multiple subdiviziuni, iar împărțirea celor 60 de barăci, numite blocks, și a claselor este rigidă: Haftlinge de rând (evreii de rând, dintre care Muselmann sunt numiți cei slabi, care mai mult ca sigur vor fi selectați pentru moarte), Haftlinge privilegiați prin muncă specială (chimiști, fermieri, infirmieri), Haftlinge care se află în convalescență la Ka Be (infirmeria și ambulatoriul), Kratzeblock – baraca râioșilor, Prominenz (aristocrație), Reichsdeutsche (arieni nemți, deținuți politici și criminali), Kapos (șefi de grupă selectați din toată populația lagărului), birourile centrale de furieri și Oficiul de Muncă, Frauenblock (baraca femeilor, ocupată de Haftlinge poloneze și rezervat pentru Reichsdeutsche). Balanța de forțe e bine stabilită: orice individ neevreu are puterea asupra unuia evreu („stăpânii noștri direcți sunt triunghiurile verzi”[30]). Înainte de a explora în detaliu relațiile din creuzetul totalitar, am putea menționa că lagărul este, la rândul său, un element relativ mic în întregul complex industrial Buna, creat cu scopul de a produce, printre altele, cauciuc:

„Buna e întinsă cât un oraș; în afara conducerii și a tehnicienilor nemți, aici lucrează patruzeci de mii de străini și se vorbesc cincisprezece sau douăzeci de limbi. Străinii locuiesc în diferite Lagăre, așezate de jur împrejurul Bunei: Lagărul prizonierilor de război englezi, Lagărul femeilor ucrainene, Lagărul voluntarilor francezi și altele, pe care noi nu le știm.”[31]

Într-adevăr, experiența autorului se rezumă la lagărul său, însă ne putem face o idee cu privire la decalajul social odată cu plecarea în grabă a naziștilor din calea Armatei Roșii. Un grup din barăcile de infirmerie (singurele cruțate de la marșul morții ce a urmat) a

„organizat o expediție în lagărul prizonierilor de război englezi, care, probabil, fusese evacuat. […] s-au întors îmbrăcați în kaki, cu un cărucior încărcat cu minunății nemaivăzute: margarină, praf pentru budincă, slănină, făină de soia, țuică.”[32]

Exact cum am menționat anterior, prizonierii ce aparțineau națiunilor privilegiate se bucurau de tratament diferit (cu excepții, precum soldații americani din lagărele japoneze) și nu erau supuși la un proces de primitivizare. Melancolia, seninătatea, relaxarea, monotonia, contemplația și banalul, trăite de multe ori de naționalitățile din lagărul lui Markovits, le sunt negate celor condamnați la moarte prin muncă și la ocazionale selecții. Nu se resimte nicio poeticitate în mizeria, violența, cinismul, cruzimea robotizată, aleatoriul, grotescul și suferința candidă a lagărului pentru evrei: „privilegiații îi oprimă pe neprivilegiați; pe această lege omenească se bazează structura socială a lagărului.”[33]. Nou veniții caută să se orienteze, să respecte regulile, să înțeleagă, să dibuie relațiile dintre prizonieri, să aplice reguli etice sau drepturi cetățenești sistemului pasiv al lagărului și să se adapteze rapid. Cam 2 din 10 reușesc. Până când vor trece câteva luni în care nimic nu garantează sigur supraviețuirea, până când „numerele mari” tatuate pe brațe vor deveni mici, ei rămân marginali, într-o continuă căutare de segregație benefică, învățând că „prima îndatorire a omului este să-și urmărească prin orice mijloace propriile scopuri”[34]. Totuși, de data aceasta, numărul ridicat de evrei din lagăr permite gruparea acestora după naționalitate:

„Acești puțini supraviețuitori ai coloniei evreiești din Salonic, cu cele două limbi ale lor, spaniola și greaca, cu multiple îndeletniciri, sunt depozitarii unei înțelepciuni practice, pământești, lucide, în care se îmbină tradițiile tuturor civilizațiilor mediteraneene. Chiar dacă această înțelepciune se concretiza în lagăr în practicarea sistematică și științifică a furtului, în luarea cu asalt a funcțiilor, în monopolizarea Bursei schimburilor, nu trebuie să uităm că repulsia lor față de brutalitatea gratuită și conștiința de-a dreptul uimitoare că trebuie salvată cel puțin o demnitate umană potențială făceau din grecii din lagăr cel mai coerent nucleu național și […] cel mai civilizat.”[35]

Chiar și așa, în subcultura evreilor, unitatea celor greci este o excepție. Cei italieni încearcă în câteva rânduri să se organizeze, pentru ca la fiecare întâlnire să constate cum numărul lor scade și, în final, să renunțe. Firile care nu se lasă dezrădăcinate de moartea constantă a celor din jur sunt rare și, dând șansa și profesia la o parte, se poate stabili un raport al supraviețuirii de inversă proporționalitate. Cu cât un om era mai marginalizat în societatea civilă de dinainte de lagăr, cu atât acesta se poate adapta mai ușor la situațiile în care deprinderile și instinctele sociale sunt reduse la zero:

