Fragment din „Umbra mamei” de Nikola Scott (Humanitas Fiction)

Traducere din engleză și note de Carmen Pațac

Debutul Nikolei Scott, Umbra mamei, a fost tradus în peste 15 limbi și a ajuns, în scurt timp, un bestseller internațional.

Nikola Scott s-a născut în 1973 la Kiel, în Germania, și a studiat la Universitatea din Tübingen, specializându-se în literaturile engleză și germană în cadrul masteratului. Pasiunea pentru cărți și literatură a purtat-o mai întâi la New York, după absolvire, iar ulterior la Londra, continuându-și aici cariera în domeniul editorial. După zece ani a decis să devină scriitoare, împlinindu-și astfel un vis. Romanul său de debut, My Mother’s Shadow (2017), a devenit imediat bestseller și este tradus în 15 limbi. Cel de-al doilea său roman, Summer of Secrets (2018), a ajuns, de asemenea, în topurile de vânzări. Fetele din livada cu meri (The Orchard Girls, 2021; Humanitas Fiction, 2023), este, la rândul lui, bestseller internațional. La sfârșitul anului 2023, Nikola Scott a publicat romanul The Life I Stole. În prezent, scriitoarea locuiește la Frankfurt împreună cu soțul său și cei doi fii ai lor.

Casa Hartland ascunde nenumărate secrete în spatele unor ziduri aurii, mângâiate de soarele verii din 1958. Din Londra cea rece și ploioasă, acolo unde mama ei se luptă cu o boală necruțătoare, tânăra Elizabeth Holloway e trimisă pentru a fi găzduită de familia Shaw în vila lor însorită din apropierea mării. Naivitatea adolescentei e cucerită pe loc de tulburătoarea eleganță și noblețe ale unei familii pline de viață. În scurt timp însă, cel mai frumos vis se va nărui sub răceala unei realități cumplite. Peste patruzeci de ani, după moartea lui Elizabeth, Addie, fiica acesteia, încearcă să afle adevărul despre propria mamă din momentul în care descoperă că are o soră geamănă. Călătoria pe care o va face alături de Phoebe, noua ei soră, va aduce la suprafață un trecut care va transforma totul: o poveste extraordinară despre propria mamă, despre familia Shaw și despre o iubire nebună din vara lui 1958.

FRAGMENT

Încet, am închis Rebecca, încruntându‑mă la fereastra de la metrou. Nu fusese totul chiar atât de bine. Fiindcă mereu după aia îmi adusesem aminte cum, cuprinsă de panică și îngrijorare, am trecut la vârsta cu două cifre, jurând că, dacă o să am vreodată copii, n‑o să dispar niciodată așa, pur și simplu, că o să discut cu ei, o să‑i iau în seamă și o să interzic de tot petrecerile-surpriză.

S‑a auzit un sunet strident de la megafon și Andrew a sărit ca ars.

— Ce se‑ntâmplă?

S‑a uitat în jur de parcă ar fi fost beat când șeful de tren ne‑a informat că o să plecăm într‑un minut.

— S‑a și făcut ziuă?

Și‑a întins picioarele lungi, lovind‑o pe femeia din fața noastră în fluierele picioarelor, iar ea și‑a tras înapoi picioarele cu o smucitură.

— Mii de scuze, i‑am spus. Hei, trezește‑te, Andrew! Andrew!

— Daaa!

S‑a zvârcolit, dar n‑a deschis ochii.

— Sunt așa de obosit, Addie!

Și‑a pus capul pe umărul meu.

— Cred că mi s‑au lipit pleoapele una de alta. Oare se poate așa ceva?

Femeia din fața noastră s‑a uitat dezgustată.

— Mai ții minte petrecerea când am împlinit zece ani? l‑am întrebat, aruncându‑i femeii un alt zâmbet prin care‑mi ceream scuze.

— 14 februarie, a mormăit el cu amabilitate.

— Da, dar când am împlinit zece ani, am dat o petrecere jos, în bucătărie.

