Civilizaţii

Motto:

„ascultă: şi privighetorile

pot răguşi; la 13 ani eşti copil, dar eşti şi deşertul nevada.”

Olga Ştefan

Se întâmplă să pierzi cartea de poezie, să o rătăceşti un timp, printre alte cărţi şi, la un moment dat, dând mormanele de literatură jos de pe raft (aşa se adună, ştiţi bine), să descoperi, iată unde era, de mult aş fi scris despre ea, poezia, câteva rânduri, gânduri, ecouri, nu o cronică, nu ştiu să scriu cronică, pentru că nu sunt cronicar, cronicăreasă, sunt doar un om care citeşte din când în când (aş spune des, însă mi-e teamă, alţii citesc mult mai mult decât mine) sunt un om care citeşte poezie. Nu versificaţie, poezie. Şi poate n-aş fi scris nici despre cartea pe care o recitesc cu o privire nouă, dacă ochii nu mi-ar fi căzut exact pe versurile acestea, acum, când vine vacanţa, şi nici eu nu-mi permit mai mult decât un râu şi un parfum extravagant pe o piele infatuată.

Sunt cititorul empatic, care se recunoaşte în ceea ce citeşte, uite, astea sunt şi gândurile mele (o parte dintre ele, o parte), cineva a găsit cele mai potrivite cuvinte să le exprime în cele mai potrivite titluri, în cele mai potrivite aşezări în pagină. Cu literă mică încep versurile, multe sunt frânturi de gând, nu se prind bine de ceea ce este scris înainte, însă asta e bine, fiindcă aşa e şi desenul spontan, niciodată fix, întotdeauna versatil, a ceea ce simţim, a ceea ce suntem.

Care-i măsura civilizaţiilor nu cred să ştie cineva cu exactitate, dar trecerea lor, a civilizaţiilor rafinate, brutale, melancolic-tulburătoare, o simţi din versurile scrise autentic. Ce lucru dificil e să fii autentic, ca om, ca poet, probabil, eşti sau nu eşti. Autenticitatea e o jivină, metaforă animalieră, imagine a instinctului de supravieţuire.

civilizaţii

întuneric în iulie. cu tine.

omul în care mă-ncred.

toţi au plecat

în vacanţe

care-i transformă.

eu nu-mi permit decât acest râu.

aceste insule, aceste alinturi

tăioase. amânări şi o gheară timidă

în tine – de care atâţia se-agaţă.

să stau aici, să reinventez şi

ce era culoare

să treacă.

empatiile mele invalide nu te vor vindeca

pe de-a-ntregul.

(dar mă vindecă şi mirosul de ceai calmant

al parfumului dăunător

din pielea ta infatuată,

sorbet răcoritor e

şi inima mea holografică)

întuneric în iulie,

my baby’s gone.

ne vom iubi un an abia,

cu distrugere şi ardoare.

în cutia de carton

de sub scară

trăieşte impropriu

jivina pe care

(căci era, în fine, a ta)

o crezuseşi salvată.

(pp. 10-11)

Un nu stă la capătul câtorva versuri („nu cred…”). Aici sunt interdicţiile, limitările, sunt negările sinelui exprimate ironic, sub formă de afirmaţii. Sunt aici şi tristeţile momentelor în care ai fost respins de cineva sau ai respins, la rându-ţi, ceea ce nu ţi s-a potrivit. Alunecă printre cuvinte liniile unui portret – orice femeie este o zeiţă, chiar şi în ochii mâloşi ai bărbaţilor care nu o doresc se iveşte conturul de aur al unei preotese la templu privat – cuvintele astea sapă în interior, taie ţesuturi, strică aranjarea în formă goală a stereotipurilor. Poezia civilizaţiilor e o privire în oglindă, când ai curaj, îţi vezi frumuseţea prinsă în cuvinte, aruncată pe suprafaţa de argint a sticlei cu ramă, trecând peste amărăciune, ironia simplă, întoarsă spre lume, ironia insidioasă, întoarsă spre propria lume.

civilizaţii (venus)

nu cred în pâine pe masă.

nu cred în dharma.

sunt şaman în corpuri pe care nu le mai pot locui.

ce credeam uitat se sparge cu dangăt mare

şi reintră în circulaţie.

mă gândesc la pasiunea care s-a stins între voi

şi la cea care încă mocneşte;

la ochii mâloşi ai bărbaţilor

care nu m-au vrut

şi că sunt foarte mulţi.

cioplită după vreo raţie de aur,

te trezesc,

zeiţă cu lumânări plutitoare,

preoteasă la un templu privat,

hippie cu abdomenul moale,

adusă de spate,

eva din ţările de jos,

iar tu calci pe câmpia năpădită de melci

condusă de-o altfel de gravitaţie.

