Charles Wheelan, „Povestea banilor” sau cum să înțelegi faptul că banii sunt un mijloc și nu un scop în sine

Cărțile reputatului profesor și publicist american Charles Wheelan reprezintă un punct de referință pentru orice cititor doritor să înțeleagă mecanismele economiei moderne și contemporane și termenii care se repetă aproape obsesiv în discursurile prim-miniștrilor, șefilor de state sau miniștrilor de resort. Dar, surprinzător sau nu, cuvinte precum bani, inflație, creștere economică, criză economică, creditor, debitor, bancă/concern bancar se regăsesc în vocabularul uzual al majorității membrilor societății contemporane, un simplu sondaj de opinie în rândurile acestora ar genera multe semne de exclamație. Da, e adevărat, cu toții utilizăm aceste noțiuni, însă prea puțini dintre noi știm semnificația corectă a acestora sau faptul că unele dintre acestea pot fi utilizate în contexte diferite cu înțelesuri diferite. Marele merit al lui Charles Wheelan este faptul că a îndrăznit să explice pe înțelesul tuturor aceste cuvinte și să demonstreze că economia poate fi o știință „abordabilă”, ale cărei legi ne ajută să evoluăm mult mai mult decât am fi crezut până acum.

Coordonatorii Colecție Istorie a prestigioasei edituri Humanitas au remarcat prompt demersul lui Wheelan și au reușit într-un timp record să obțină drepturile de autor și astfel, într-un an 2020 mai mult decât ciudat, regăsim pe rafturile librăriilor românești Povestea banilor. Titlul original este elocvent pentru cea și-a propus Wheelan să facă: Naked Money: A Revealing Look at What It Is and Why It Matters, dar cititorul român va înțelege destul de repede decizia traducătoarei Simona Drelciuc de a alege incitantul titlu Povestea banilor. Este adevărat faptul că în centrul demersului autorului este dolarul american, dar evoluția lui depinde de relația directă a acestuia cu monedele statelor cu care SUA are/sau nu are relații economice. De asemenea, cititorul va înțelege rapid de ce stabilitatea, „tăria” unei monede depinde direct de politica monetară a băncii centrale din țara respectivă:

„Am decis să scriu această carte și pentru a înlătura misterele ce înconjoară Rezerva Federală (Banca Centrală a SUA – n.n.) și băncile centrale în general. Așadar rolul unei bănci centrale este triplu: să gestioneze masa monetară, să acționeze în calitate de creditor de ultimă instanță și să reglementeze sectorul financiar. (Atribuțiile de reglementare sunt adesea împărțite cu alte ramuri guvernamentale.) În Statele Unite, Rezerva Federală are și misiunea de a folosi politica monetară în scopul promovării ocupării forței de muncă. Fiecare țară dezvoltată are o instituție asemănătoare: Banca Angliei, Banca de Rezerve din India, Banca Centrală Europeană (care supraveghează întreaga zonă euro), Banca Japoniei și așa mai departe. Responsabilitățile acestor instituții sunt direct generate de fenomene precum cele prezentate în capitolele anterioare. O bancă centrală poate preveni panicile financiare, poate domoli fluctuațiile economice și poate proteja valoarea unei monede fiduciare. Bineînțeles, băncile centrale pot comite și malpraxis monetar: Banca Centrală a Republicii Zimbabwe a distrus economia cu prea mulți bani; în Statele Unite, în anii ’30, pe atunci abia înființata Rezervă Federală a permis scăderea bruscă a masei monetare, transformând în Marea Criză Economică ceea ce ar fi trebuit să fie un simplu impas economic. Da, un doctor poate vindeca cancerul, însă poate, de asemenea, să amputeze și piciorul greșit. La fel e și cu băncile centrale.” (p. 114 – 115)

Parcurgând mai ales a doua parte a cărții, dedicată prezentării succinte a evoluției principalelor monede care domină bursele valutare mondiale, cititorul va înțelege cât de greu s-a ajuns la conceptul de Bancă Centrală în SUA, dar și cum au învățat europenii din experiența americană. Wheelan încearcă să demonstreze (și reușește, grație unui raționament ireproșabil, dar și unor exemple elocvente) că rolul de creditor de ultimă instanță al băncilor centrale este unul cheie, pe care, din păcate, adeseori, politicienii fie îl ignoră, fie nu îl înțeleg, fie încearcă să-l folosească în interesul propriu:

„Banca centrală ar trebui să reglementeze instituțiile pentru care acționează în calitate de creditor de ultimă instanță. Dacă îmi ofer serviciile ca voluntar la departamentul de pompieri care s-a decis să lase totul baltă și să ajungă imediat la casa ta care a luat foc, nu e deloc ieșit din comun să te rog să arunci cârpele îmbibate cu benzină din camera centralei. Prezența unui creditor de ultimă instanță este bine justificată; la fel este și riscul de hazard moral. Singurul mod de a reconcilia cele două forțe – faptul că oamenii sau instituțiile care sunt protejate de pericole au de obicei tendința să acționeze și mai nesăbuit – este să limitezi cumva acest posibil comportament nesăbuit. În unele țări, inclusiv în SUA, acest rol de reglementare este împărțit de banca centrală și de alte organisme de stat. Există discuții mai aprofundate și mai complicate despre felul în care companiile ar trebui să fie reglementate mai eficient– însă cuvântul care contează este cum, nu dacă. Orice instituție care acordă ajutoare în vremuri grele, ar trebui să efectueze controale când lucrurile merg bine. Acesta este prețul pe care companiile trebuie să-l plătească pentru a avea acces imediat la lichidități în cazul unei panici financiare.” (p. 338 – 339)