„să reziști în fața dușmanului și să fii nemilos cu rivalii; să-ți ascuți mintea, să-ți călești răbdarea, să-ți încordezi voința […] să înăbuși orice demnitate și să stingi orice licărire de conștiință, să intri în arenă ca o brută împotriva altor brute.”[36]

Astfel, paria societății, inadaptații, psihopații carismatici și lipsiți de empatie sunt cei care rezistă nimicirii interioare: precum dementul Elias care folosea viclenia animalică sau șarmantul Henri ce aplica învârteala, înduioșarea și furtul.

În afară de aceste cazuri relativ izolate, codul etic nu îi este inalienabil niciunui individ ce alege viața. În 1944, după ani de exterminare sistematică, mai rămăseseră în lagăr

„medici, croitori, cizmari, muzicieni, bucătari, homosexuali tineri și atrăgători, prietenii sau compatrioții vreunei autorități din lagăr”[37].

Și, desigur, șefii evrei, pentru că, după cum bine a dovedit și Experimentul Pitești, întotdeauna va exista un individ care va vărsa întreaga ură canalizată pe opresori asupra tovarășilor de suferință.

Oportunismul din lupta pentru adaptare și supraviețuire a fost transpus aproape în toate alegerile pe care le-am discutat până în acest punct. Ultima noțiune pe care o avem în vedere și pe care, deși nu am menționat-o, a fost atotprezentă este ingeniozitatea. Prin ea înțelegem atât inteligență practică, cât și, în cuvintele lui Levi: „a găsi sau a crea raporturi între categorii de idei aparent disparate”[38]. În cazul Garnizoanei din Siberia, furturile membrilor comandamentului (din donațiile Baroanei, ale Crucii Roșii, ale americanilor, din fondurile comune de lapte, prim-ajutor, urgențe, lemne), coaserea gradelor superioare, homosexualitatea în fața căreia și regulamentul era neputincios, diversele improvizații (cazanul cu țuică, contrabasul), bilingvismul, șiretlicul cu fondul negru pentru plata muscalilor, angajarea unor mercenari pe post de paznici ai lagărului pentru păstrarea statutului de prizonieri și, implicit, a soldei („ce fel de regim juridic le-ar permite să pretindă de la muscali întreținerea? Condiția de prizonieri trebuie păstrată, de ce le-ar plăti solda unor oameni liberi, și de ce ar hrăni niște străini liberi? E logic și firesc. […] Aici nu există altă posibilitate, doar condiția de prizonier de război. E și asta un fel de slujbă, o poziție socială.”[39]), escrocarea localnicilor cu a căror bani unii ofițeri s-au întors acasă, cumpărarea cu tutun a unei locomotive pentru traversarea Siberiei, reprofilarea profesională discutată mai sus, contrabanda, sunt toate mărturii pentru instinctul inalienabil de supraviețuire al omului.

Cu cât condițiile sunt mai extreme, mediul mai ostil, cu atât competiția îl va determina pe individ să dezvolte strategii care n-ar fi părut posibile inițial. În cazul lui Levi, să știi să te așezi la coada de la supă astfel încât să nimerești bucăți de legume, să realizezi că orice poate fi furat, că nu există obiect cât de mic care să nu-și găsească funcționalitatea, să știi să nu mănânci pâinea în reprize pentru a evita tensiunea nervoasă, să știi momentul prielnic în care să te duci la latrină pentru a evita să cari traversele grele și tăioase, să înveți germana, să-i dai rația de pâine pe o zi unui diareic în schimbul fecalelor sale pentru a mai sta trei zile în infirmerie, să comercializezi informația și speculezi la Bursă în detrimentul neștiutorilor, să introduci bunuri furate de la locul de muncă în lagăr, să convingi un civil să faceți trafic de bunuri, să suporți bătaia (de la care rar se moare), să vânezi morții pentru a le lua lucrurile, să faci economie de mișcare, suflare și gândire și să muncești mereu fără spor, să cauți să nu înțelegi nimic, să te folosești de capriciile și stereotipurile nemților pentru a le vinde lucruri sau pentru a-i înșela sunt unele dintre faptele cu care unii prizonieri au reușit să trăiască astfel încât să depună mărturie:

„Am vrea să invităm acum cititorul să reflecteze la ceea ce puteau să însemne pentru noi, în Lagăr, cuvintele <<bine>> și <<rău>>, <<drept>> și <<nedrept>>.”[40].

