Cât de bine pregătiți suntem pentru a trăi pe o altă planetă – Solaris la Teatrul Excelsior

„Nu avem nevoie de alte lumi, avem nevoie de oglinzi.”

Filmele lui Tarkovski te însoțesc permanent, odată ce le-ai văzut. Îți rămân în memorie cadre disparate, fragmente de dialog sau, pur și simplu, scene memorabile fie datorită dialogului, fie datorită conținutului imagistic propriu-zis. Solaris (1972) l-am văzut împreună cu prietenii, în primii ani de după Revoluția din 1989 și țin minte câte glume am făcut la debutul filmului, pentru că părea că acțiunea întârzie. Unii sunt fanii filmului, alții ai cărții cu același titlu, scrisă de Stanisław Lem, dar nu știu câți au reușit să vadă până acum o montare a adaptării romanului pentru scenă realizată de David Greig în 2019. Așa se justifică și curiozitatea mea, căci până la montarea lui Bobi Pricop pentru Teatrul Excelsior n-am văzut nicio altă montare a acestui text. Excelentă traducerea lui Andrei Dósa, care reușește să conserve întrutotul frumusețea unui dialog cu adevărat memorabil pe alocuri, chiar dacă pe ici, pe colo, injuriile impun o datare prea evidentă a tramei.

credit foto Volker Vornehm

Acțiunea se petrece undeva, într-un viitor nu foarte îndepărtat, pe Solaris, acolo unde o stație/navă cosmică de cercetare ajunge pentru a cerceta dacă există forme de viață, altele decât cele pământene. Membrii echipajului au pierdut legătura cu Pământul în urmă cu șase luni, ceea ce justifică prezența la bord a doctoriței Kelvin, ceea care era conducătoarea programului. La bordul navei găsește multă confuzie, află de moartea doctorului Gibarian și încearcă să înțeleagă câte ceva din ceea ce se petrece de fapt. Luciditatea îi autocontrolul și le pierde treptat din momentul în care se confruntă cu propriul său trecut, pentru că ajunge să dialogheze cu unul dintre foștii ei iubiți, Ray, despre care știa că murise, deci cu atât mai mult nu-și poate justifica prezența lui la bordul navei spațiale.

credit foto Volker Vornehm

Așa cum ne-a obișnuit în ultimii ani, Bobi Pricop și-a gândit foarte bine spectacolul din punct de vedere vizual, astfel încât să prindă spectatorii în trama narațiunii încă de la intrarea în sală. Scena de la Teatrul Excelsior nu e foarte generoasă, de aceea sunt cu atât mai impresionante efectele obținute de regizor cu ajutorul lighting design-ului realizat de Costi Baciu și a video designului realizat de Les Ateliers Nomad: Snow (jucat excelent de Mircea Alexandru Băluță, excelentă asumarea de rol) este când uriaș, când foarte mic, în funcție de locul în care stă pe scenă, dar și în funcție de cum se raportează la ecranele de proiecție sau la partenerii de scenă. Copila pe care o găsim pe scenă încă de la intrarea în sală este purtătoarea candorii și a purității, două calități pe care le regăsim cu greu la copiii de astăzi odată intrați în școală. Snow vs copilă este un tandem dureros de frumos, contrastul dintre ceea ce transmit ei și oțelul rece (și albastru) în care se scaldă interiorul navei este în favoarea acțiunii; spectatorii sunt curioși de la bun început, vor să afle despre ce e vorba, ce caută copila la bordul navei spațiale și, mai ales, de ce este Snow când agitat, când derutat.

credit foto Volker Vornehm

Conflictul dintre cerebrala Sartorius (Oana Predescu) și Kelvin (Camelia Pintilie), cea atât de plină de compasiune este construit pe un tipar mult prea evident clasic, pe alocuri, gestionat în baza experienței scenice de către cele două, ceea ce uneori nu e în favoarea spectacolului. Mi-ar fi plăcut mai multă personalizare a celor două personaje, o mai bună identificare a celor două cu situațiile de fapt, pentru că uneori scenele s-au construit pe tiparul clasic de opoziție de personaj sau conflict care generează acțiunea. Cu toate acestea, jocul celor două actrițe impresionează, mai ales că stăpânesc foarte bine textul și intrările-ieșirile din scenă, care nu sunt puține deloc în decurs de două ore, cât durează spectacolul. De cealaltă parte, relația dintre Ray (Bogdan Nechifor) și Kelvin (Camelia Pintilie) este unul din care iese învingătoare Kelvin, pentru că se vede clar că ei îi place rolul, își înțelege poziția în scenă și spectacol și construiește în avans relațiile cu ceilalți. Ray pare pierdut de la un punct încolo, din toate punctele de vedere, dar se prea poate să fie vorba de o seară mai puțin bună pentru Bogdan Nechifor, care nu este la prima întâlnire cu Camelia Pintilie pe scenă (ei joacă împreună și în alte spectacole).

credit foto Volker Vornehm

Gibarian este prezent în scenă prin intermediul unui film proiectat în spatele cabinei. Filmat foarte bine, filmul contribuie excelent la crearea unei atmosfere sumbre, din care protagoniștii par să nu mai înțeleagă nimic. Florin Piersic Jr. face ce știe el mai bine, intră în pielea unui doctor măcinat de boală, dar care nu uită nicio clipă de obligațiile profesionale. Se simte din plin experiența actorului care a jucat mult și în filme, pentru că își coordonează foarte bine replicile cu expresivitatea vocală și expresiile faciale, chiar dacă cadrele sunt filme strâns, cu focus exclusiv pe fața lui. Proiecția înregistrării în scenă contribuie excelent la menținerea ritmului spectacolului; chiar dacă în, fond, acțiunea lipsește – personajele încearcă să înțeleagă ce li se întâmplă și stabilească relații corecte între cum se simt și ce le-a provocat confuziile și pierderile de memorie -, spectacolul nu trenează și nu plictisește. Scenele se succed cu rapiditate (echipa tehnică are de lucru serios în timpul reprezentației), iar micile elemente de decor ajung în scenă când nici nu te aștepți și la fel de repede ies din raza vizuală a celor din sală. La acest efect dinamic contribuie și muzica, originală în cea mai mare parte (scrisă de Eduard Gabia), combinată cu hitul celor de la Radiohead, o melodie care transmite mult(e) celor care fac parte dintr-o anumită generație.

credit foto Volker Vornehm

Am ieșit din sală într-o stare meditativă; până la urmă, cât de pregătiți suntem să ne confruntăm cu propriile noastre reflecții? Câți dintre noi putem să facem față introspecțiilor sincere? Confruntarea cu alte forme de viață ne face mai vulnerabili, dar în aceeași măsură ne provoacă să ne așezăm în poziții de apărare, ceea ce nu e în favoarea unei comunicări reale. N-am avut cum să nu mă gândesc la cât de mult s-a schimbat perspectiva asupra unui zbor în spațiu între anul când a fost scrisă cartea, cel în care a filmat Tarkovski și cel în care a realizat adaptarea pentru scenă Greig. E o schimbare de paradigmă fantastică, care schimbă iremediabil și polii acțiunii. De aceea, spectacolul are toate premisele să placă publicului de toate vârstele.

SOLARIS – Teatrul Excelsior