Elena Ferrante – despre scriitor, scriitură și cum ajunge o poveste în lume

Elena Ferrante este o scriitoare italiană, autoarea Tetralogiei Napolitane și a mai multor romane devenite cunoscute în întreaga lume. Opera sa a fost tradusă și în limba română la Pandora M, colecția Anansi. În afară de volumele de ficțiune, în limba română i-au mai fost traduse volumele Invențiile ocazionale (Pandora M, colecția Anansi EGO, traducere de Cerasela Barbone, 2022) și Între margini (Pandora M, colecția Anansi EGO, traducere de Cerasela Barbone, 2024), ambele cărți dezvăluind laboratorul scriitoarei, fiind conferințe, eseuri sau scurte conferințe despre a scrie, a alege subiectele, a citi, a reflecta, a te dezgoli pentru a umple pagini.

Invențiile ocazionale reprezintă o serie de articole scrise pe durata unui an, din 20 ianuarie 2018 până în 12 ianuarie 2019, la inițiativa The Guardian, reprezentând un exercițiu de scriere, o provocare pentru scriitoare, o înlănțuire de teme de reflecție, despre care autoarea consideră a fost un exercițiu nou: de fiecare dată coboram în grabă găleata în interiorul unui abis întunecos al minții mele, trăgeam în sus o frază și așteptam cu neliniște să urmeze altele. Diferă scrierea planificată, redacțională de scrierea spontană, ficțională? E una dintre întrebările la care Elena Ferrante își răspunde și răspunde cititorului, în mod clar pozitiv, însă deși mecanismul scriiturii poate fi distinct, temele redacționale, planificate i-au permis și lungi momente de introspecție, cele în care a avut răgazul de a mai ajunge la esență, de a descoperi invențiile ocazionale. Articolele poartă fiecare câte un nume care sintetizează tema abordată și sunt însoțite de ilustrații sugestive, realizate de Andrea Ucini. Rândurile scriitoarei sunt confesive într-o măsură în care o fac, pe alocuri, vulnerabilă, necenzurate, vorbind lumii cu vocea sinelui. Temele abordate sunt dintre cele mai diverse și actuale, de la semnificația lui prima dată la scrierea feminină, la neliniști, angoase, stereotipie, ajungând, în cele din urmă, la ultima dată. Scriitoarea îmbină autobiografia, mărturisirea de tip jurnal cu subiecte grele, precum viața și moartea, sfârșiturile, sub orice formă a lor, narațiunea în afara granițelor statale, limba dincolo de limitarea geografică și istorică. Astfel, aduce în dezbatere conceptul de naționalitate lingvistică, pe care îl consideră un punct de plecare pentru orice dialog, pentru a crea deschidere către alte spații și mecanisme ideatice. Din perspectiva sa, traducătorul este cel care reușește să escaladeze limitele naționalului, producând o întrepătrundere a națiunilor.

Cei care traduc transportă națiuni în interiorul altor națiuni, sunt primii care se confruntă cu moduri de a simți diferite […] Traducerea este salvarea noastră, ne scoate din puțul în care am ajuns complet întâmplător la naștere. Sunt deci italiancă, în mod absolut și cu mândrie. Dar dacă aș putea, m-aș coborî în toate limbile și de toate m-aș lăsa traversată.

În același registru al scriiturii, în articolul Săpături își dezvăluie curiozitatea nețărmurită de a scrie despre orice subiect, considerând că misiunea celui care construiește lumi în scris nu este de a-și menaja cititorul, ci de a-l provoca. A citi nu trebuie să fie întotdeauna o activitate de relaxare, ci mai ales de reflecție, de efort intelectual, chiar dacă temele pot provoca și neplăcere, aducere la realitate:

din momentul în care ne abandonăm, mai mult sau mai puțin arbitrar, misiunii de a povesti, nu trebuie să ne preocupe liniștea sufletească a celui care citește, ci doar să construim ficțiuni care să-i ajute pe oameni să privească fără prea multe filtre condiția umană.

