Un fragment în premieră din volumul Cartea doliului. O poveste despre dragoste și speranță
de Clare Mackintosh, în traducerea Ioanei Ioniță, apărut recent la Editura Humanitas, în colecția Memorii-Jurnale.
Când Clare își pierde fiul în vârstă de cinci săptămâni, geamănul acestuia încă luptă pentru viață în secția de terapie intensivă. Mama îndurerată caută ajutor pentru a-și putea trăi doliul și, totodată, pentru a-și crește copilul supraviețuitor. Va descoperi că doliul nu urmează reguli și că nu există etape prestabilite sau soluții-minune, ci fiecare își trăiește suferința în felul și ritmul său.
Optsprezece ani mai târziu, Clare își așterne pe hârtie experiența dureroasă sub forma unor gânduri de alinare care să-i însoțească pe oamenii îndoliați și pe cei care vor să-i înțeleagă și să-i sprijine. A rezultat astfel o confesiuneghid de supraviețuire, empatică și sinceră, care oferă nu atât răspunsuri, cât un tovarăș de suflet în această călătorie de la revoltă și neputință înspre o nouă redefinire a vieții. Ca o conversație între prieteni ce trec prin aceeași suferință.
Aceasta este cartea pe care Clare ar fi vrut s-o aibă în cele mai negre clipe din viața ei: o călăuză care să-ți arate nu cum să „depășești“ doliul, ci cum să trăiești cu el.
„Clare dă dovadă de un curaj extraordinar așternând pe hârtie dureroasele căutări ca mamă în doliu, pentru a-i ajuta pe toți cei care trec prin experiențe similare. Veți găsi aici o poveste despre alinare, dar și, cum reiese încă din titlu, despre speranță.“ — Alan Titchmarsh
„Doar o adevărată supraviețuitoare prin tranșeele doliului putea să scrie un asemenea ghid capabil să ofere alinare în clipele cernite.“ — Greg Wise
„Toți cei care au pierdut pe cineva drag vor găsi sprijin și mângâiere în aceste pagini de o sinceritate răvășitoare.“ — Adele Parks
CLARE MACKINTOSH a renunțat în anul 2011 la o carieră în poliția britanică pentru a se dedica în întregime scrisului. „Maestra răsturnărilor de situație“, cum o numește editorul HarperCollins, a publicat romane polițiste cu mare succes atât la public, cât și la criticii literari, fiind răsplătite cu numeroase premii. Cărțile sale au fost traduse în patruzeci de limbi și s‑au vândut în peste trei milioane de exemplare pretutindeni în lume; zeci de săptămâni la rând au apărut în topul recomandărilor din Sunday Times și New York Times. De câțiva ani, Clare locuiește în nordul Țării Galilor cu soțul ei și cei trei copii. Conduce Societatea Silver Star, organizație de caritate din cadrul Spitalului John Radcliffe (Oxford), pentru sprijinirea mamelor care se confruntă cu sarcini cu risc ridicat. În anul 2006, Clare Mackintosh a devenit mama a doi băieți născuți prematur. Unul dintre ei s-a îmbolnăvit de meningită, suferind grave leziuni cerebrale. Când avea doar cinci săptămâni, părinții au decis să îl scoată de la aparatul de oxigen. Cartea aceasta este povestea doliului lui Clare.
FRAGMENT
Această carte este construită pornind de la o serie de optsprezece gânduri de alinare, promisiuni pe care ți le fac cu convingerea că durerea pierderii nu se va simți mereu atât de intens și că soarele va răsări din nou pe strada ta.
Rândurile de față se vor a fi o conversație, nu o predică; o poveste despre speranță, nu despre pierdere. Aș vrea să revii la această carte atunci când te doare și s‑o dăruiești unui prieten aflat în suferință, căruia nu știi ce să‑i spui. E o carte pe care să pui mâna atunci când ai nevoie de o voce blândă, care să‑ți țină companie. Cele optsprezece titluri de capitole sunt afirmații în care cred: câte una pentru fiecare an petrecut fără fiul meu, pentru fiecare an în care am învățat să mă împac cu amărăciunea mea.
Sunt puțini cei care vorbesc deschis despre moarte, și‑mi amintesc cât de singură mă simțeam în primele zile de doliu. Nu știam dacă „așa se face“, dacă ceea ce simțeam era normal, și nu știam nici unde pot găsi răspuns.
Răspunsul pe scurt e că‑i normal să simți orice.
Dacă vrei un răspuns detaliat, citește această carte.
Pe 10 decembrie 2020, la fix paisprezece ani de la moartea lui Alex, după ce am ales un brad de Crăciun și am ajuns acasă, mi‑am împărtășit gândurile online, pe Twitter. Voiam să ofer speranță oricui s‑ar fi aflat încă la începutul călătoriei prin doliu, să‑l asigur că nu avea să doară mereu atât de tare. Voiam în plus să marchez momentul pentru mine însămi. Simțeam că e un punct de cotitură. Ba chiar o realizare, căci doliul este o stare activă, nu pasivă.
