„Un an de studiu” – Anne Wiazemsky

Cei din generația mea și cei din generațiile anterioare mie au savurat cât de mult au putut filmele mari ale cinematografiei europene așa-zis „de artă”. Și asta pentru că, în pofida anilor grei de comunism, încă se putea avea acces la filmografia europeană, dintr-o revendicabilă dorință de apartenență la un spațiu căruia, în fapt, nu-i mai aparțineam. Pe de altă parte, în primii ani de după 1989, TVR a reluat multe dintre aceste filme și acestea au rulat pe canalele sale fie ca atare, fie însoțite de comentariile unor (mari) critici de film, ceea ce a contribuit din plin la construirea unei culturi cinematografice solide și aproape fără cusur. Și nu pot uita aici un mare (și încă neprețuit la adevărata sa valoare) nume al criticii de film românești: Alex Leo Șerban. Toate aceste motive și încă alte câteva m-au determinat să citesc Un an de studiu aproape exclusiv vizualizând textul. Nu știu dacă e de înțeles ce vreau să spun, dar cert este că m-am trezit gândind textul direct în imagini, cadre de film, toate aproape exclusiv în alb-negru.

Autoarea, ea însăși una dintre actrițele care au jucat în filmele regăsite sub denumirea La Nouvelle Vague a scris povestea primului ei an de facultate (filosofie, nu altceva!), an care coincide și cu primul ei an de prietenie ce va deveni fundamentul viitoarei căsătorii cu Jean-Luc Godard. Dar scrierea poveștii începutului maturizării ei din toate punctele de vedere nu este o poveste simplă, ce ar fi putut fi consemnată într-un banal jurnal, ci o poveste a exhibării, a refuzului conservatorismului implantat până la a nu știu câta generație în familia ei – bunicul, nu mai puțin celebrul François Mauriac este stâlpul familiei din toate punctele de vedere – o poveste a schimbării de optică și a concepțiilor despre viață cu ajutorul prietenilor și al iubirii. Savuros episodul acceptării de către bunic a relației dintre nepoată (încă minoră din punct de vedere legal în Franța anilor ´60) și marele cineast, cu mai bine de zece ani mai mare decât ea.

«Cum răspunsul fusese sec și definitiv, știam din experiență că ar fi fost inutil să insist.

– Când mă gândesc la tine, a continuat, nu la persoana pusă în cauză în aceste scrisori mă gândesc. Pentru mine semeni cu o fată pictată de Vermeer, pe care am descoperit-o luna trecută la Galeriile Orangerie. M-am referit la asta în Bloc-notes-ul din 18 noiembrie, fără a-ți da numele.

S-a concentrat câteva secunde și a urmat:

– Cred însă că am menționat: „pentru mine, portretul impresionant al tinerei cu turban albastru reproduce trăsătură cu trăsătură chipul uneia dintre nepoatele mele.”.

Îi țin minte și acum zâmbetul amuzat: bunicul era al treilea bărbat care amintea de respectiva asemănare. Am ezitat să-i spun că bunica îl chema la masă și i-am mulțumit fericită, eliberată de spaime. Nu m-a lăsat să plec și m-a întrebat pe tonul unei conversații absolut obișnuite:

– Pe bărbatul ăsta care ți-a intrat în viață chiar îl iubești?

– Da.

– Se spun lucruri multe și diverse despre filmele lui. Mă duci să văd unul dintre ele? Am putea s-o facem după vacanța de Crăciun?

Și a luat-o pe scara interioară, lăsându-mă în același timp stupefiată, infinit recunoscătoare și extrem de impresionată. Deci știa de existența lui Jean-Luc… Abia după o oră am realizat că vorbise despre el fără a-i fi pronunțat numele.»

Mai greu a fost s-o convingă pe mama că relația cu regizorul nu este una dăunătoare, ci doar mai puțin obișnuită sau ieșită din standardele vremii.

