Poveste de Crăciun, cu ceaţă, fantome şi castane coapte

Motto: „În această cărticică fantomatică, m-am străduit să aduc Fantoma unei idei care să nu-i întoarcă pe cititori împotriva lor înşişi, unii împotriva altora, împotriva acestei sărbători sau împotriva mea. Fie ca Fantoma să le bântuie cu bucurie casele şi nimeni să nu dorească să o îndepărteze.” Charles Dickens

A Christmas Carol s-a numit cartea până la urmă, titlul original fiind A Christmas Carol in Prose, Being a Ghost Story of Christmas, Colindă de Crăciun în proză, poveste de Crăciun cu fantome. Cartea lui Charles Dickens are pagini în care elementele supranaturale creează senzații tari. Este o carte cu fantome, ştim deja asta din titlu şi din avertismentul autorului.

E multă ceaţă afară, s-a lăsat întunericul peste Londra, bat orologiile, o să întâmple ceva. Pe Scrooge, Crăciunul îl indispune, e bătrân, mizantrop, zgârcit şi singur. Nu găseşte motive de sărbătoare şi nu crede în spirite, până nu se confruntă cu ele. Să amintim, mai întâi, întâlnirea cu o fantomă uşor deranjată de adierea unor flăcări invizibile, aprinse în altă dimensiune:

„Scrooge simți că dacă zăbovește, chiar pentru o clipită, holbându-se la acei ochi înghețați și ficși, ar fi ca și cum și-ar semna propria condamnare. Totodată, exista ceva îngrozitor în faptul că fantoma avea un aer de infern. Scrooge nu putea să-l simtă pe propria piele, dar era limpede, mai ales că, deși spiritul stătea perfect nemișcat, părul, pulpanele hainei și canafii fluturau în continuare, ca și cum ar fi fost deranjați de aerul cald al unui cuptor.” (p. 32)

Să mai spunem că, în timpul conversației cu Scrooge, fantomei îi cade, la propriu, falca. Basmaua în care îi era înfășurat capul, basmaua a cărei textură o vede bine Scrooge, cu ochii lui ieșiți de spaimă din orbite, basmaua aceea căzuse pe masă. Firesc, Marley fantoma îşi ia de pe masă basmaua și își prinde la loc maxilarul căzut. Nimic mai firesc.

Există în carte secvenţe scrise fin, cu umor implicit – atingerea fantomei este gingaşă, ca atingerea unei mâini de femeie. Scrooge încearcă să se împotrivească plimbărilor obligatorii alături de fantome, dar argumentele invocate nu ţin de frig, nici de frică:

„ ̶ Ridică-te! Şi hai cu mine!

Ar fi fost fără folos ca Scrooge să se vaite că vremea şi ora erau nepotrivite pentru plimbări pe jos, că patul era călduţ, iar mercurul termometrului scăzuse de mult sub punctul de îngheţ, că era îmbrăcat subţire, aşa în papuci, halat şi scufie de noapte, şi că era deja căptuşit cu o răceală. Nu putea rezista prinsorii, deşi era blândă ca a unei mâini de femeie. Se ridică, însă înţelegând că fantoma se îndrepta către fereastră, o prinse de strai, într-un gest de implorare.

̶ Sunt muritor, protestă Scrooge, şi aş putea să cad.” (p. 48)

Când Spiritul Crăciunului-de-Acum, îmbrăcat cam fistichiu, îl întreabă pe Scrooge dacă i-a cunoscut fraţii, bătrânul avar e curios să afle despre câţi fraţi este vorba:

„̶ Peste o mie opt sute, răspunse fantoma.

̶ O mulţime de guri de hrănit! bodogoni Scrooge.”

În fiecare rând există detalii de care ţi se agaţă privirea. Toate lucrurile mărunte care alcătuiesc imaginarul dickensian au un rost, nu este vorba despre o simplă aglomerare a spaţiului ficţiunii. Sensul de căpătâi este acela de a crea apropierea, până la identificare, dintre realitate şi lumea cărţii, adică efectul de real, veridicitatea. Prin ochii lui Scrooge privesc şi cititorii, şi văd, de la distanţa unei respiraţii (fantomele dau impresia că respiră!), făptura de aer şi mai ales toate lucrurile pe care le poartă după ea.

Lanțurile de care e legat Marley sunt alcătuite din cheițe, lacăte, pungi grele de bani, registre contabile și casete pentru monedele de aur. Lanțuri lungi, pe care Marley spune că singur le-a construit în timpul vieții. Într-un fel, Marley, un personaj cu aceeași structură interioară ca a lui Scrooge, face dincolo de moarte ce a făcut și în viață, dar cu o cu totul altă dispoziție. Ce nu l-a deranjat cât a fost viu, îl epuizează mort fiind. Fantoma e chinuită, are conștiința încărcată și, cu prețul de a-l băga în sperieți pe amicul său, îi atrage atenția că fiecare este aici (și mai ales dincolo) suma alegerilor făcute de-a lungul timpului.

