Călătorie în jurul omului. Restul e tăcere

Motto: „Mi se strecoară în minte încă un sens: restul-amintire, ceea ce recunoaștem că rămâne ca produs al unui eveniment pentru că mintea însăși îl păstrează ca dovadă a participării sale la el, dar și ca măsură sau chiar mărturie a adevărului acestuia.” Alexander Baumgarten, Restul ca problemă a filosofiei

Nu aş putea spune exact de ce am ales ca motto citatul din Alexander Baumgarten, Restul ca problemă a filosofiei, altă carte care te pune pe gânduri. M-am gândit, probabil, cât de importantă este ideea de rest în Călătorie în jurul omului, prin raportare la totalitate.

Ce păstrezi în pagini şi ce laşi în afara lor, din motive diverse, fie că nu s-au legat lucrurile, fie că au rămas idei şi imagini în cutele unei memorii care cade ca o cortină peste spectacolul vieţii-poezie-dans-cu-moartea – spectacol din care fac parte, fără îndoială şi călătoriile, unele în junglă, locul în care norii curg mereu de la est la vest. După ce am terminat de citit ultima pagină, revenind de mai multe ori asupra altor pagini, pentru frumuseţea lor sau pentru calitatea informaţiei, am rămas cu această senzaţie, că mai erau multe de spus. Bine, bine, dar unde e restul?!

În esenţă, eseul lui Alexandru N. Stermin este, cum se anunţă din titlu, o călătorie, adică o experienţă iniţiatică. Cea mai mare parte a călătoriei de care eu am fost foarte interesată priveşte jungla amazoniană, însă e drept că, vorbind despre drumuri ale cunoaşterii, înţelegem bine că ele sunt, mai curând interioare. Gândul plecării spre spaţii total necunoscute (dar străbătute în vis) îi apare mai limpede autorului după o discuţie cu un călugăr de la mănăstirea Nicula. Dacă ai avea la dispoziţie o eternitate, cu ce ai ocupa-o?! Bine ancorat în datele realităţii analizabile raţional, ca om de ştiinţă, autorul, care este şi pasionat de filosofie (sunt frecvente referirile la gânditori ca Platon, Heraclit, Cioran, Jeni Acterian), nu se poate abţine să nu creeze universuri paralele, prin atent conturatele lumi utopice, lumile perfecte:

„ ̶ Bine, să zicem totuşi că ai un suflet nemuritor şi că nu vrei să ajungi nici în iad, nici în rai. Ce ţi-ar plăcea atunci să faci o eternitate?

Am stat un pic pe gânduri şi mi-a venit în cap o singură variantă:

̶ Mi-ar plăcea să zbor deasupra Amazonului, mereu, de la un capăt la altul, fără oprire, la nesfârşit!

Îmi amintesc perfect cum, pe măsură ce-i povesteam despre zborul meu pe deasupra junglei, de-a lungul apelor, mi se derulau în cap imagini ce parcă îmi dădeau impresia că demult, cândva, am fost acolo. Şi aşa este, am fost – nu numai eu, ci şi voi; o să vă aduc argumentele în paginile ce urmează.” (p. 10)

Autorul este biolog şi explorator, absolvent de masterat în filosofie, dublu licenţiat, în biologie şi teologie. A participat la expediţii în America de Sud şi în Siberia, a străbătut jungla amazoniană, dar şi junglele urbane din Los Angeles şi Beijing. E colaborator la National Geographic şi a primit un Premiu de Excelenţă din partea Universităţii Babeş-Bolyai, pentru activitatea în domeniul academic şi social. Am să transcriu titlurile de capitol ale acestei cărţi, pentru a putea crea tabloul general propus de Alexandru N. Stermin:

Un gând la-nceput de poveste

Întoarcerea în junglă

AND-ul nostru cel din toate zilele

Psihologia mediului ambiental

Despre pădurea pe care n-o vedem din cauza copacilor

Omul ca specie a intervalului

Diversitatea – şansa apariţiei speciei umane

Magie şi fantezie – sau cum m-am transformat într-o pasăre

Religia – apanaj ori accident evolutiv?

Creştinismul şi natura

Fundamentele evolutive ale eticii

Un gând despre iubire – prin prisma unui biolog

Biologia reproducerii la Homo sapiens

Biopolitica iubirii romantice

Despre fericire

Despre moarte

Viaţa e o poezie

A trăi – dansul vieţii cu moartea

Un gând la final de poveste

Mulţumiri

Un avantaj (sau un dezavantaj) al cărţii este diversitatea de teme abordate – ştiinţă, religie, filosofie, literatura de tip confesiv şi memorial de călătorie. Neliniştitoare este, la un moment dat, şi trecerea bruscă de la registrul ideilor accesibile la registrul ideilor destinate iniţiaţilor, cu tot cu utilizarea terminologiei ştiinţifice. La începutul unui pasaj eşti, alături de explorator, în junglă, privind cu încântare cerul înstelat, printr-o spărtură a bolţilor de frunze care închid, de obicei, perspectiva până la opacitatea deplină, pentru ca la finalul secvenţei să afli şi în ce măsură creierul este capabil, după o anumită vârstă să creeze neuroni noi, afli, prin urmare, ce este „neurogeneza de fază adultă” – după o strategie narativă apropiată, să zicem, de cea a lui Oliver Sacks din Fluviul conştiinţei:

