Albastru de amurg sau cum devine albastrul culoarea speranței – „Când amurgul devine albastru” de Ana Pop Sîrbu

«La șaptezeci de ani îmi spun:

„Încă nu e prea târziu

Să mă întorc la mine.”»

Nu sunt la primul volum de poezie scris de Ana Pop Sîrbu. Înclin să cred că nici ultimul nu este. O scriitoare profilică în ultimii ani, care nu s-a grăbit să publice, din contra, a lăsat loc sedimentului de calitate să se formeze; mă refer la acel ferment atât de necesar pentru o creație valoroasă – lecturi multe, solide și filtrate cu ajutorul unei reflecții personale care certifică valoarea.

Un volum al maturității depline, asumate, poeta nu vrea să demonstreze nimic, nu vrea să convingă, cel mult să convertească la frumos. Aflată la vârsta odihnei, reculegerii, dar și a culegerii roadelor, poeta își acceptă cu înțelepciune senectutea și se bucură de fiecare revelație în parte. Da, pentru Ana Pop Sîrbu senectutea e o suită de revelații, de uimiri care, așezate una lângă alta, compun un univers paralel cu cel cotidian. Așa se explică tinerețea și vivacitatea care răzbat din fiecare poezie. Nu cred că există o poezie mai puțin impresionantă decât celelalte, nu există loc de gradare a frumuseții în acest volum. Niciun poem nu te lasă indiferent, ceea ce nu e puțin lucru!

„Orice încheiere devine poem./Fragmentul de frig intră sub omoplat.” (Revelație)

„Tălpile pipăie soclul.Orgolioșii numără pătratele soclului./Se întâlnesc la ore fixe./Sunt experți în moarte./În puține cuvinte abdică.” (Ore fixe)

Fie că vorbim de crezul poetic al autoarei, fie că ne raportăm la felul cum înțelege ea lumea, fie că avem în fața ochilor un poem-aproape-haiku, nu putem să nu cădem în admirația profundă a versului atât de bine ticluit. Ana Pop Sîrbu știe să-și cultive ochiul și să transforme în vers tot acest preaplin de cunoaștere. Pentru ea nimic din ce îi este la îndemână nu-i este indiferent; explorează forme noi de poezie, combină ritmuri și rime până când, fiecare în parte, își găsesc locul în poem. Citind poem după poem te cuprinde o stranie senzație de cerebralitate, aproape că ești forțat să raționezi cu privire la cele citite, pentru că acolo, în fiecare vers, se ascund experiențe personale, impresii și evenimente din viața autoarei. Despre toate acestea ea trebuia să scrie, așa știe ea să strige după ajutor. Combinațiile unice de emoții și perplexități stârnite de poetă te fac să te oprești asupra unei pagini sau alta, n-ai cum să treci mai departe fără să te asiguri că ai înțeles, că ești pe aceeași undă cu scriitoarea. Ea te cere drept tovarăș de drum, dar ajungi să o însoțești după ce treci prin câteva vămi.

„Cartea pe care mizez/Cu nesiguranța zilei de mâine/E o priveliște./Pupilele ei se închid/Și se deschid,/Temporizând amenințarea./Altcineva se căzneșteSă o mai joace.Ține-ntre dinți/Săruri de otravă./Cartea tresare/Și iese din joc.” (Cartea de joc)

Jocuri de planuri atent gândite, n-ai cum să nu remarci cât de fină este glisarea de pe un plan pe altul. Cartea de joc are două fețe, ambele la fel de importante. Dar când ai atuul, reversul devine secundar ca importanță, aparent, căci, de fapt el protejează puterea.

Nu întâmplător, din loc în loc suntem forțați să admirăm o pictură, tablourile Sabine Ivașcu completeză în mod firesc poemele. Tehnica și colorista fiecărei ilustrații în parte dau notă de nevoia uriașă de frumos a Anei Pop Sîrbu, dar și de efortul ei continuu de a educa cititorii. Puteți să luați lectura acestui volum și ca pe un îndreptar de citit poezie. Trăim într-o epocă a poeților, avem sute (poate mii?) de poeți, dar prea puțini dintre ei sunt stăpâniți de har și chiar și mai puțini au înțeles că a scrie poezie e un act deloc egoist pe fond, un act foarte bine ticluit, care se bazează pe o documentare temeinică, întinsă pe ani de studiu individual.

