Două romane cu diavoli

Pactul cu diavolul este unul dintre cele mai cunoscute și mai reprezentative motive pentru civilizația europeană. Ne gândim, desigur, la Faust al lui Goethe, când auzim de el, dar știm că are rădăcini mult mai vechi, medievale. În ceea ce privește interpretările creațiilor artistice moderne care exploatează acest motiv, s-a ajuns la un șubred, dar persistent consens că el reprezintă imaginea totalitarismului european. Interesant este că cele mai cunoscute două romane clasice moderne în care diavolul intervine explicit în treburile lumești, Doctor Faustus al lui Thomas Mann și Maestrul și Margareta al lui Mihail Bulgakov, tratează același motiv, dar și subiect în moduri fascinant de diferite, și cu toate acestea e greu să nu le încadrezi în aceeași tradiție, mai degrabă germană.

Când vorbim despre diferențele dintre aceste romane, de bună seamă trebuie să începem de la contextul în care au fost scrise. Thomas Mann a început să scrie romanul Doctor Faustus în 1943, pe când se afla în America. El emigrase din Germania nazistă și este preocupat de chestiunea național-socialismului. El se întreabă, ca și toată lumea, de atunci încoace: ce se întâmplă cu poporul german? Cum a putut să ajungă să înfăptuiască asemenea atrocități? Deși se declarase apolitic încă din timpul primului război mondial, problema evoluției politice a Germaniei îl preocupă toată viața, și deși intelectual umanist cu o factură kantiană, raționalistă a gândirii, ajunge să-și încununeze opera de maturitate cu o lucrare de inspirație mistică, întrucât răspunsul rațional la întrebările sale pare să nu țină. Romanul Doctor Faustus, scris de un autor aflat departe de țara la soarta căreia meditează neîntrerupt, totuși în atmosfera prielnică creației din casa sa din California, este publicat în 1947 (pe când Thomas Mann avea 73 de ani), în Statele Unite ale Americii.

De cealaltă parte, Mihail Bulgakov trăia, la începutul anilor ’30, în atmosfera de teroare a Rusiei staliniste, însă se arată atent (poate chiar servil) față de gusturile dictatorului, căruia îi scrie disperat, rugându-l să fie totuși expulzat din țară, să fie primit la o întrevedere sau, în a treia scrisoare, să-i fie permis să plece în concediu peste hotare. Scrisorile sale rămân fără răspuns, însă pe 18 iulie 1930 Bulgakov primește un telefon de la Stalin și, în urma scurtei discuții telefonice, îi este îngăduit să publice. Pentru prima oară, romanul a fost publicat (postum) în edițiile din 1966-1967 ale revistei Moskva, iar în 1973 apare în volum separat.

Să mergem mai departe cu deosebirile dintre romanele însăși. Să începem cu cele evidente. Voluminosul roman al lui Mann este o lucrare grandioasă, bine structurată, cu o arhitectură atentă la detalii, ce sunt montate îl locul hotărât cu minuțiozitate pentru fiecare dintre ele. Ei bine, ceea ce cunoaștem drept celebrul roman al lui Bulgakov este, de fapt, un proiect deschis: există mai multe versiuni ale acestuia scrise de autorul însuși, însă versiunea finală a fost definitivată și publicată de către soția acestuia, căruia Bulgakov i-a lăsat această însărcinare, înainte de moarte. Maestrul și Margareta este un scurt roman, captivant și antrenant, pe care chiar și copiii de zece ani îl citesc cu plăcere; unii critici obraznici s-au încumetat chiar să-l caracterizeze cu jalnicul cuvânt vodevil. Nimeni nu ar îndrăzni să spună așa ceva despre exuberantul Doctor Faustus, atât de încărcat și dificil de parcurs încât puțini dintre cei care se laudă că l-au citit l-or fi dus, probabil, până la capăt.

Însuși motivul faustian este introdus diferit de cei doi autori. La Mann el este mai explicit, reluarea motivului medieval și goethean al pactului cu diavolul constituind chiar nucleul romanului. Cel care recurge la acest pas, în cazul lui Mann, este compozitorul Adrian Leverkühn. Romanul este, de fapt, la bază, biografia acestui compozitor relatată de prietenul lui cel mai apropiat, Serenus Zeitblom. Ce l-a împins pe Adrian la acest pas, vă veți fi întrebat. Adrian Leverkühn este un tânăr de o inteligență excepțională, mereu plictisit de mediocritatea subiectelor și subiecților care îl înconjoară, și care caută să canalizeze această inteligență într-un domeniu. Mai întâi, alege studiul teologiei, pe care o părăsește însă repede, dezamăgit, în favoare muzicii. Așadar, Adrian are geniu, dar îi lipsește inspirația, în căutarea căreia pornește. În acest moment, este ispitit de diavol. Diavolul îi cere sufletul, în schimbul timpului. A timpului în care va crea opere nemaipomenite, un timp în care va ajunge pe culmile creației și faimei, în care va crea ceva inegalabil; douăzeci și patru de ani din viața sa.

