Povestea din spatele fotografiei – „Dora și Minotaurul” de Slavenka Drakulić

Citesc constant jurnale sau romane scrise în baza unor jurnale. Miezul factual realist(ic) devine sursă de conflict pentru diversele scrieri livrești și, în funcție de cât de bine știe a scrie autorul, cartea ajunge să cucerească (sau nu) cititorii. Jurnalul poate fi o formă terapeutică de exhibare a unei personalități sau, din contra, o formă perpetuă de cultivare a dialogului interior, astfel încât ordinea și pacea să ajungă să dicteze ritmul cotidian al autorului; de multe ori pagini întregi ale acestora sunt pline de interogații succesive, unele chiar agresive, alteori lamentațiile dictează ritmul și impun distanțarea față de autor. Spre deosebire de memorii, care sunt scrise intenționat pentru a fi citite de cât mai mulți oameni – publicate sau păstrate în manuscript -, jurnalele sunt mult mai subiective, lipsite adeseori de autocenzură, brutale și chiar șocante prin sinceritatea dusă la extrem; ele nu sunt scrise neapărat pentru a fi citite de altcineva în afara autorului, cât pentru a împăca trecutul cu prezentul sau „ceea ce am fost” cu „ceea ce sunt”. De aceea jurnalele marilor personalități, când ajung să fie publicate/publice, se vând în tiraje mari. Dincolo de căutarea senzaționalului și a extraordinarului, cititorii caută omul din spatele „vedetei”, fie că aceasta este actor, pictor, scriitor, istoric, om politic sau diplomat de carieră. De cele mai multe ori persoana publică n-are nimic în comun cu personalitatea care susține această imagine, această apariție socială, așa se face că pasul spre can-can e făcut de la sine.

Întâmplarea face ca în vara acestui an să fi văzut mai multe documentare dedicate unor mari artiști, pictori cu predilecție. Unele mai bune, altele mai slabe, dar toate bazate pe mărturiile subiecților/personajelor principale și a celor care i-au cunoscut. Simțeam nevoia să și citesc un jurnal sau un volum de memorii, așa că Dora și Minotaurul de Slavenka Drakulić a ieșit de la tipar la timp. Cartea scrisă pe baza însemnărilor Dorei Maar (Henriette Theodora Markovitch) impresionează prin stil, forță și culoare, dar, în același timp, naște și niște întrebări cu privire la necesitatea unui astfel de demers. Dacă atunci când am citit Un an de studiu al Annei Wiazemsky nu m-am întrebat nicio clipă cu privire la necesitatea și utilitatea cărții în sine, ei, bine, când am citit povestea Dorei și a lui Picasso lucrurile au stat exact invers. Prefer în continuare să mă uit la tablourile artistului spaniol fără să mă interesez foarte mult de marile iubiri ale vieții sale; chiar dacă mai toate i-au slujit drept modele și se pot scrie tomuri întregi de exegeze cu privire la influența stilistică a uneia sau alteia dintre aceste femei, tot nu mă interesează amănuntele legate strict de felul în care și-a gestionat Picasso relațiile intime. Annei Wiazemsky compune fresca epocii plecând de la experiențele personale, perspectiva ei devină obiectivă în măsura în care relațiile personale se integrează într-un amalgam de schimbări sociale specifice timpului în care trăiește. Dora Maar se retrage din societate, de fapt reduce societatea la o relație, cea a ei cu Picasso, iar toți ceilalți devin sateliți, apariții periodice sau întâmplătoare. Chiar dacă ea accentuează pe alocuri prietenia, senzația finală este aceea de bulă, una din care Dora nu reușește să iasă.