„O punte mi se așterne sub pași./Ambra vieții din mine, la fel./Rămân în privirea de la treizeci de ani./Întunericul se retrage./Sânii se lipesc de alt trup,/De poemul ce nu se mai termină,/Unde frazele nu se mai poticnesc,/Ci se transformă în tropotul unui roib.” (Poemul ce nu se mai termină)

Iată că poeta se avântă și în ape tulburi, înoată împotriva curentului și reușește să ajungă pe malul salvării de sine. Amalgamul de vârste, furia neputinței senectuții în opoziție totală cu năvalnicul potențial creativ, care devine manifest în cele mai inoportune momente, despre toate acestea este vorba în Poemul ce nu se mai termină, dar și în alte câteva poeme, mai ales în cele fără titlu, care nu întâmplător închid volumul.

„Noaptea /Clandestină/Mă caută./Totul rătăcește/Pe foița/Inimii…” (XXX)

***

„Elaborezi claustrări,/Vezi frivolități, dezastre./Continentul e o celpsidră./Foșnesc pergamentele.” (XXX)

***

„Cătați poezia/Și n-o veți găsi/Ca pe un aforism./Un calm al planetei/Galopează prin girul aștrilor.” (XXX)

Ordinea poemelor este numerotată, ca și cum am avea de-a face cu un manual cu instrucțiuni-de-citit-poezie. Și când decizi să nu mai dai atât de multă atenție verbului te trezești că citești: „Gloria ei plănuiește carnagii.” (Cuvântul)

Astfel intră în scenă un alt joc de planuri, sau de voci: cea interioară și cea narativă. În ultima parte a volumului pare că poeta își afirmă poziția în detrimentul femeii. Poeta e puternică, știe ce vrea, se face auzită, n-ai cum s-o ignori, spre deosebire de femeie, care pare plăpândă și amatoare de tandrețuri.

„Și, deodată, povestea se scrie./Frumusețea se rostogolește./E o scriere despre împrejurări.” (Amurgul, din alb, devine atât de albastru)

Așa se explică și poemele dedicate Creației divine, relației cu divinitatea. Ochiul scrutător al poetei se uită înspre largul cerului doar pentru a înțelege mai bine „de ce bat clopotele”, nu „pentru cine bat clopotele”:

„O voce bătrână alunecă din turnul bisericii./Chipul mi se electrizează,/Bogățiile lumii se risipesc./Dar cărțile lor rămân pe zariștea veacurilor.” (După-amiezele devorate de șoapte)

***

„Pustnicii au la piept comori/Și grâul verzui,?Pierdut pe pământ.” (Drumul)

Dar și poeta e o pustnică, n-ai cum să te gândești la ea ca la o pustnică care se nevoiește zi de zi pe altarul literaturii, fără să ceară răsplată.

În același timp, ultima parte a volumului este și cea mai plină de nostalgii; refugiul din/în amintiri este răgazul cerut de poetă pentru refacerea creativității, dar poate fi interpretat și ca un semn că poeta își permită luxul de a trăi din amintiri. Un lux câștigat cu greu, de aceea nici nu se grăbește să ne scoată din cufărul cu amintiri. Despre Lodovica Ana Pop Sîrbu a scris un volum întreg, în proză, așa că nu e de mirare că o găsim evocată din nou, într-un mod foarte explicit.

„Și, deodată povestea se scrie./Alba hârtie devine rigoare./Frumusețea secretă se rostogolește./E scriere despre împrejurări.” (Frumusețea secretă)

***

„Ochii Lodovicăi/Pâlpâie în memorie./Copila atinge/Placenta de lut./Cad litere/Ca niște hoaspe./Un gong răcoros,/Înflorit,/Un gong matern./Tăietură în limbaj./Mijlocim cu toții/Aceeași tăietură.” (Tăietura)

***

„Din șapte-n șapte ani,/Toamna îmi curăță vorbele de cenușă.” (Autumnală)

Despre cum vede Ana Pop Sîrbu actul creației poetice în sine, despre cum se scrie poezia din punctul ei de vedere găsim în volum câteva poeme, dintre care Poetul (varianta 2) îmi pare a fi și o ars poetica în sine:

„Poetul atinge alte vocale./Decolorează răbdarea./Pagini străine strânge la piept./Același drum al inimii./Același desen./Pe nisip,/Pe trecut.” – Poetul (varianta 2)

Un volum foarte dens, încărcat de sensuri, dar și de emoții, care-și croiește drumul spre cititor într-un fel unic. Gândit ca și cum ar fi o ofrandă pe altarul apropierii de cititor, Când amurgul devine albastru își are locul său bine definit pe raftul de poezie. Nu prea știu ce încheiere ar fi potrivită aici și acum, așa că las un vers, care face cât o mie de cuvinte:

„Unii erau mărturia altora.” (Indecizie)