În Maestrul și Margareta, trama nu are un centru de greutate atât de evident: diavolul, împreună cu suita sa, vine în Moscova ca să-i vadă pe moscoviți și, chiar de la bun început, dezlănțuie un șir de întâmplări haotice, comice, dar descumpănitoare, extraordinare, ba chiar fantastice, care îi face pe mulți să-și piardă mințile, iar pe cineva – chiar viața. În cazul lui Bulgakov, s-ar spune că pactul lipsește cu desăvârșire dacă înțelegerea tacită dintre Margareta și diavol, prin care ea îi devine însoțitoare la balul acestuia din noaptea Valpurgiei, în timp ce el i-l restituie pe Maestru, n-ar fi tot un fel de pact. Și încă ce pact, un pact în numele dragostei! Și aici ar veni poate prima asemănare, o asemănare inversată însă, dintre cele două romane. Căci ce altceva dacă nu dragostea îi cere diavolul în schimbul timpului lui Adrian Leverkühn? Ceea ce îi ia diavolul, acel suflet al lui Adrian, este, de fapt, capacitatea acestuia de a iubi, de a iubi în general, orice, de a iubi oamenii. Diavolul îi va interzice să iubească, iar iubirea este folosită, la Mann, într-un sens mai larg, care cuprinde și empatia și compasiunea, tot ceea ce ne apropie și ne unește. La Bulgakov însă, Margareta este cea care năzuiește dragostea și cea care o cere; pentru Maestrul ei, Margareta este gata să facă orice, chiar și un pact cu forțele întunerecului. De remarcat însă că romanul Maestrului îi este poate la fel de drag ca și Maestrul, iar efectele pactului ar include, astfel, și recuperarea romanului din cenușă. Așadar, pactul, în ambele romane, implică actul Creației și Iubirea.

Comună este și ideea libertății, dar aceasta este ilustrată de asemenea diferit. Mann statuează valoarea individului, a omului, în spirit umanist: omul dispune de energii extraordinare, fie ele creatoare sau de a acționa; el poate schimba, prin eforturile, rațiunea și acțiunile sale, fața lumii, dar el este, în același timp, câmpul de bătălie a forțelor binelui și răului. Și el are libertatea de a alege, el este cel care alege de partea cui (sau a ce) vrea să folosească energiile de care dispune. Răul, de fapt, nu se manifestă decât atunci când noi devenim instrumentele lui. Să fii liber, înseamnă să fii ”legat de constrângerea propriei ordini”, ne spune Mann, din exil. Și omul lui Bulgakov este câmpul de bătălie a binelui și răului, și el este, teoretic, liber de a alege, dar Bulgakov, cu o vedere mai din interior, aflat sub jugul direct al cenzurii, este mai dispus spre compromis. El este înclinat, prin diavolul care privește Moscova de sus, să accentueze nu atât alegerea, cât lupta dintre vicii și virtuți. El nu este altceva decât o oglindă a societății moscovite, neîndoielnic corupte și îngenuncheate de regim, dar totuși cu rămășite ale umanului în ea. Această privire asupra Moscovei, să-mi fie permisă paranteza, este foarte asemănătoare cu istoria mai veche, din 1641, a lui Luis Vélez de Guevara, cu istoria așadar a diavolului salvat din ulcior, care, recunoscător, zboară deasupra Madridului și îi arată salvatorului său viața intimă a locuitorilor orașului, ridicând acoperișurile caselor lor. Cu toate acestea, însăși diavolul lui Guevara este mai apropiat de caracterul diavolului lui Thomas Mann, Sammael, fiind mai critic și doritor să ilustreze mai degrabă viciile, în timp ce diavolul lui Bulgakov, Wolland, este poate cel mai simpatic și îngăduitor diavol din istoria literaturii: este dispus să o izbăvească, la rugămintea Margaretei, pe Frida, ucigașa de copii, de chinul ei veșnic; este galant și știe să întoarcă o datorie, chiar dacă recompensa nu îi este cerută; pare să fie doritor să facă mai degrabă dreptate, decât rău – fiecăruia după fapte.