„Un alt moment pe care mi-l reamintesc perfect a fost cel al ultimei nopţi. Era singura noapte în care se vedea cerul, priveam din hamac spre stele şi atunci, ca într-o vâltoare, mi-au trecut prin cap mii de gânduri, am conştientizat lucruri de care nu fusesem conştient până atunci, am înţeles parcă multe din câte nu pricepusem şi mi-au venit în minte întrebări pe care nu le avusesem până în acea clipă. După şase zile de junglă, am devenit parcă mai înţelept, şi nu exagerez când afirm asta – nu demult neurobiologii au descoperit ceva ce se credea imposibil, şi anume neurogeneza de fază adultă. Până de curând se credea că după maturitate nu mai apar neuroni noi, neuroni tineri, care să îmbunătăţească reţelele din creierul nostru sau să-i înlocuiască pe cei morţi. Prin marcarea unor celule stem, s-a descoperit faptul că, în anumite condiţii şi experienţe de viaţă, unele celule din creier se transformă în neuroni, formând sinapse şi conexiuni noi, neexistente până atunci. Sunt câteva situaţii în viaţa noastră când neurogeneza de fază adultă are loc, iar una dintre aceste situaţii este explorarea naturii, a unui spaţiu natural necunoscut până atunci.” (p. 43)

Cât e de frumoasă și de înfricoșătoare călătoria prin pădurea amazoniană, în căutarea păsărilor cu penaj galben și albastru, papagalii Ara ararauns. Din coaja unor copaci se fac ceaiuri, leac pentru toate bolile (la capitolul boli intră și neînțelegerile dintre oameni). Și noaptea petrecută în hamac, cu șerpi și iguane forfotind pe dedesubt. Și dimineața, când păsările urcă în vârful copacilor, să-și usuce la soare penele îmbibate de umezeala nopții, şi când ai revelaţia intensităţii prezentului. Interesantă este asocierea ideilor, a înțelepciunii, cu hrana – după ce îi dă călăuzei jumătate dintr-un ou, acesta poate, din toată inima, să-i spună tânărului străin taine care nu se dezvăluie oricui, sunt păstrate pentru cei cu care împărți călătoria. Dacă există în pădurea amazoniană o plantă a tinereții fără bătrânețe, a nemuririi?!La asta nu m-am gândit niciodată, vine răspunsul. La urma urmei, dacă viața ta pământeană îți este de ajuns, la ce ți-ar trebui alta, dincolo de moarte. Nu e deloc simplă transformarea omului în pasăre, mediată de trecerea unui şarpe prin foc, de intensitatea dorinţei sau de alte condiţii ce se cer împlinite.

Omul are întrebări fundamentale, la care vrea un răspuns limpede. Dragostea durează trei ani, ca în celebra carte a lui Frederic Beigbeder, din raţiuni limpezi – cascada de hormoni, oxitocina, serotonina şi dopamina, se temperează după o perioadă. Dar asta se întâmplă în medie, fiindcă dragostea poate dura o viaţă, datorită capacităţii omului de a se îndrăgosti şi nevoii sale de a se integra unui trib. Fericirea, explicabilă neurofiziologic, te face imun la angoase, diminuează fricile şi îţi dă impresia că există o rezolvare pentru orice problemă. Nu se poate administra o pilulă de fericire, dar opt îmbrăţişări pe zi creează nivelul de oxitocină care s-ar cere pentru scăderea nivelului de anxietate socială.

Neuronii-oglindă activează, la cei care dezvoltă empatie, doar partea responsabilă de emoţia durerii, nu şi partea responsabilă cu senzaţia de durere. E adevărat, prin urmare, că nu simţim, realmente, durerea de dinţi a celuilalt. Nivelul de stres înregistrat în prezenţa unui străin scade atunci când apare încrederea, se diminuează agresivitatea şi apar mişcările sincron, o preluare a gesturilor, ideilor, cuvintelor celuilalt.

Privind pasărea de pe coperta cărţii – capitão-de-saíra, care trăiește doar în Brazilia, imortalizată de Alexandru N. Stermin în jungla din Ilha Grande, în 2020 -, mă întreb, cum spuneam la început, unde e restul. Simplitatea este formula aleasă de autor pentru a face sinteza imensului materialul documentar strâns de-a lungul timpului, fotografii, fişe de studiu, rapoarte şi analize, ca să nu vorbim decât ceea ce poate fi înregistrat şi trecut într-o arhivă. Restul e tăcere, fiind evident, ca în Hamlet, cum observă în altă minunată carte Alexander Baumgarten, că nu poate face obiectul unei discuţii, deci nici al unei cronici, să mă iertaţi.

