Ceainicul fermecat, basme japoneze

Când treci de vârsta gândirii mitice, nu mai citești cu inocență basmele, deși așa ar trebui citite mereu. Cauți în scrierea de tip palimpsest diversele arhetipuri ale subconștientului colectiv, faci analiza mentalităților și ești tentat să compari basmele autohtone cu cele care ajung la tine de prin alte spații culturale. Antologia realizată de Raluca Nicolae, care semnează traducerea, dar și prefața Ceainicului fermecat, este atât de interesantă încât, în cele din urmă, nu mai contează „lentilele” de lectură, ale specialistului sau ale copilului avid de fantasme. Oricum, la un moment dat, fără să vrei, faci pasul în poveste pentru a întâlni vulpi istețe și spiriduși. Basmele acestea japoneze chiar au putere de fascinație.

Muntele bătrânilor este o poveste despre conducătorii lipsiți de înțepciune. E greu de spus ce resort psihologic îl face pe stăpânul ținutului să expulzeze bătrânii, poate că el însuși se teme de această vârstă a senectuții, aflată în proximitatea morții. Dacă stăpânul ținutului nu suportă bătrânețea, nu înseamnă că supușii săi trebuie să accepte orice decizie crudă și ilogică a acestuia. Uneori, nesupunerea este folositoare. În tot acel trist ținut în care bătrânii sunt duși în pustiu, să moară cu zile, există un fiu care nu poate să-și lase mama să piară așa. Cineva nu se supune:

„A fost odată, într-un castel, un nobil, stăpânul întregului ținut, care nu-i avea deloc la inimă pe bătrâni. Într-o zi, stăpânul castelului a poruncit ca toți bătrânii trecuți de șaizeci de ani să fie duși pe munte și abandonați, nemaifiind de vreun folos. Cei care nu se supuneau poruncii aveau să fie aspru pedepsiți. Toată lumea a fost îngrozită, dar nimeni nu se putea pune cu stăpânul ținutului!

Cu lacrimi în ochi, fiii își duceau părinții gârbovi departe, în munți, unde îi abandonau, apoi se întorceau acasă cu inima frântă, gândindu-se că nu mai aveau să-i revadă vreodată.” (p. 9)

Ce poți face și ce nu, până unde merge acceptarea deciziilor absurde, ce înseamnă să ai inimă și să știi exact ce valoare are dragostea filială, despre toate aceste lucruri este vorba în această frumoasă poveste în care finalul este fericit – trebuie să spunem că nici măcar în poveste nu se termină totul cu bine, nu întotdeauna, dar faptul acesta nu pune în umbră frumusețea:

„Îmi pare rău că am judecat lucrurile așa. Fii pe pace. O să-mi retrag porunca!

Și, astfel, în această țară, vârstnicii au ajuns să fie ținuți la mare cinste și să trăiască fericiți până la adânci bătrâneți.” (p. 14)

În Bătrânul care face cireșii să înflorească, o piersică adusă acasă se transformă în cățeluș, de fapt o călăuză către o comoară ascunsă. Vecinul hapsân vrea să se bucure și el de minune, dar, cum inima îi este haină, nu are noroc. La mânie, cățelul este ucis și, în locul unde este îngropat, răsare o salcie din lemnul căreia omul cel bun face, în amintirea animalului îndrăgit, o piuă fermecată. Iar din piuă se reversă galbeni. Vecinul hapsân, care ceruse și el cu împrumut acea piuă din dorința de a se îmbogăți peste măsură, dă foc lemnului, supărat că, pentru el, miracolul nu funcționează. Recuperând cenușa, omul cel bun, care nu-și dorea decât să aibă o amintire de la câinele său, risipește pulberea în văzduh și cireșii dau, miraculos, în floare.

„Și, unde cădea cenușa risipită de bătrân, prunii și cireșii înfloreau.” (p. 83)

Interesantă este încăpățânarea cu care omul hapsân încearcă să facă și el exact aceleași lucruri ca vecinul său cu inima bună, de fiecare dată cu un rezultat contrar. Niciodată nu este însă vorba doar despre repetarea mimetică a unui comportament, ci despre ceva mult mai subtil, imposibil de reprodus la nivel de esență. Poate că este vorba, până la urmă, chiar și de faptul că cei doi își doresc lucruri diferite. Unul vrea iubire și frumusețe, celălalt vrea doar un bine concret, lucruri palpabile.