A tăcut atât de mult, încât am crezut că adormise din nou.

— Tort de ciocolată cu trei etaje. Cremă de cocos. Bombonele. Drajeuri roșii și galbene. O frumusețe.

— Nu tortul. Îți aduci aminte de petrecere?

A căscat și lumina de neon a căzut pe ochii lui închiși. Pe urmă a spus:

— Vrei să zici atunci când ai primit cortul? Când l‑am pus la tine‑n grădină. Am făcut cod în crustă de sare. Și cartofi. Aproape am dat foc caisului.

S‑a întors într‑o parte, făcându‑și culcuș pe scaunul tapițat de la metrou.

— Doar cinci minute, te rog, Ads!

— Scuze, scuze, am spus eu în șoaptă, oferindu‑i umărul, dar deja adormise și într‑o clipă a început să sforăie slab, însă clar.

M‑am uitat la lista din mâna mea. „Tort. Baloane. Confetti. Cadouri. Cort.“

Cortul. Bineînțeles. Cum aș putea să uit vreodată cortul ăla? Pe vremea aia îmi dorisem diferite lucruri, fără să mă gândesc la ele într‑o ordine anume: un cățel, un graur, un prăjitor de pâine cu Mickey Mouse și un automat pentru bomboane cu gumă de mestecat. Dar de ziua mea, pentru un motiv necunoscut eului meu de copil de zece ani, mama mi‑a dat un cort, în ciuda faptului că n‑aveam unde să mergem cu cortul decât în grădina din spatele casei și că, de la bun început, nu eram o familie iubitoare de natură și nici nu prea ne dădeam noi în vânt după ieșitul din casă cu una, cu două. Poate că fusese partea ei de aventură, de a fi liberă și mereu în mișcare, sau ideea de a‑și duce toată viața în spinare. Poate că scotocise peste tot ca să găsească un cadou și fusese inspirată de tata, pe care‑l asculta citindu‑ne seara, Venetiei și mie, Rândunele și amazoane. În orice caz, la sfârșit de tot, după ce zuruitul petrecerii se liniștise, transformându‑se într‑un zumzet plin de mulțumire, după ce jucaserăm jocuri și câștigaserăm premii și toată lumea era ocupată cu câte o felie de tort, mama și‑a făcut apariția lângă mine.

— Vino sus, a murmurat ea. Vreau să‑ți arăt ceva.

M‑a tras afară din bucătăria plină de lume și m‑a dus după ea pe scări la etaj. A descuiat camera de zi și s‑a dat înapoi.

— Uite! a zis ea mândră.

Și acolo, sprijinit de două scaune și tras în jos în toate cele patru colțuri, trona cadoul de ziua mea. Era un cort mic de pânză, în care încăpeau două persoane, surprinzător și uimitor de drăguț. Culoarea originală fusese verdele din uniformele militare, așa cred, dar cineva lipise sute de flori și stele pe toată suprafața lui, de diferite culori, așa că cenușiul verzui închis al cortului aproape dispăruse din cauza lor. Când m‑am uitat mai cu atenție, atingând de probă o floare mare, roz de pe o parte, mi‑am dat seama că provenea de la o veche haină de ploaie de‑a mea. Am descoperit chiar și fluturele care fusese pe mânecă. Și mai era o stea tăiată dintr‑o pălărie veche pe care o purta Jas când era mic și, peste tot, cercuri de forme variate scoase de pe umbrele stricate și fețe de masă de plastic. Într‑o parte erau câteva bucăți de material pătate.

— Sângele Venetiei, a zis mama, ridicându‑și ochii spre cer. Eram un pic în urmă cu toate, decupam ultimele bucățele, chiar n‑am avut nici un pic de timp săptămâna asta, și chiar atunci s‑a întâmplat. Învățătură de minte, să las foarfecele pe mâna unui copil de șase ani.

— Îmi pare rău că n‑am fost aici să dau o mână de ajutor, am spus eu, atingând floarea de pe haina de ploaie.

— Uită‑te înăuntru.

