„Acompaniatoarea” – Nina Berberova

Viața lungă a scriitoarei franceze de origine rusă, Nina Berberova (în rusă Нина Николаевна Берберова), acoperă aproape tot secolul XX. A început la Sankt Petersburg în 1901, într-o familie înstărită și liberală, care și-a făcut speranțe în 1917, dar s-a lămurit repede că lumea lor se scufundă.

În 1922, Nina, ca și mulți alți membri lucizi ai intelighenției, părăsește țara și, după ce peregrinează câțiva ani prin orașe europene, se stabilește împreună cu iubitul ei, poetul Hodasevici, într-o periferie a Parisului, la Billancourt, unde un număr mare de emigranți ruși își găsiseră de lucru ca muncitori la Uzinele Renault. Cuplul boem duce o existență precară, responsabilitățile apăsând pe umerii Ninei, care e nevoită să lucrezeca vânzătoare, fiindcă scrisul la gazetele emigrației nu le asigură traiul.

Veștile din patrie sunt sumbre: prieteni arestați, deportați, uciși sau care se sinucid. Nu mai e cale de întoarcere în URSS. Anii războiului o prind la Paris, unde, ignorată ca scriitoare și săracă, află că părinții i-au murit în timpul asediului Leningradului. Dar e o femeie puternică și nu se lasă pradă deznădejdii.

În 1950 se decide să-și ia viața de la capăt în America și, la vârsta la care alții ies la pensie, învață engleza și începe o carieră universitară, predând literatură rusă la Yale și apoi la Princeton.

Apoi, în 1984, când avea 83 de ani și nu mai scria nimic de decenii, manuscrisul unui roman de-al ei, Acompaniatoarea, vechi de aproape o jumătate de secol (scris în 1936), ajunge în Franța la Hubert Nyssen, care, pasionat de literatură, își înființase o mică editură de provincie la Arles: „Actes Sud”. Nyssen intuiește în manuscrisul necunoscutei o bună scriitoare de descendență cehoviană, care aduce un aer uman în peisajul literaturii franceze, devenite, după cum spunea Cioran, mai curând „un discurs despre literatură”. Berberova, care cunoscuse țarismul, revoluția bolșevică, exilul, războiul în Franța, mccarthismul american, avea ce povesti despre secolul pe sfârșite.

Deci „Actes Sud” publică în 1985 Acompaniatoarea, apoi și toate celelalte manuscrise ale debutantei octogenare (10 romane, mai multe culegeri de nuvele, eseuri și, în 1989, autobiografia Sublinierea îmi aparține – considerată cea mai bună carte a ei). Astfel, în ultimii șapte ani de viață (a trăit până la 92), Nina Berberova ajunge o celebritate mondială: numai în Franța cărțile i se vând în peste un milion de exemplare și e tradusă în 26 de limbi.[1]

Astfel, Acompaniatoarea reprezintă romanul de debut al scriitoarei. Date fiind dimensiunile restrânse ale operei, în jur de 80 de pagini, am putea-o considera chiar la graniță cu nuvela. În orice caz, lucrarea se deschide cu 2 pagini în format diferit față de cum e scris restul corpusului. În incipit, ia cuvântul un narator subiectiv, care mărturisește că ceea ce urmează reprezintă memoriile unei rusoaice, pe care el le-a achiziționat în Paris de la un negustor de vechituri. Autoarea manuscrisului ar fi fost o femeie care își trăise ultimii ani într-un hotel ieftin, unde patroana a trebuit să-i vândă rochiile și lucrurile pentru a-i acoperi costurile. Observația se află în anacronie cu restul operei și ne spune multe despre ultima parte a vieții protagonistei, pe care o vom înțelege mai bine odată ce obținem o serie de perspective asupra parcursului ei existențial. Ultimul paragraf al incipitului cu italice are rolul de a oferi cititorului impresia de veridicitate:

„Am modificat unele lucruri din memorii, pentru că nu toată lumea este atât de puțin avizată. Cea care își scrisese memoriile și nu arsese caietul trăise printre noi; mulți oameni o cunoșteau, o văzuseră și o auziseră. (…) Oricum, ea a uitat acest caiet așa cum un călător își uită un bagaj sărind dintr-un tren în mers.”[2]

„Manuscrisul” în sine se și deschide, se și închide, cu evocarea figurii mamei, fostă profesoară de pian și decedată de un an, în momentul în care protagonista, Sonia, pune stiloul pe hârtie. Crescută în Petersburg fără tată, a resimțit permanent această lacună din viața ei ca pe o rușine împovărătoare. Sonia își organizează, la rândul ei, munca în jurul muzicii, însă existența îi capătă perspectivă abia din momentul în care află că soprana Maria Nikolaevna Travina caută o acompaniatoare pe termen lung, cu care să plece în străinătate. Acțiunea e plasată în anul 1919. După ce cumpănește decizia („Oare nu era mai bine pentru mine să mă fac nu profesoară de pian, ci acompaniatoare, să mă smulg de lângă ea [mama]și să trăiesc cum îmi va plăcea?”[3]), Sonia dă curs ofertei.