Pinul îndrăgostit este, cum se vede din titlu, o poveste de dragoste, care transcende regnurile, prin medierea muzicii. Fata unui nobil se îndrăgostește de un cântec de flaut – tânărul al cărui suflet este purtat de muzică este prins în trupul unui pin, pe care oamenii îl doboară pentru a construi un pod peste râul Natori. Doar că, odată doborât la pământ, pinul se face atât de greu, încât devine imposibil de mutat din loc. Abia în momentul în care pinul e atins mâinile fetei dragi, lemnul se îmbunează și redevine ușor:

„Când Akoya a auzit povestea podului de peste râul Natori, și-a amintit cuvintele de despărțire ale iubitului și s-a dus într-un suflet să vadă pinul. Abia după ce și-a pus mâinile pe trunchiul copacului doborât, pinul care până atunci fusese greu ca plumbul, s-a făcut ușor și oamenii l-au cărat fără efort pe malul râului.

Despre Akoya se mai spune că nu s-a măritat niciodată și c-a trăit toată viața singură.” (p. 114-115)

Cârtița-mireasă este o povestioară plină de haz, o snoavă. Cârtița vrea să își mărite fata cu cel mai grozav partener, dorință pe deplin justificată de grija maternă. Cârtițele sunt chemate la sfat și se vede treaba că opinia lor contează. Dialogul este savuros, pentru că, trecând în revistă opțiuni dintre cele mai neobișnuite, se ajunge, în cele din urmă la singura variantă firească. În același timp, schimbul de replici devine un pretext pentru a pune în evidență ce are „mai grozav” Japonia, în esență, analiză a mentalității nipone:

„− Soarele este cel mai grozav din Japonia, a spus una dintre ele.

−Atunci, o voi mărita cu soarele.

−Totuși, cerul este mai înalt decât soarele. Prin urmare, cerul este cel mai grozav de pe lume.

−Atunci, o voi mărita cu cerul.

−Aș, cerul este câteodată acoperit de nori, deci norii sunt cei mai grozavi din Japonia.

−Atunci, nu-mi rămâne decât s-o mărit cu norii.

−Stați așa, stați așa! Oricât de mulți nori ar fi pe cer, vântul îi risipește dintr-o suflare, deci, vă spun sigur că vântul este cel mai grozav dintre toți.

−Atunci o voi mărita cu vântul.

−Numai puțin! Să nu uităm că, oricât de abitir ar bate vântul sau oricât de tare ar ploua, malurile râului rămân neclintite, așadar, e simplu: malurile râului sunt cel mai grozav lucru din toată Japonia.

−Atunci, o voi mărita cu malurile râului.

−Un moment, un moment! Știm cu toții că malurile râului, oricât ar fi de puternice, sunt găurite cu ușurință de cârtițe! Deci nu-i nimic mai grozav în întreaga Japonie decât cârtița!

−Atunci, o voi mărita cu o cârtiță.

Așa se face că fiica preaiubită a cârtiței s-a măritat cu o cârtiță.” (p. 151-152)

Aceste basme japoneze au nu doar o prospețime specifică unei culturi exotice, ci și frumusețea limbajului născut din utilizarea diferitelor registrele ale istorisirii. Unele povestiri sunt triste, adevărate alegorii ale nefericirii – povești de dragoste cu destin tragic, singurătate și amărăciune, irosiri ale șanselor de a trăi în armonie. La fel de triste sunt și cele care au ca protagoniști oameni a căror fire este definitiv pervertită, făpturi care nu învață nimic de la nimeni și nu se pot schimba. Cele mai multe basme au însă o turnură comic-sapiențială, apropiată de viziunea nastratinească pe care unii cititori o știu deja din Cercul mincinoșilor, cartea lui Jean-Claude Carriѐre.

Ceainicul fermecat și alte basme japoneze