Las mai jos câteva fragmente:

„De ani buni îmi visez călătoria asta, aşa cum, de ani buni, mă temeam că o să vină vremea să sărbătoresc cei 30 de ani împliniţi.” (p. 9)

„Au fost zboruri de mai bine de 11 ore şi schimburi de avioane care au durat şi zece ore, dar în tot acest timp nu am avut senzaţia că aştept, pentru că nu aşteptam nimic; popasurile şi zborurile erau doar o parte a călătoriei. Aveam sentimentul că plecasem de-acasă spre acasă. Nu trebuia decât să nu uit ce-mi ceruse mama: Să ai grijă că te-ntorci viu!” (p. 11)

„N-am lăsat acasă nicio întrebare, le-am luat pe toate, că nu ocupă spaţiu, întrebările ocupă timp. Uneori, nu doar că îl ocupă, îl şi dilată. Dacă e o întrebare mai serioasă şi te confrunţi conştient cu ea, chiar anulează timpul, timp care, într-o călătorie în jurul lumii, poţi spune că nu există, atâta vreme cât fusul orar se schimbă mereu. Oricum, le luăm pe toate, şi să fi vrut să le las în urmă, n-aş fi putut să fac asta.” (p. 12)

„Am stat acolo până s-a făcut dimineaţă. În zonele dinspre Ecuator ale globului soarele răsare şi apune brusc, aşa că nu am realizat când s-a ridicat cortina de întuneric. M-am trezit cu jungla devălmăşită în faţa mea. Apa întinsă în faţa mea era agitată de suflul puternic al expiraţiei delfinilor. Atât de tare şi adânc se auzeau şi atât de vital era sunetul expiraţiei, că aveam impresia că nu expiră aer, ci că aruncă spre cer viaţă pură.” (p. 41)

„După un timp ne-am apropiat de un pâlc de copaci inundat şi am legat barca de un ficus. În faţa noastră era o deschidere imensă de apă în care auzeam, fără să putem vedea din cauza întunericului, pufăiturile explozive ale delfinilor ce ieşeau la suprafaţă să respire.” (p. 40)

„Majoritatea poeziilor nu pot fi rezumate, ele există în totalitatea lor, cuvintele care le alcătuiesc nu au un singur sens, un înţeles precis, ci formează metafore ce ascund semnificaţii pe care fiecare om le percepe diferit. Odată creată, o poezie se rupe de timp şi de spaţiu, se suspendă în existenţa ei. Va exista mereu şi nu se poate compara şi evalua în raport cu altă poezie, e o creaţie artistică, nu o descoperire ştiinţifică ce poate fi infirmată sau confirmată. Fiecare poezie e unică, aşa cum e şi fiecare viaţă. Poezia nu se povesteşte cu lux de amănunte, căci îşi pierde esenţa ei primă – iată argumentul pentru care dispreţuiesc rezumatul vieţii unui om.” (p. 170)

„La prima vedere, visele par a fi independente de voinţa noastră. Însă, după cum ştim, avem capacitatea de a crea unele poveşti intenţionat, voit şi conştient, nu în timpul somnului. Capacitatea de a nara este una dintre principalele funcţii ale cortexului stâng, acesta legând informaţiile între ele, pe baza experienţei, iar datorită lui putem să povestim o întâmplare sau o poveste. Capacitatea sa de a nara, de a lega logic elementele, contribuie la supravieţuirea unui individ, căci, pe baza experienţelor avute în trecut, acesta poate face corelaţii şi poate intui scenarii (în apărare, procurarea hranei) care îi cresc şansele de supravieţuire. Capacitatea narativă a cortexului stâng şi trăirea avută de creier în timpul visului sunt principalele motive care dau speciei umane calitatea de a crea imaginar.” (pp. 81-82)

„E uşor de înţeles că, dacă natura o să dispară, odată cu ea o să piară şi omul, aşa cum e uşor de înţeles faptul că, dacă omul o să dispară, natura o să continue să existe ca până acum sau poate chiar mai bine. E uşor de înţeles şi totuşi, de ce ne e aşa de greu să înţelegem?” (p. 100)

„Când noi o să încetăm să mai fim, viaţa asta, care a trecut şi prin noi, o să meargă înainte.” (p. 65)

„După prima zi de întâlnire cu lumina junglei, după apusul soarelui, la căderea primei nopţi, inundat de întunericul junglei, m-am întâlnit cu întunericul din mine.” (p. 149)

Călătorie în jurul omului de Alexandru N. Stermin