Au trecut ani buni de atunci și încă mai primesc, în fiecare zi, mesaje de răspuns la acea postare. Am citit zeci de mii de povești de la oameni din toată lumea, aflați în diferite stadii ale doliului. Am plâns pentru cei care nu vedeau o cale de ieșire și m‑am bucurat pentru cei care nu numai că supraviețuiau, dar chiar duceau o viață împlinită. Am răspuns la cât de multe mesaje am putut și, când n‑am mai putut ține pasul, m‑am așezat să scriu această carte. O vreme, postările mele de pe Twitter îmi fuseseră de ajuns: aproape douăzeci de milioane de oameni le citiseră, și știam, din reacțiile primite, că le aduseseră alinare.
Dar tot mai aveam lucruri de spus.
Voiam să explorez și să duc mai departe gândurile acelea, să ofer oamenilor sugestii practice cu care să le însoțească. Mi‑am dat seama că eram în sfârșit pregătită să scot la iveală suferința‑mi proprie și să extrag din ea ceea ce ne este comun tuturor.
Anul acesta, în 2024, fiul meu ar fi împlinit optsprezece ani, și simt c‑a sosit momentul să creez ceva în numele lui – un fel de ritual de maturizare a doliului meu, în locul băiatului meu.
În plus, îmi amintesc și cât de greu mi‑a fost în lumea virtuală când amărăciunea atinsese apogeul; cum mă urmărea zile la rând câte un comentariu prost formulat sau vreo reclamă plasată aiurea.
Însă o carte…
O carte nu conține decât ceea ce spune titlul ei. Nu‑ți trimite nimeni mesaje private și nici nu‑ți apare, din senin, în fluxul de noutăți. Cartea îi redă cititorului puterea.
Iată, deci: aceasta e călătoria mea pe tărâmul durerii – care este și călătoria ta. Peste tot în lume, zi de zi, clipă de clipă, oamenii își plâng dispăruții cei dragi. Cu toții simțim amărăciunea doliului și a pierderii. Așa cum fiecare duce însă în felu‑i propriu experiența morții cuiva apropiat, la fel și trăirile de după aceea sunt unice. Durerea ta e unică, la fel cum tu ești unic și cum unică a fost legătura cu persoana iubită și dispărută. Ești îndreptățit să simți orice, și acesta este adevărul tău.
M‑am concentrat pe componentele doliului care, judecând după mesajele pe care le‑am primit, par să ne fie comune multora dintre noi. Vor fi pagini pe care vei vrea să le citești și să le recitești la nesfârșit, în dreptul cărora vei pune un semn de carte ori pe marginea cărora vei nota: „Da. Asta simt și eu!“ Însă vor fi și capitole care nu vor avea același efect, despre care vei crede că sunt valabile pentru cu totul altcineva. Nu‑i nimic. Sari peste paginile acelea și nu te gândi nici o clipă că e greșit că nu‑mi împărtășești sentimentele. Fiecare își poartă doliul în felul lui.
Nu sunt o expertă în materie. Nu sunt cu mult diferită de tine, cu excepția, poate, a faptului că am ajuns un pic mai departe în călătoria aceasta pe care nici unul dintre noi nu și‑a dorit‑o. Nu aș fi putut scrie această carte imediat după ce fiul meu a dispărut, dar ce bine ar fi fost să fi putut citi așa ceva!
De‑a lungul anilor, mi‑au trecut prin mână numeroase cărți pe acest subiect, multe fără să le duc la capăt. Imediat după dispariția fiului meu, când aș fi avut atâta nevoie să‑mi găsesc alinarea într‑o carte, am dat, în schimb, peste liste copleșitoare de lucruri pe care ar fi trebuit să le fac în acel moment. Am descoperit reflecții psihologice greu de pătruns, dense, ce încercau să explice stările prin care treceam, când, de fapt, cauza era foarte simplu de identificat: băiatul meu murise. Nu m‑a ajutat, cel puțin nu atunci, să aflu că un tsunami de cortizol îmi inunda creierul sau că zona cerebrală responsabilă cu luarea deciziilor (cortexul prefrontal) era în grevă. Voiam să mi se spună că negrul nu va mai fi așa de negru. Că nu eram singură.
Prietenii și familia te caută la ocaziile speciale – de Crăciun, la aniversări, când mai ai puțin și naști –, însă nici cei mai apropiați dintre ei nu pot anticipa ce anume te‑ar putea răni, lucruri care te iau până și pe tine prin surprindere. Un fragment dintr‑o melodie auzită în ultima vacanță petrecută împreună; o boare de parfum pe care altădată îl simțeai pe perna ta în fiecare zi. Felul cuiva de a‑și aranja părul; o eșarfă zărită cu coada ochiului într‑o vitrină. O pereche de pantofi, o fotografie, eticheta de pe o sticlă de vin. Narcisele.
Cartea aceasta a fost scrisă tocmai pentru acele momente.
E posibil să‑ți dai seama, așa cum mi s‑a întâmplat și mie, că ți‑a slăbit puterea de concentrare, pur și simplu. Tocmai de aceea, cartea de față nu are un fir narativ. Nu e nevoie să suporți, cu maxilarele încleștate, sute de pagini de nenorociri, ca să dai de un crâmpei de speranță. O poți parcurge în mod obișnuit, de la cap la coadă, sau îți poți găsi resursele de curaj într‑un singur capitol. Dacă simți că până și un capitol e greu de dus, fie și numai lista de „promisiuni“ ar putea să‑ți aducă alinare.
Oricum alegi să citești paginile de față, sper să te ajute. Am spus‑o și‑o s‑o mai spun până o să mă crezi: nu va durea mereu atât de tare.