Pentru mine, Dora și Minotaurul este povestea unei relații și atât. Sau, dacă vreți, povestea fotografiei de pe copertă (o găsiți în carte relatată pe larg). Unica voce care se face auzită este cea a Dorei Maar, toți ceilalți – membri ai familiei, prieteni, amanți sau terapeuți – capătă contururi, devin credibili și reali în măsura în care mintea (bolnavă) a Dorei le dă voie să se manifeste. De multe ori am avut impresia că citesc mărturiile unui păpușar care se joacă cu păpușile lui dragi până într-acolo încât se încurcă în fire și sfori; se amestecă trăsăturile de personaj, nu mai știi dacă mama și tatăl au avut o contribuție decisivă la declanșarea bolii Dorei sau nu; femeile și bărbații își pierd din identitate, se amestecă unii cu ceilalți în același bol al relațiilor defecte, toți sunt atinși de patimi și egocentrism, nimeni nu scapă neatins din interacțiunea cu Picasso. Evident că, oricât de puternică ar fi fost personalitatea lui Picasso, acesta tot n-ar fi avut atâta putere, încât să destructureze comunități întregi de prieteni, să strice definitiv mecanisme sociale și să dizolve orice urmă de personalitate.

Citită cerebral, rațional, cartea impune distanțare, o anumită rezervă vizavi de Dora; pe fond, aceasta se autoflagelează până în punctul în care-și face rău în mod constant, își provoacă suferințe și răni fizice și psihice; de aceea, n-am putut empatiza cu ea, dar am putut să o înțeleg și să o ascult. Spre deosebire de Anne din Un an de studiu, care m-a provocat să stau în spatele ei mai tot timpul, astfel încât i-am simțit suflarea, surescitarea, căutarea, Dora m-a provocat să o analizez, să-i disec obsesia și, de la un punct încolo, adevărata provocare a fost să rămân în poveste. De aceea ultimele 50 de pagini le-am citit greu, cu o oarecare indiferență, povestea în sine nu-mi mai spunea nimic, personajul ca atare era mult prea descoperit, povestea își atinsese climaxul și orice prelungire mi se părea inutil și chiar pas spre o ieșire definitivă din povestea Dorei și a Minotaurului. Dacă în primele pagini am avut impulsul de a căuta să revăd tabloul omonim și toată seria pictată de artist în acea perioadă, spre finalul lecturii mi-am dat seama că n-am avut curiozitatea de a căuta fotografiile realizate de Dora.

Povestea Dorei rescrisă de Slavenka Drakulić nu este despre despre autenticitate, nici măcar despre eterna opoziție subiectivitate vs obiectivitate; nimic din toate acestea. Din fiecare rând scris cu încrâncenare și efort (declarat sau nu) răzbate doar vocea Dorei, ceea ce denotă clar o tulburare severă de personalitate. Obsesia ei maladivă pentru Picasso, înlocuită (timid) spre final cu o alta, de natură cvasireligioasă (mă îndoiesc profund că este vorba de o credință adevărată) m-a determinat să nu citesc cartea ca și cum ar fi fost vorba despre vocea unei reprezentante de seamă a feminismului; din punctul meu de vedere povestea/tragedia/drama Dorei n-are cum să fie povestea unei feministe sau o pledoarie pentru feminism pentru că, pe fond, este vorba despre boală, un racursi scăpat de sub controlul conștientului de la un punct încolo.

Dora și Minotaurul de Slavenka Drakulić este una din cărțile care nu te lasă indiferent, care provoacă la meditații profunde cu privire la boală și efectele ei asupra celor dragi, la sacrificiul cerut de artă. Citind povestea Dorei n-ai cum să nu te întrebi cu privire la ce putem (și trebuie) să tolerăm în numele și de dragul artei. E important să căutăm să aflăm unde este granița dintre nonconformism și inacceptabil, când devin oamenii pretexte pentru actele artistice, ce se întâmplă când ne pierdem demnitatea și încă n-am enumerat decât o parte din întrebările stârnite de lectura cărții apărută recent în colecția Anansi.Contemporan la Editura Pandora M. Cred că, indiferent în ce cheie veți citi cartea, lectura în sine va lăsa urme adânci în memoria afectivă a fiecăruia dintre voi, va deschide porți spre tărâmuri străine multora dintre noi.

Dora și Minotaurul de Slavenka Drakulić