Trăim într-o lume a conflictelor de orice natură, sau cel puțin asta ar putea constata un privitor dezinteresat. Dorința indivizilor de a-și exprima o opinie, iar dacă se poate ea ar trebui sa fie contra a orice, chiar și când nu cunosc nimic despre subiect, a devenit un obicei de care nu cred că o să mai scăpăm vreodată. Aici nu vorbesc doar de societatea românească, pentru că prostia și impostura nu s-au inventat la nord de Balcani, ci par a fi destul de uniform răspândite pe acest glob. Desigur, sistemul precar de învățământ, lipsa unor lecturi serioase și dezinteresul crescut al părinților față de educația copiilor nu fac decât să potențeze mirosurile pestilențiale din societate și să le împrăștie cu hărnicie prin mediile sociale care astăzi, cum spunea Umberto Eco: „…oferă idioților… același drept de a se exprima precum unui câștigător al Premiului Nobel”. Este destul de evident, mai ales dacă știm cât de mult a militat scriitorul pentru libertatea de exprimare, că afirmația sa nu exprimă o cerință de a se încălca acest drept. El nu a făcut decât să tragă un semnal de alarmă asupra pericolelor la care ne expun rețelele sociale și în special asupra capacității acestora de a răspândi informațiile false și opiniile lipsite de temei ale unor indivizi care până mai ieri nu-și puteau exprima crezurile decât „la birtul din sat”, fără a produce un rău semnificativ societății. Astăzi, proștii de pretutindeni par să se fi unit mai ceva decât proletarii pe care îi chema Marx să se revolte împotriva burgheziei. În esență, Marx nu a făcut decât să coaguleze ura din societate și să îi dea un scop, așa cum au făcut mai toți ideologii exaltați și așa cum au făcut dictatorii până să ajungă la putere. Masele par să fie mereu în căutarea urii. Toți caută să se afilieze unor grupuri, indiferent de factura acestora, pentru a putea să urască pasional. Pentru a putea să înjure sau să denigreze o altă clasă socială, o altă rasă, pentru a-și da un sens propriei vieți și pentru a-și justifica eșecurile. Ura a fost mereu un liant social mai puternic decât argumentul, însă fenomenul pare să se amplifice la o scară incontrolabilă. Nu este deloc surprinzător că partidele de extremă dreapta au reușit în ultimii ani să câștige o sumedenie de susținători. Ele vin să preia frustrarea maselor înjurate, umilite și transformată în țap ispășitor de curentele egalitariste promovate intens în occident. Și nu, nu este occidentul vinovat de asta, însă lunga perioadă de prosperitate nu putea să dea naștere decât unor utopii, așa cum s-a mai întâmplat de-a lungul istoriei. Când oamenii nu mai au un inamic palpabil împotriva căruia să se revolte, încep să caute unul, iar cel mai adesea ajung să preia ideile crețe ale unor lunatici și să-și scoată ochii unii altora din te miri ce motive. Negrii din America și-au amintit peste noapte de perioada în care au fost asupriți și brusc sar la gâtul albilor, chiar dacă albii de astăzi sunt mai apropiați atât în timp, cât și ca mentalitate, de cei care i-au eliberat decât de cei care i-au asuprit, iar când e vorba de drepturi și privilegii, de ce să nu te asociezi cu cineva care are o tradiție în acest sens, adică cu grupările feministe. Dacă tot e să urâm bărbatul alb, au venit și minoritățile sexuale, să fie materia cenușie mai densă. Bărbatul alb și-a spus apoi că fie susține și el mișcarea și începe să-și toarne cenușă în cap, fie „luptă până la moarte” și se asociază cu grupările neonaziste. Acum, taberele fiind conturate, unii încep să înțeleagă faptul că scopurile diferă semnificativ, iar feministele serioase au începuse să se dezică de minoritățile sexuale, în special de cele care s-au dus să le ia medaliile prin diverse sporturi. Supărate pe borșul stângist, unele minorități și-au construit mișcări neonaziste, iar pentru ca spectacolul să fie desăvârșit, neomarxiștii se consideră liberali, iar neonaziștii consideră că luptă în numele conservatorismului.
Desigur, dacă vrem să avem un dram de onestitate, înțelegem că toate etichetele acestea sunt lipite în cea mai mare măsură într-un mod haotic, iar doctrinele sunt de multă vreme date uitării, poate chiar pe bună dreptate. Ce rost are să mai citești, ce rost are să-ți mai bați capul cu argumentele și cu retorica dacă poți să fii activ și sa lupți?! Activismul social, indiferent câtă minte are activistul, se construiește pe zelozitate şi nu pe vreo literatură de specialitate. Construcția unei doctrine, găsirea unor scopuri serioase, verificarea informațiilor sunt chestiuni desuete și pot avea repercusiuni grave asupra masei haotice de susținători. Când trasezi linii clare și obiective, când ai o doctrină după care să te ghidezi, când faci propuneri argumentate și realiste, indiferent că ești organizație sau partid, riști să-ți expui ideile unor critici, iar pentru „marii luptători” asta este inadmisibil. Unitatea este mai importantă decât orice, gândesc ei, iar cea mai facilă cale de a obține unitatea este ura.
Hieronymus Bosch – The carrying of the cross
Un Moţoc se va găsi pentru fiecare iar gloatele care să-i ceară capul sunt așezate de-a valma, disciplinat, la poarta maternității. E timp puțin, că se mai și muncește, însă lupta are mereu întâietate.