Principalele figuri feminine ale romanului, Maria și Sonia, sunt plasate în antiteză. Maria este solară, plină de inițiativă, talentată, frumoasă, energică, pozitivă și permanent în lumina reflectoarelor, în timp ce Sonia este mai degrabă timidă, ștearsă, introvertită, tăcută, modestă, fără vreo sclipire și permanent în umbră – mai ales în umbra Mariei. Soprana o ia ca ajutor, în fond, acompaniatoarele se află prin definiție în plan secund, însă o tratează prietenos, are chiar o atitudine, porniri, gesturi materne față de „Soniecika” ei (căci astfel și-a luat libertatea să o strige, încă de la prima întâlnire). Premisele pentru relația lor sunt deci, am putea spune, pașnice, însă discrepanța de statut rămâne frapantă și generează în tumultoasa interioritate a Soniei inevitabile frustrări. Astfel, ajunge să o anagonizeze pe Maria, printr-o serie de procese de conștiință care amintesc de pușkinianul Mozart și Salieri, dar de care se diferențiază prin frecventele schimbări de poziție ale Soniei.

După cum am spus, perspectiva ei oscilează. Sonia are momente în care o adoră pe Maria, o privește cu admirație și se surprinde pe ea însăși cu niște impulsuri de iubire și generozitate orientate către ea. Maria este departe de a fi fără cusur, are o relație extraconjugală, de care Sonia află dinaintea soțului ei, cel puțin la prima vedere. Pentru acompaniatoare, această informație constituie, pe de o parte, prilej de complot interior, de bucurie meschină că o are cu ceva la mână și că i-ar putea distruge mariajul cu această informație. În alte momente, are efuziuni de empatie, în care simte că este datoria ei morală să o protejeze pe Maria alături de secretul ei. Berberova ar fi putut să aprofundeze mai mult psihologia Soniei. Construcția cărții lasă impresia că anumite adâncimi interioare ale protagonistei rămân neexplorate.

Sonia găsește un revolver în sertarul soțului Mariei și, după cum ne învață tradiția dramatică, atunci când un revolver apare în scenă, el trebuie folosit până la sfârșit. Din acel moment, Sonia se gândește obsesiv la el. Uneori îi e teamă de el, alteori se întreabă dacă ar trebui să îl folosească ea pentru binele iubirii pe care o ascunde Maria („Să o scap de Pavel Fedorovici?”[4]). Poate cel mai mult se întreabă cum va reacționa Pavel, în ce fel va folosi revolverul, dacă îi va destăinui relația extraconjugală a soției:

„N-are importanță pe care dintre cei doi îl va omorî [pe amant sau pe Maria]. Dar se va răzbuna, și cauza acestei fapte voi fi eu, ființa pe care nimeni nu o observă, ființa lipsită de nume și de talent. Iată-l aici, așezat în fața mea, pe «negustorul» ce nu va îngădui să fie tras pe sfoară și înșelat, pe omul cu o teribilă energie vitală, pe omul pentru care toate lucrurile considerate de noi ca «îngăduite» sau «neîngăduite» sînt niște fleacuri, pe omul care toată viața, fără să stea pe gânduri, i-a călcat în picioare pe ceilalți ca să-și croiască drum și care, acum, nu va ceda nimic din ceea ce este al lui.”[5]

Având acest paragraf în față, putem observa că felul în care ea se investește în acest scenariu fantezist nu este întâmplător. Ea își proiectează o serie de elaborate așteptări asupra lui Pavel, pe care îl descrie în toate felurile în care ea nu s-a simțit percepută, de ea însăși și mai ales de ceilalți, niciodată. Singurul numitor comun al lor ar fi dorința de răzbunare. Sonia se simte profund nedreptățită, Pavel ar trăi, la rândul lui, o mare nedreptate, însă Pavel ar trebui să facă ceea ce Sonia nu poate: să reacționeze. Să-și ia viața în propriile mâini, să nu se lase călcat în picioare, să ia ceea ce consideră al lui de drept – toate acestea sunt lucruri pe care Sonia fantazează să le facă ea însăși, însă nu reușește să găsească în ea resursele necesare pentru a le da curs.

Nu se întâmplă nimic din ceea ce ea prevede, Pavel folosește revolverul pentru a se sinucide. Protagonista mai rămâne câtva timp în preajma Mariei, apoi se mută singură la un hotel (același hotel evocat de ultimul posesor al acestui manuscris), în care moare singură. Într-o anumită măsură, putem specula că Sonia ajunge să facă același lucru ca Pavel. Lipsa de inițiativă în ceea ce-i privește propria viață constituie un suicid spiritual, intuit inclusiv de naratorul inițial.

Ediție folosită: Berberova, Nina, 1996, Acompaniatoarea. Boala neagră. Trestia revoltată, București, ed. Humanitas.