Bibliografie:

Babeți, Adriana, Cap. „Amazoanele între războaie, între extremele politice” în Amazoanele. O poveste, Iași: Polirom, 2013;

Boia, Lucian, Între înger și fiară. Mitul omului diferit din Antichitate până în zilele noastre, trad. de Brândușa Prelipceanu și Lucian Boia, București: Humanitas, 2011;

Boia, Lucian, Pentru o istorie a imaginarului, trad. de Tatiana Mochi, București: Humanitas, 2000;

Dicționarul alterității și al relațiilor interculturale, vol. coordonat de Gilles Ferreol, Guy Jucquois, Polirom: Iași, 2005;

Djuvara, Neagu, Civilizații și tipare istorice. Un studiu comparat al civilizațiilor, trad. de Șerban Broché, București: Humanitas, 2006;

Huizinga, Johan, Homo ludens. Încercare de determinare a elementului ludic al culturii, trad. din olandeză de H. R. Radian, București: Humanitas, 2002;

Levi, Primo, Mai este oare acesta un om?, trad. și postfață de Doina Condrea Derer, București: Art, 2018;

Markovits, Rodion, Garnizoana din Siberia, trad. de Dan Culcer, București: Kriterion, 1975;

Pageaux, Daniel-Henri, „Cap. 4 – Imagini” în Literatura generală și comparată, trad. de Lidia Bodea, Iași: Polirom, 2000;

Rupnik, Jacques, „Europa Centrală sau Mitteleuropa” în Europa centrală. Nevroze, dileme, utopii, vol. coordonat de Adriana Babeţişi Cornel Ungureanu, Iaşi: Polirom, 1997;

Stoichiță, Victor Ieronim, Imaginea Celuilalt. Negri, evrei, musulmani și țigani în arta occidentală în zorii epocii moderne (1453-1800), trad. de Anca Oroveanu și Ruxandra Demetrescu, București: Humanitas, 2017. 

---

[1] Rodion Markovits, Garnizoana din Siberia, trad. de Dan Culcer, București: Kriterion, 1975, p. 376.

[2]Primo Levi, Mai este oare acesta un om?, trad. și postfață de Doina Condrea Derer, București: Art, 2018, p. 113.

[3]Ibidem. p. 92.

[4]Lucian Boia, Între înger și fiară. Mitul omului diferit din Antichitate până în zilele noastre, trad. de Brândușa Prelipceanu și Lucian Boia, București: Humanitas, 2011, p. 6.

[5]Adriana Babeți, Cap. „Amazoanele între războaie, între extremele politice” în Amazoanele. O poveste, Iași: Polirom, 2013, p. 189.

[6]Rodion Markovits. op. cit. p. 360.

[7]Primo Levi. op. cit. p. 236.

[8]Dicționarul alterității și al relațiilor interculturale, vol. coordonat de Gilles Ferreol, Guy Jucquois, Polirom: Iași, 2005, p. 11.

[9]Rodion Markovits. op. cit. p. 372.

[10]Johan Huizinga, Homo ludens. Încercare de determinare a elementului ludic al culturii, trad. din olandeză de H. R. Radian, București: Humanitas, 2002, p. 8.

[11]Primo Levi. op. cit. p. 66.

[12]Ibid. p. 97.

[13]Neagu Djuvara. Civilizații și tipare istorice. Un studiu comparat al civilizațiilor, trad. de Șerban Broché, București: Humanitas, 2006, p. 343.

[14]Gilles Ferreol, Guy Jucquois. op. cit. p. 638.

[15]Rodion Markovits. op. cit. p. 265.

[16]Ibid. p. 379.

[17]Ibid. p. 175.

[18]Ibid. p. 361.

[19]Ibid. p. 404.

[20]Daniel-HenriPageaux. „Cap. 4 – Imagini” în Literatura generală și comparată, trad. de Lidia Bodea, Iași: Polirom, 2000, p. 85.

[21]Ibid. p. 86.

[22]Ibid. p. 87.

[23]Rodion Markovits. op. cit. p. 263.

[24]Lucian Boia. Pentru o istorie a imaginarului, trad. de Tatiana Mochi, București: Humanitas, 2000, p. 117,

[25]Rodion Markovits. op. cit. p. 392.

[26]Idem.

[27]Gilles Ferreol, Guy Jucquois. op. cit. p. 405.

[28]JacquesRupnik. „Europa Centrală sau Mitteleuropa” în Europa centrală. Nevroze, dileme, utopii, vol. coordonat de Adriana Babeţişi Cornel Ungureanu, Iaşi: Polirom, 1997, p. 46-47.

[29]Gilles Ferreol, Guy Jucquois. op. cit. p. 300.

[30]Primo Levi. op. cit. p. 36.

[31]Ibid. p. 91.

[32]Ibid. p. 224.

[33]Ibid. p. 52.

[34]Ibid. p. 9.

[35]Ibid. p. 102.

[36]Ibid. p. 120.

[37]Ibid. p. 116.

[38]Ibid. p. 194.

[39]Rodion Markovits. op. cit. p. 312.

[40]Primo Levi. op. cit. 111.