M‑a împins înainte, a dat la o parte bucata de pânză care ținea loc de ușă și a intrat în patru labe după mine.

— Ideea a fost a mea, și pe urmă toți s‑au oferit și m‑au ajutat cu flori și alte chestii. Uite, chiar aici e un buzunar pentru un ceas, vezi, și cartea ta încape aici.

Și‑a plimbat degetele peste mai multe buzunare ce fuseseră adăugate înăuntrul cortului.

— Tata ți‑a dat o lanternă. Și Venetia ți‑a făcut cadou o pereche de șosete groase pentru când se face frig noaptea.

A arătat cu degetul spre un alt set de buzunare aproape de intrare.

— Și dacă vrei să gătești afară, doamna B. a zis că oala asta ar fi probabil destul de mare, dar ușoară, așa că n‑o să tragă cortul în jos.

A tras de un mâner și dintr‑un alt buzunar a ieșit un vas mic.

— Și o tigaie.

A desfăcut o bucată de material.

— Perfectă pentru cartofi, a spus ea. Și când termini, doar le iei pe toate și le bagi în săculețul ăsta de pânză de aici. Eu l‑am făcut cu mâna mea pentru tine. Uite. Nu foarte bine, evident, dar am reușit să‑ți cos inițialele pe el, vezi?

Am luat bine aminte la ce era înăuntrul cortului, la șirul ordonat de linguri și furculițe prinse cu agățători mici, m‑am gândit că toți au lucrat împreună la asta, că au pus totul la cale împreună, doar pentru mine, și am simțit cum ochii mi se umplu din nou de lacrimile alea prostești.

— E minunat, mamă, nu‑mi vine să cred. Mulțumesc, mulțumesc din tot sufletul. Am crezut…vreau să zic c‑am fost așa de proastă… am crezut c‑ai uitat de ziua mea.
De jos se auzea cum sporovăiește lumea, dar înăuntru, în cortul slab luminat, era liniște, și contururi de flori pluteau deasupra. Era ca și cum ai sta sub apă, într‑un iaz verde, răcoros și plin de mușchi. Țineam în mână sacul de pânză care era un pic strâmb și avea flori pe o parte ca să se asorteze cu cortul. Mama se uitase la mine cu un zâmbet ghiduș și ochii îi erau și blânzi, și, deși nu‑mi dădusem seama atunci, și puțin triști. S‑a dat un pic mai într‑o parte și astfel stătea foarte aproape de mine, iar eu mi‑am pus capul pe umărul ei și‑am auzit‑o cum mi‑a șoptit la ureche:

— N‑aș putea niciodată să uit ziua ta de naștere, Addie. Niciodată.

Fără să vadă ceva anume, ochii mi se fixaseră pe o pată mare, cenușie și zgrunțuroasă, chiar la fereastra din dreptul meu, și care a început să‑și piardă conturul când trenul s‑a pus din nou în mișcare, la început încet, pe urmă mai repede, îndreptându‑se cu viteză spre lumină și spre ziua mea de lucru. Rar sau chiar niciodată, rememorasem petrecerea aia de la un capăt la altul fiindcă fusese mutilată atât de mult de teama de dinainte și n‑am nici cea mai vagă idee ce s‑a întâmplat cu cortul. Îl folosisem de câteva ori în grădină până când Andrew și cu mine aproape am dat foc la cais și ni s‑a interzis să mai gătim al fresco. Și acum, după o noapte în care m‑am luptat cu fantoma mamei, subconștientul meu îmi oferise acest ultim moment al zilei mele de naștere. Apropiere și stare de bine. Iubire. Numai noi două în verdele de sub apă al unui cort pe care mama îl făcuse special pentru mine.

Numai că nu fuseserăm doar noi două, fiindcă, fără să‑mi dau eu seama, fantoma lui Phoebe Roberts fusese mereu cu noi, oriunde eram, și în mod deosebit de 14 februarie în fiecare an.

„N‑aș putea niciodată să uit ziua ta de naștere.“