Hmm… Deja facem asocieri cu ce se întâmplă în România: vedem cu alți ochi Banca Națională și suntem în măsură să descifrăm discursul guvernatorului acesteia, dar și cât de politicianiste au fost și sunt discursurile prim-miniștrilor postdecembriști. În contextul actual, când lumea încă mai are de rezolvat din efectele crizei financiare din 2008, demersul lui Wheelan este cu atât mai binevenit. Unul din indicatorii pomeniți obsesiv în discursurile oficialităților de pretutindeni este rata inflației. Nu întâmplător, profesorul american își începe povestea explicând termenii de inflație, deflație, recesiune. Exemplele sale sunt surprinzătoare, dar ne fac să înțelegem că economia nu este o știință bazată doar pe raționamente matematice, ci una cât se poate de umanistă:

„Dolarul american nu este singurul lucru care și-a pierdut din valoare în anii ’70. Aparent, suferim de o epidemie de inflație a mărimilor, prin care hainele etichetate a fi de o anumită mărime s-au dilatat de-a lungul timpului. O pereche de pantaloni mărimea 14 este acum, în medie, cu aproape 10 centimetri mai mare decât în anii ’70. Da, mărimea 14 e de fapt mărimea 18, iar mărimea 10 este de fapt 14. Nu, nu aveți aceeași siluetă ca în liceu, ci doar pantalonii sunt din ce în ce mai mari, deși mărimea de pe etichetă a rămas aceeași. […]

Inflația notelor este o altă formă a aceleiași probleme fundamentale. O activitate academică notată cu 7 acum treizeci de ani este notată în prezent cu 8 sau chiar cu mai mult. Conform publicației Harvard Crimson, nota medie la Harvard este 9. Cea mai acordată notă este 9,50. Un studiu efectuat în majoritatea universităților americane a dezvăluit faptul că 45% dintre studenți primesc nota cea mai mare, în comparație cu anii ’60, când procentul era de 15%. Dacă studentul mediu obține tot mai ușor nota cea mai mare, cum pot angajatorii sau conducătorii de doctorat să identifice studenții cu adevărat excepționali? Din nou, un mecanism care ar fi trebuit să ne transmită informații a devenit irelevant. După cum și The Economist:

„Inflația, indiferent de forma pe care o îmbracă, devalorifică absolut tot ce atinge. Ea deformează informațiile și ne schimbă comportamentul.”

Inflația nu doar împrăștie confuzie, ci creează, de asemenea, câștigători și perdanți. În cazul inflației notelor, cei mai buni studenți primesc 9,50 la Harvard, însă la fel primesc și studenții mediocri care ar fi primit nota 7 în anii ’60. Acest lucru este injust față de studenții cu adevărat excepționali. Inflația monetară este evident mai nocivă – ea face ca puterea de cumpărare a oamenilor să dispară pur și simplu, mai ales a celor cu venituri mai mici și care au mai puține oportunități de a-și plasa averea în active care se apreciază odată cu inflația (cum ar fi bijuteriile sau imobiliarele).” (p. 54 – 55)

Dacă în prima parte a volumului Wheelan se străduiește (cu succes) să ne explice ce sunt banii, dar și necesitatea și utilitatea băncilor, în partea a doua ne demonstrează rolul decisiv al acestora, aducând în discuție inclusiv monedele virtuale, de tipul Bitcoin, care deja sunt tranzacționate peste tot în lume, dar care se dovedesc la fel de fragile în timpul unor crize economice. Încercând să explice ce sunt banii, Wheelan se vede nevoit să explice un aspect mai greu de înțeles de cei de astăzi: paritatea monedelor cu aurul și cum de s-a renunțat la acest mod de stabilire a valorii unei monede în perioada interbelică. Totodată, Marea Criză Economică din 1929 – 1933 i-a convins până și pe cei mai înverșunați susținători ai acestei idei de utilitatea unor rate de schimb variabile și de necesitatea unui sistem bancar care să accepte să colaboreze cu băncile centrale. Detalierea cazului George Soros, care a confirmat slăbiciunile politicilor monetare ale marilor puteri economice, îl va face pe cititorul român să descopere un nou sens al cuvântului „speculație”. Pentru Soros speculația a presupus doar un raționament matematic (după cum chiar el însuși se justifică), însă pentru Wheelan relațiile economice presupun obligatoriu un cod etic, pe care Soros l-a ignorat cu bună știință.

Concluziile volumului de peste 400 de pagini sunt bine sistematizate și îl ajută pe cititorul român să înțeleagă limbajul aparent criptic al guvernaților, dar și să își gestioneze mult mai bine propriul buget și să își asume anumite riscuri.

Povestea banilor de Charles Wheelan