Un fragment în premieră din romanul Balada necunoscutului, de Cristina Vremeș, în curs de apariție în colecția „Scriitori români contemporani” a Editurii Humanitas.
CRISTINA VREMEȘ (n. 1986) este scriitoare și mediator cultural la Paris, unde locuiește câteva luni pe an, ducând o existență nomadă în restul timpului. Prima ei carte, Trilogia sexului rătăcitor, a primit premiul Filialei București Proză a Uniunii Scriitorilor și Premiul Sofia Nădejde, la categoria Proză de debut, alături de alte nominalizări. A participat la programul literar european CELA, în cadrul căruia i s-au publicat fragmente traduse din roman, dar și povestirea scurtă Câteva minute în derivă în limbile cehă, neerlandeză, polonă, spaniolă etc. Și-a prezentat opera la festivalul Passa Porta, Bruxelles. A participat la mai multe ateliere de creative writing anglofone, precum The Other Writers Group sau The Wednesday Group, coordonat de Shannon Cain, la Paris. Este licențiată în filozofie și istoria artei la University College London și absolventa unui masterat în filozofie la University of Cambridge, Newnham College. Balada necunoscutului este al doilea roman al ei.
Dacă orice călătorie este, până la urmă, o coborâre în infernul lăuntric, nu multe povești încep în bardo, limbul fragil dintre moarte și reîntrupare. După ce alegi etajul 8 dintr-un cartier mărginaș al Bucureștiului, urmează o inerentă cumpănire. Nostalgiilor și neputințelor le contrapui izbânzile și amintirile luminoase. Ce cântărește mai greu: un tată generos, care vrea să arate Occidentul, mult timp interzis, fiicei sale de 12 ani? O traumatizantă preumblare prin Cartierul Roșu, sau alaiul sărbătoresc al prințeselor Disney? Figura tatălui oscilează între un Lear tiran și un Lear suferind. Care ipostază luminează mai tare după o lungă explorare în necunoscut?
FRAGMENT
Când luam trenul, din clipa în care intram în gară, până când mă suiam în compartimentul tipărit pe tichetul de carton, cu un pas mare peste golul dintre șine și platforma de beton umbrită de marchizele simple, cu nervuri metalice, printre care se întrevedea soarele incipient, îmi era frică. Salt neliniștitor – necunoscutul călătoriei se căsca cel mai mult acolo, în acel loc rece, în bezna îngustă de sub tren. Așezată pe locul cuvenit, intrând în buretele moale al banchetei îmbrăcate în piele artificială, uitându‑mă pe fereastra pusă în mișcare, ascultând motorul monoton, sacadat, și lumea de afară ce se lumina din ce în ce mai mult, devenind o serie de linii paralele ce începeau de la nivelul bolții cerești, continuând cu firele stâlpilor de telegraf, acoperișurile de blocuri şi calea ferată, mă instalam în fibra călătoriei și începeam, în sfârșit, să degust acea mișcare lentă ce mă ducea în altă parte.
Observasem lumina alburie, crudă, de soare neîncălzit, din dimineața de primăvară în care am plecat la drum. O lumină care anunța depărtarea. Depășind aria cartierului în care crescusem, trântită pe locul copilotului, cu spătarul dat un pic pe spate, m‑am afundat în scaun.
Coboram pe Calea Văcărești, lungă și vastă – vedere neașteptată într‑un oraș –, de pe spinarea căreia puteam cuprinde cu privirea imaginea de ansamblu a cartierelor îndepărtate care nu ademeneau cu nimic. Pe partea lui Dinu, pe care mă forțam să o văd printre brațele lui și volan, erau blocuri albe, noi, identice, ca unitățile de Lego. Pe partea mea, terenuri abandonate cu munți de gunoaie și cadavre de câini. Locuințele păreau neterminate, crude. Greu de crezut că acolo locuia cineva. Nu văzusem niciodată vreun locatar de felul celor care se vedeau în aceste cartiere dense. Bărbați aplecați peste balcon, scrumând o țigară fără chef, parcă încercând să se agațe de promisiunea unei plăceri care nu venea, după cum părea din felul abrupt în care priveau înapoi în apartamentul lor cu două camere, înainte să intre. Femei corpolente care se ridicau pe vârful picioarelor și prindeau cearșaful cu cârlige, lăsându‑l să adie în văzul tuturor – intimitate adusă în stradă. Număram chiloți, sutiene, cămăși de noapte, canadiene lăsate la aerisit, încercând să determin configurația fiecărui cămin. Ce cădere abruptă, Calea Văcărești. Botul mașinii plonja mult în jos, apoi șoseaua devenea duioasă din nou. Încotro priveau inșii dinăuntrul acelor locuințe, dacă nu înspre câmpurile golașe din față, cu stoluri de ciori, cu mortăciuni și deșeuri fumegând? Desenam un arc imaginar de la ferestrele lor înspre partea cu nimic, din dreapta carosabilului.