Considerată literatură pentru copii, Poveste de Crăciun este, cum se întâmpla cu multe dintre operele clasice, o carte la care se pot întoarce cu interes și cititorii altor vârste. Cei obișnuiți cu proza realistă a lui Dickens vor aprecia tablourile sociale, scrierea de tip document, elementele de realizare a veridicității. Vor observa, poate, funcția simbolică a unor elemente de atmosferă (ceaţa, orologiile etc.) și finețea inserției unor detalii care susțin realizarea fantasticului. Şi vor simţi tentaţia de a face comparaţia cu alte romane scrise de Charles Dickens. Şi în Marile speranţe, pe la început, e amintită sărbătorirea Crăciunului, în casele oamenilor sărmani:

Marile speranțe:

„- V-am adus drept urare de sărbători, o sticlă de vișinată și v-am mai adus și-o sticlă de Porto.

De fiecare Crăciun, își făcea apariția cu aceleași cuvinte – pe care le rostea ca și cum ar fi spus o mare noutate – și cu două sticle pe care le purta ca pe două greutăți. De fiecare Crăciun, doamna Joe îi răspundea cum îi răspundea și acum: O, Un-chiul-Pumblechook! Ce drăguț! și, de fiecare Crăciun, el răspunde și acum: Așa precum meritați. Sunteți sănătoși cu toții? și ce mai face flecușteţul? Ăla eram eu. În ocazii din acestea, luam masa în bucătărie, iar nucile, portocalele și merele le mâncam în salonaș.” (Marile speranțe, trad. Cornelia Niţulescu, Ed. Oltenia, 1992, p. 23)

Vin rudele şi toţi îmbracă hainele de sărbătoare. În Poveste de Crăciun, curcanul este pe post de delicatesă. În famiile simple se pregăteşte o gâscă aromată cu salvie şi ceapă, se pun pe masă sosul de mere şi piureul de cartofi, budinca „arzând în jumătate de sfert de brandy şi având în vârf o crenguţă de brad”. Fructele sunt servite în salon, abia după ce s-a sfârşit cina. Scena de familie este descrisă atât de minuţios, încât pare o fotografie, din care nu lipseşte şemineul. „Mirosea ca în ziua de spălat rufe!” Aroma castanelor coapte se răspândeşte în toată casa, creând bună dispoziţie:

„În cele din urmă cina se sfârşi, faţa de masă fu curăţată, vatra eliberată şi se făcu focul. Gustară amestecul din urcior şi îl considerară perfect, aşezară merele şi portocalele pe masă şi puseră pe poliţa sobei o mână de castane. Apoi întreaga familie Cratchit se adună în jurul focului, formând un fel de cerc, după cum zicea Bob Cratchit – de fapt un semicerc -, iar lângă cotul tatălui se afla toată sticlăria familiei: două pahare mari şi o ceaşcă pentru cremă, fără mâner.

Totuşi, acestea erau umplute cu amestecul fierbinte din urcior şi arătau la fel de grozav ca nişte pocale de aur; Bob Cratchit servi băutura cu priviri radioase, în vreme ce castanele din foc pocneau şi trosneau zgomotos.” (p. 92)

Ceasul este un obiect peste care privirea personajelor (şi a cititorului) nu trece cu indiferenţă. În odaia în care îşi duce viaţa Miss Havisham, este evident că timpul s-a oprit. Sunt cunoscute la Dickens descrierile camerelor în care totul este lipsit de strălucire și ofilit, camerele în care nu pătrunde nicio rază de lumină. Perdelele bine trase închid spațiul. Ceaţa pătrunde însă prin fiecare fisură a pietrei:

Marile speranțe:

„De-abia când mă oprii în fața mesei, ferindu-mă de privirile ei, văzui cu de-amănuntul toate lucrurile de lângă oglindă și observai că ceasul se oprise la nouă fără douăzeci de minute și că ceasornicul din perete se oprise și el tot la nouă fără douăzeci de minute.” (p. 50)

Poveste de Crăciun:

„Orologiile din oraş tocmai bătuseră orele trei, însă întunericul aproape că se aşternuse: nu fusese lumină aproape întreaga zi, iar lumânările pâlpâiau la ferestrele din birourile învecinate, ca nişte pete roşietice în aerul îmbâcsit.