Jean-Paul Belmondo, Jean Seberg, Jean-Pierre Léaud, Jeanne Moreau, Anna Karina, Jean-Claude Brialy, Bernadette Lafont, Brigitte Bardot, Alexandra Stewart, Anne Wiazemsky, Claude Jade, Henri Serre sunt câțiva dintre actorii care au jucat în filmele regăsite sub denumirea La Nouvelle Vague. Anne Wiazemsky vorbește despre aproape toți în carte, cu admirație, dar și cu o detașare autoimpusă. De altfel, introspecția și argumentul nu-i sunt străine, ci sunt îndelung exersate alături de unii dintre cei mai dragi și buni prieteni ai ei, regăsiți între copertele volumului. Cele mai frumoase pagini dedicate prieteniei pe care le-am citit în ultimele luni aici sunt. Relația cu Jean-Luc Godard s-a construit în timp, s-a consolidat firesc și a culminat cu o cerere în căsătorie așteptată, dar neașteptată în forma ei concretă. Evident că discuțiile lor aveau drept epicentru cinematografia, dar o să vedeți că de aici se ajunge la adevărate argumente filosofice, la raționamente dintre cele mai bine articulate științific și nu numai; toate pe fundalul mișcării socialiste franceze care înflorea la vremea respectivă și căreia până și mediul academic trebuia să-i facă față. Drumurile la facultatea de la Nanterre, asistarea la cursurile ce devin pe zi ce trece mai plictisitoare, combinate cu mersul la cinema aproape zi de zi, cu discuțiile cu prietenii și eforturile constante de a amâna orice întâlnire/confruntare cu mama, fac din Anne un adevărat personaj, personajul principal al propriei sale vieți.

«Cu Jean-Luc mergeam la cinema. Își dorea să mă facă să țin la filmele la care ținea și el, iar acestea erau tare numeroase: ale lui Murnau, Renoir, Kzan, Fritz Lang, Rossellini și încă multe altele, fără a-l uita pe Louis de Funès, al cărui comic irezistibil m-a ajutat să-l descopăr. Comenta cu rafinament fiecare film, iar eu realizam în ce măsură cinematografia era vitală pentru el. După fiecare film, într-o cafenea sau într-un restaurant, analiza talentul cutărui cineast sau frumusețea cutărei artiste. Mai înainte, mă mulțumeam să apreciez toate filmele pe care le vedeam, fără a face vreo diferență între ele. Rugându-l, mi-a arătat trei dintre filmele lui pe care nu le văzusem: Carabinierii, O bandă aparte, O femeie e o femeie. Eram impresionată de forța și de unicitatea filmelor sale, de talentul lui. În același timp mă tulbura Anna Karina, fiindcă nu mă puteam împiedica să nu mă compar cu ea. „N-o mai iubesc, îmi repeta Jean-Luc. A însemnat ceva pentru mine, dar nu mai înseamnă. Pentru mine, viața mea ești tu.” Îl credeam și mă linișteam. Dar cum să nu-mi fi închipuit, fie și în străfulgerări de clipă, că poate, într-o zi și în legătură cu mine va utiliza același cuvinte? Din fericire, o seară petrecută împreună, o scrisoare sau un cadou erau de ajuns pentru a nu mă gândi la așa ceva.»

Un an de studiu este cartea sezonului, una dintre cele mai potrivite lecturi destinate detașării și deconectării de la cotidian și banal. Pe de altă parte o excelentă cale de a te acomoda cu domeniul cinematografiei franceze și, de ce nu, un foarte bun punct de plecare în construirea unei culturi de profil solide. Pentru că, nu-i așa, o cultură generală fundamentată presupune și existența a măcar câtorva cunoștințe cinefile. Dar … cartea nu este doar un expozeu cinematografic, este cu mult mai mult; este o dovadă că prietenia poate și trebuie să se regăsească în spatele oricărei mari iubiri. Și niciodată nu este prea târziu să învățăm despre prietenie citind despre marile prietenii.

Editura: Nemira