Ambii însă, atât Sammael, cât și Wolland, sunt de o ținută intelectuală ireproșabilă, de o irezistibilă inteligență, făcând risipă de ironii subtile, cu umor, dar niciodată, în nici un caz comici: lucrurile de care se ocupă ei sunt chestii serioase, oricât de comică n-ar părea întorsătura pe care acestea o iau. În ambele cazuri, diavolii nu sunt totuși atotputernici, ei sunt dependenți de libertatea (decizia) și iubirea omenească: împotriva acestor forțe nu pot unelti, nu le pot porunci, de aceea trebuie să le ispitească.

La fel de evident sunt separate, în ambele cazuri, cele două lumi: lumea creației (izolarea lui Leverkühn pentru a compune o muzică „cu totul nouă”, ca ilustrare a izolării Germaniei pentru a da naștere unei „lumi noi”, pe de o parte, și istoria lui Pilat din romanul scris de Maestru, de cealaltă parte) și lumea reală, în care imaginea societății moscovite corupte și cea a societății germane obsedate până la fanatism de mitul măreției proprii se desfășoară pe un plan paralel, până în momentul în care cele două lumi se întâlnesc: Wolland îi prezintă Maestrului pe eroul romanului său, Pilat, care este, în cele din urmă, ispășit, fiind liber să-l întâlnească pe cel pe care îl aștepta, iar Leverkühn, după ce își încheie și dă lumii cea mai importantă compoziție a sa, este, dimpotrivă, osândit – golit de suflet.

Pe lângă toate aceste asemănări și deosebiri, ba chiar în virtutea lor, lucrul care, cel puțin mie, mi s-a părut izbitor e uimitoarea simetrie între felul în care sunt realizate artistic aceste romane și dictatorile pe care s-ar spune că le reprezintă. Romanul Doctor Faustus, meticulos organizat, bine închegat, cu acțiunea lui liniară, ghidată de autor spre scopul lui precis, ce ne înfățișează un diavol categoric, cu un plan la fel de bine pus la punct, de la care nu deviază, e greu să nu fie interpretat drept o alegorie a nazismului, cu „dușmanii” lui bine determinați, hotărât să meargă, cu fanatism, până la capăt. De cealaltă parte, dacă vrem să vedem romanul Maestrul și Margareta ca o imagine a stalinismului, nimic nu ne împiedică – avem și aici un fanatism la fel de exacerbat, dar haotic, comic (de un umor negru) în argumentele sale, capricios, dar mai ales imprevizibil, asta din urmă fiind trăsătura pregnantă atât a romanului, cât și a regimului.

Dacă aș insista să merg mai departe cu comparațiile, la nivel de percepție personală mai degrabă, Mann este mai raționalist și interdisciplinar, oscilează mai subtil între senzația de real-ireal, lasă mai mult loc pentru îndoieli, dar și pentru reflecții, mă fascinează la el împletirea de idei și discipline; Bulgakov pare mai mistic, mai abrupt, textul lui pare mai simplist, dar ar putea fi, în același timp, mai încărcat de simboluri. Paradoxal însă că, la nivel de mesaj general, Thomas Mann îmi pare mai categoric, iar Mihail Bulgakov joacă mai atent, mai ambiguu, de unde și multiplele chei în care este citit romanul. Însă, cu siguranță, lectura fiecăruia dintre romane este o experiență unică, extraordinară. Din nou subiectiv, cred că înclin mai mult spre stilul lui Mann, dar nu pot să nu mărturisesc că am citit și romanul lui Bulgakov cu mare plăcere, deși cam repede pentru prima dată, și a fost nevoie de o a doua lectură pentru ca să-l ”văd” mai bine, ceea ce în cazul lui Doctor Faustus, din cauza volumului, încă nu mi-am permis. Avantajul pe care-l văd la Maestrul și Margareta e că, la o lectură superficială, poate fi îndrăgit și admirat și ca un roman de aventuri incredibile, ceea ce cu Mann nu poți face nicidecum; Doctor Faustus însă e o compoziție de o uimitoare armonie, în ciuda construcției sale grandioase, iar Thomas Mann e un gânditor profund și, în ciuda motivului mistic abordat, îl adaptează artistic modernității într-o manieră umanist-naturalistă care îmi este mult mai apropiată. Uluitoare și zguduitoare, aceste romane sunt pentru mine expresia indubitabilă a geniului omenesc. Am făcut toate aceste comparații nu pentru ca să le pun în aceeași oală sau, dimpotrivă, să trag o linie de demarcație între ele, ci pentru că, pur si simplu, cu cât mai mult mă gândesc la ele, cu atât mai mult mi se pare că se pretează comparației și, de-ar fi să rămân doar cu ele, din tot ce am citit, tot ar fi suficient ca să tot am la ce mă gândi, încă mult timp de-acum încolo.

Doctor Faustus. Viața compozitorului german Adrian Leverkühn povestită de un prieten de Thomas Mann