Ceaţa se prelingea prin fiecare crăpătură din ziduri şi prin fiecare gaură de cheie. Era atât de groasă, încât, prin curtea îngustă, casele de peste drum se vedeau doar ca nişte fantome.” (p. 11)

Casa Umbrelor:

„Ceaţă pretutindeni. Ceaţă în susul Tamisei, ce se strecoară printre ostroave şi pajişti verzi; ceaţă în josul Tamisei ce se rostogoleşte întinată de navele rânduite în şiruri şi de scârnăviile unei metropole mari, dar murdare, aruncate pe malurile apei. Ceaţă pe mlaştinile Essexului, ceaţă pe culmile Kentului. Ceaţă târându-se în cabinele vapoarelor de cărbuni, ceaţă aşezându-se de-a lungul şantierelor, ceaţă plutind peste odgoanele marilor corăbii; ceaţă lăsându-se peste bordurile bărcilor şi ale luntrilor. Ceaţă în ochii şi gâtlejurile pensionarilor vârstnici din azilul Greenwich ce abia îşi trag sufletul pe lângă focurile din dormitoare.” (Casa Umbrelor, trad. Costache Popa, Polirom, 2016)

Mica Dorrit:

„Frigul aspru, oboseala drumului şi o nouă senzaţie de apăsare la respirat, ca şi cum ei tocmai ar fi ieşit dintr-o apă foarte limpede şi îngheţată şi în acelaşi timp ar fi plâns cu sughiţuri, îi făcea să tacă. (…) Aici sus, în nori, totul se vedea printr-un nor şi se topea parcă într-un nor. Răsuﬂarea oamenilor era un nor, răsuﬂarea catârilor era un nor, luminile erau înconjurate de un nor, cei care vorbeau între ei, apropiaţi unii de alţii, nu se vedeau din pricina norului învăluitor, deşi glasurile şi toate celelalte zgomote se auzeau extreme de clar.” (Mica Dorrit, trad. Neculai Popescu, Editura Cartea Românească, 1975)

M-am întors la romanul lui Charles Dickens (1812-1870), după ce am citit un articol al Mihaelei Simina despre Prima Poveste de Crăciun.

Publicată în 1843, când autorul ei era deja celebru, cartea despre spiritul Crăciunului a avut, la cerința fermă a autorului, o condiție grafică excepțională – coperte lucioase, hârtie de calitate, culori vii și ilustrații atractive. Ba chiar, la un moment dat, constatându-se că verdele e mai mult oliv, s-a convenit înlocuirea lui cu albastrul. Prima ediție s-a vândut în 6 000 de exemplare, a doua ediţie în peste 15.000, și aşa această carte, un cadou ideal indiferent de vârstă, a reușit să schimbe prioritățile de sfârşit de an ale londonezilor din epoca victoriană și să facă din perioada Crăciunului o sărbătoare, fiindcă nu prea era – știm asta și de la Scrooge, chiar din primele pagini. Sfârșitul de an însemna (încă mai înseamnă) momentul bilanțului, plata de taxe restante și conștientizarea faptului că în viața fiecăruia se numără un an în plus și se scad câteva visuri irosite. Tradiţiile sunt, până la urmă, un semn de coeziune socială, convenţii importante.

Simplificat extrem pentru a ajunge la cei mici, mesajul cărții lui Charles Dickens trimite la valorile Crăciunului: bucurie, milostenie, speranță, grija față de semeni, prețuirea familiei și, în esență, prețuirea fiecărei clipe.

În secţiune, ascuns și totuşi la vedere, sensul acestei cărți sapienţiale de-a dreptul are legătură cu schimbarea de esență a omului, care nu se produce decât sub presiunea unei spaime copleșitoare, cum este cea a morții. Când capătă puterea de a privi deopotrivă spre trecut și spre viitor, omul pare să înțeleagă ce are de făcut în prezent. Un spirit este mereu în apropiere, gata să intre prin ușă, să îi reamintească ce noimă are viața.

În loc de concluzii, câteva gânduri:

Scrooge e fericit făcând daruri tainice, nu știe Bob Cratchit, umilul său angajat, cine i-a trimis curcanul. Secret Santa.
Scrooge vrea ca oamenii să-l regrete, să le pară măcar un pic rău după el. Genul acesta de vanitate, scuzabilă și naivă, îl face simpatic.
Scrooge e perfect conștient că fantomele nu există. De aceea caută o explicație logică pentru ce i se întâmplă: a mâncat ceva nepotrivit. Coșmarul său este proiecția unui moment de indispoziție fizică/psihică. Aș spune că omul e de-a dreptul deprimat.
Zgârcitul poate deveni, peste noapte (aici sunt vreo trei nopți), risipitor. Unii oameni râd de asemenea schimbare, dar lui Scrooge nu-i pasă, îi consideră orbi.
Scrooge nu cred să fi fost cu adevărat un om rău, în fond, a fost cumsecade cândva, înainte de a simţi ispita banului. Altfel Marley, partenerul, nu s-ar întoarce să-l avertizeze că ar putea să se schimbe pentru a nu trece prin calvarul păcatelor plătite postum. Nici Marley nu e o fantomă rea.
Povestea se termină exact când Scrooge s-a făcut cumsecade, semn că și răul are noima lui pe lume și în literatură.
Fiecare are propria măsură, atunci când vine vorba despre bine şi rău, mărinimie şi egoism, fericire şi nefericire.
E bine să fii fericit când şi ceilalţi sunt fericiţi. Măcar de Crăciun.
O carte bine scrisă nu îmbătrâneşte.

Bibliografie: https://dilemaveche.ro/sectiune/tilc-show/articol/prima-poveste-de-craciun

Poveste de Crăciun de Charles Dickens