„…și duminică e tot sâmbătă” – Ce zi e azi? Contează?

Când am citit titlul acestei cărți cu doi autori, amândoi ironici, dresori de cactuși, unul mai apropiat de relatarea exactă, notație Hemingway, celălalt ispitit mai mult de metaforă și de referiri livrești, m-am gândit la Visele lui Einstein, reflecțiile lui Alan Lightman, fizician și scriitor, pe tema percepției timpului. La munte, oamenii ar rămâne tineri mai mult decât cei care trăiesc la altitudini joase. Dacă omul ar trăi o singură zi, ca fluturii, atunci ar conta pentru calitatea acestei vieți mignone/minuscule/microscopice (nu mă decid ce adjectiv se potrivește mai bine!) în ce zi din săptămână s-a născut, dar și mai mult ar conta momentul nașterii, dimineața, la prânz sau seara. În fine, dacă timpul vieții ar fi infinit, familiile noastre ar fi imense și am fi nevoiți să facem față valului continuu de rude nemuritoare.

În …și duminică e tot sâmbătă, timpul este personajul principal, timpul alcătuit shakespearian din materia viselor noastre, măsurat secundă cu secundă de un ceasornic interior, ușor dereglat: „Ce zi e azi? Contează? Nu!” (p. 8). În paginile în care intri ca cititor ești ispitit să-ți lași propriile gânduri, căci cartea îți creează senzația asta, că devii cumva și tu autor, scrii fără să-ți dai seama alături de ceilalți doi, intri în dialog – și asta ar trebui să fie, în fond, orice lectură, o conversație cu miez.

Limbajul autoreferențial, formă de metaliteratură, transformă proza într-un Jurnal fără premeditare sau într-un Joc de cuvinte, titluri de capitole. Scrisul însuși devine o formă de a plonja într-un timp-fluviu, cu accent pe un prezent copleșitor prin senzații, cu rare deplasări spre timpul-cascadă al trecutului sau spre timpul-havuz al viitorului, în termeni blagieni. De aceea, cred, tema fundamentală a textului rămâne călătoria (în timp), cu toate întrebările pe care le scoate la iveală în momentele, deloc puține, de introspecție – de ce drumul pe care ne întoarcem e de multe ori diferit de acela pe care l-am ales la plecare, de ce este dificilă ieșirea din muțenie, în cancelarie, după vacanța de vară, sau în sala de tribunal, când ai de cercetat dialectica unei tâlhării, cum foșnește perdeaua de nylon a poveștii și de ce ar fi clipa singura noastră eternitate confirmată.

Stilul (auto)ironic aduce lucrurile, întâmplările și personajele la proporții veridice, realizând echilibrul dintre tentația victimizării și cea a anulării sinelui. Și jocul acesta rapid de perspicacitate, în care faci slalom printre vocile narative, te aduce într-o zonă de fină receptare a sensurilor:

„Mă îndepărtez un pic de ghena de gunoi din proximitate și trag un aerosol cu iz de pește putred și pizza sleită. Mă opresc în capătul falezei și încerc să-mi induc niște teme de reflecție existențială: ce e viața (?), ce e omul (?), ce gust are fericirea (?).” (p. 10)

„Mai bine beau niște ceai și citesc câteva pagini din Harari.” (p. 17)

„S-a făcut ședință de prevenire a infectării cu noul virus, cel asiatic, mic și galben. S-a umplut sala de judecată. Suntem la mai puțin de o juma’ de metru unii de alții și ne privim circumspect. Nimeni nu strănută și nu tușește. E riscant…” (p. 77)

Într-un vis de prânz, în timpul somnului de balansoar, femeia-prădător și bărbatul-pradă apar în propriul teritoriu, prinși într-o bătălie a genurilor dusă în splendidul câmp de maci – Claude Monet este referirea livrescă inevitabilă: începi să vezi aievea celebrul tablou impresionist, cu silueta feminină în prim-plan, elegantă, cu umbreluța de soare și rochia lungă de vară care atinge roșul-aprins al petalelor delicate. Scenariul e totuși altul, și scenografia. În visul acesta încordat, de fapt în relatarea lui, imaginea se umple de pixeli, iar tabloul se încarcă de o tensiune justificată de tema vânătorii: bărbatul ajunge, ironic, o pradă (inocentă!) a femeii-vânător.

La fel ca pe ecranele computerelor, mișcările capătă o lentoare specifică distanțelor acoperite de tehnologie, un ritm sincopat creator, la rându-i, de tensiune. Derularea scenariului de tip oniric se face la diferite intensități ale timpului trăit în abis. Precizia detaliilor sugerează acumularea de emoții acute – încordare a mușchilor, impulsuri trimise unui creier cibernetic (sau primitiv, pare totuna), dilatări de pupilă și fixare fotografică a cadrului pe retină. Vânătoarea umană e acerbă, e vânătoarea primordială de pe la prânz:

„Pe la prânz, ațipesc în balansoar. Câmpul de maci se întindea de la liziera junglei dese și umede până la malul râului. Femeia-prădător stătea ghemuită sub un arbust cu frunze late. Era încordată și avea pregătită lancea cu vârf metalic. Bărbatul-pradă se plimba liniștit printre maci. Se oprea din când în când și mângâia duios florile roșii. Sub tatooajele femeii-prădător, se vedeau fibrele musculare întărite. Adrenalina îi zvâcnea până în ultimul vas capilar din spatele timpanului. Retina înregistra fiecare mișcare a bărbatului-pradă. Patru vulturi necrofagi se învârteau deasupra câmpului de maci. Simțiseră că femeia-prădător urmează să atace. Femeia-prădător s-a întins pe burtă și a început să înainteze spre bărbatul-pradă. Mâna dreaptă o avea încleștată pe lance, iar cortexul procesa fiecare mișcare a inocentei victime. La un moment dat, pupilele i s-au dilatat și creierul a transmis ordinul către mușchi. A făcut un salt uriaș, cu pieptul înainte. Mâna dreaptă era la înălțimea șoldului și ținea ferm lancea letală. Bărbatul-pradă a simțit o vibrație ciudată în aer. S-a întors, a văzut vulturii rânjind și prădătoarea aterizând amenințător. Prea târziu. Femeia-prădător l-a pus la pământ. I-a strivit plexul cu genunchiul, a fixat lama în dreptul jugularei, s-a apropiat de fața lui și l-a pătruns cu privirea. A deschis gura. Câteva picături de salivă acidă au picurat pe fața victimei. Avea dantură puternică, legendele spuneau că poate zdrobi osul de vită doar cu o mușcătură. S-a apropiat de urechea bărbatului-pradă și a șoptit letal… lasă naibii macii și du gunoiul!” (p. 175)

…și duminică e tot sâmbătă de Adriana Bogatu și Adrian Victor Vank