Această viziune este reflectată în romanele sale, unde personajele feminine, mai cu seamă, sunt frământate de drame profunde, de răni nevindecate. În momentul asumării posibilității ca o carte să nu placă pentru că nu e în limita standardului își face loc necenzurat libertatea de creație, care coincide și cu unul dintre articolele cărții. Această formă de libertate are frumusețea de a permite viziuni complet diferite asupra aceluiași lucru, evitând însă clișeul, punct în care Elena Ferrante atinge un subiect sensibil, și anume a aplica o viziune de gen asupra artei, sub orice formă a ei, subliniind prăpastia dintre viziunile bărbaților și femeilor, dar și a bărbaților asupra femeilor. Argumentarea este continuată și într-un alt articol, intitulat Femei care scriu, care debutează cu întrebarea Învață bărbații de la femei?, iar clișeizarea autoarei este susținută de felul în care este privită scriitura feminină într-o lume, nu până demult, predominant masculină, exagerând în numeroase puncte felul în care femeile au fost văzute, acceptate în universul artelor. Nu poate fi încadrată complet într-o arie feministă, după criteriile de astăzi, însă, o astfel de abordare capătă accentele exagerării, debordării.

Aceste accente pot fi simțite și în unele eseuri din volumul Între margini, constituit din patru părți (Chinul și condeiul; Acvamarin; Povești, eu; Coasta lui Dante) și care începe cu mărturisirea autoarei despre metodele antagonice în care scrie, fie docilă, fie năvalnică. Asumarea felului în care a început să scrie a fost unul sub umbrela temelor și stilului masculine, pentru a nu fi vizibil ieșită din tipare, explicând-o ca pe o manieră de nu risca să fie respinsă.

Moment în care mi s-a închegat în minte, cu claritate – pe la douăzeci de ani, cred, – un fel de cerc vicios: dacă voiam să am impresia că scriu bine, trebuia să scriu ca un bărbat, rămânând neclintită în tradiția masculine; dar fiind femeie, nu puteam scrie ca femeie decât încălcând ceea ce în mod sârguincios încercam să învăț din tradiția masculină.

De asemenea, Elena Ferrante conturează deschis, sub masca confesiunii, rolul stadialității, etapizării scrierilor sale, marcată de trecerea timpului. Adolescența fiindu-i marcată de dorința realismului absolut, așezării în pagină a lumii brute, necioplite, tendință îmblânzită odată cu maturizarea scriiturii și propriei persoane. Dincolo de primele două tipuri de scriere pe care autoarea recunoaște că le practică, mai adaugă scrierea scrupuloasă și cea ieșită din margini, despre influențele altor opera asupra propriei sale opere, dar și a alegerii de a-și construi, predominant, personajele la feminin. Autoarea se reflectă ca într-o oglindă în personajele sale, încercând, într-o anumită măsură, să le facă dreptate, să le aducă la suprafață, să le arate lumii în toată complexitatea lor.

Treptat, continuase să existe doar o dorință de adevăr care mă făcea să resping naturalismul specific cronicii, presărat cu dialect, scriitura frumoasă care îndulcește realitatea, personajele feminine întotdeauna gata să ridice capul și să învingă. Femeile mele, ca urmare a singurului mod în care mi se părea potrivit să le povestesc și să mă povestesc în mod veridic, sfârșiseră fără să vreau – insist: nu poți povesti fără îmbrâncelile celorlalți.

Elena Ferrante își dezvăluie sursa de inspirație, referința culturală sub impactul lecturii și relecturii lui Dante și a felului în care acesta o conturează și o construiește pe Beatrice, portretul feminității renascentiste: Beatrice […] tocmai ea a fost cea care m-a făcut să-l iubesc imediat pe Dante.

Citind Invențiile ocazionale și Între margini, publicate și la relativ puțini ani distanță, realizezi ca cititor că se completează perfect, una creând cadrul de comprehensiune pentru cealaltă. Depășind anumite nuanțe clișeistice, algoritmice cu care avem libertatea să nu fim de acord sau să le găsim exagerate, nefondate, aceste două scrieri ale Elenei Ferrante au marele merit de a oferi accesul în laboratorul de cercetare și creație a unui scriitor contemporan, dar și de a îndemna la reflecție asupra unor teme care macină pe fiecare dintre noi.

Invențiile ocazionale de Elena Ferrante