(pp. 12-13)

Nunta e cea mai tristă dintre civilizaţii. O fi fost o nuntă în stil Emir Kusturica sau una în manieră Lars von Trier, îţi vine întrebarea asta în minte citind versul despre feţele descompuse/ în hăinuţe de gală. Nunta este tristă, poate, pentru că într-un fel e un capăt de drum, o epuizare a agendelor, a timpului organizat, împărţit, plasat în afară, nu înăuntru. Nunta ar trebui să fie începutul cronicii glorioase a unui neam, o saga, şi nu e. E de ajuns să priveşti fotografiile sau să simţi, mai târziu, mirosul de sărăcie al ratării, amestecat cu cel al frumuseţii.

Este multă metaforă în poezia asta a civilizaţiilor. Metafora lasă atâtea lucruri la vedere şi ascunde în acelaşi timp exact ceea ce credeai că ai văzut şi ai înţeles deja. Poezia, în sine, ştim de mult, nu e versificaţie, e metaforă. Răcoarea e altceva, nu temperatura resimţită de corpul celei mai obosite femei din lume, este starea aceea din care dispare bucuria reală. Cum poate un adjectiv să creeze termenul de comparaţie care nici nu a fost pomenit – reală sau nereală, falsificată, aşa e bucuria, puţini fac excepţie de la regula asta. Eu nu cunosc, sincer, pe nimeni care să nu fi simţit ispita de a face din bucurie o faţadă în spatele căreia să se ascundă cu tristeţea lui cu tot – câmpul e gol.

civilizaţii (nunta)

la tine în casă-i mai răcoare,

aproape gata

mâncărica de dovlecei.

doar o bere pentru

cea mai obosită femeie din lume

pls. şi

vin, în sfâşit,

să găsesc joie de vivre în sărăcie.

iulie-august, culegi ce-ai semănat:

câmpul e gol.

simt nostalgie pentru bucuria reală,

cu coada ochiului

să-l văd pe tata

râzând.

suntem est-europeni la o nuntă la care

a murit cineva. din poze ne vezi

feţele descompuse

în hăinuţe de gală, pielea copiilor

ca untul topit.

cu acuitate de animal vitregit

miros viitorul corpului căruia nu-i pasă

de agendele mele, de recompense

şi exasperări, doar ameţit de sex, uneori,

îşi aminteşte precis

nava-mamă,

frumuseţea şi succesul sistemelor vegetative/

ignoranţa,

eşecul organelor de simţ.

(pp. 14-15)

Temele poeziei nu sunt niciodată simple fire de care se leagă, ca de o coloană vertebrală, ceea ce numim preţios motive lirice. Să ne gândim la temele poeziei ca la subiectele noastre de reflecţie obligatorie: călătoria spre sine, poezia care se ia pe sine ca subiect, inadecvarea, vârstele feminităţii, conturarea identităţii.

regina nopţii

ai sperat

să fii regina balului.

mohair,

astrahan, ruj şi hairspray,

femeia neagră

de la capătul armei,

tiara nu e decât o formă evoluată

de intangibilitate.

dar seara aia n-a fost

decât o adunare de oameni

care munceau în construcţii.

(mi-a părut rău pentru ochii tăi negri

făcuţi cu tuş.

pentru că aduseseşi un număr fix

de prăjituri

de la tosca

şi eram mai mulţi.

că s-au purtat

discuţii vagi, în jurul politicii,

la care nu te pricepeai

prea bine,

că nu erau oameni de afaceri, ci bărbaţi

obezi, obosiţi, niciunul singur,

neveste vagi, în geci de fâş şi colanţi,

preocupate să umple şi să golească mese –

şi niciun ochi pentru tine.)

te-am observat, împietrită şi

atât de sensibilă

la oglinda plimbată

de-a lungul tău.

m-ai făcut să mă simt singură

înainte să mă fi simţit singură vreodată,

inadecvată între preşcolarii pentru care

se vorbea cu perdea,

gata s-o rup la fugă.

mi-ar fi plăcut să mă iei

în braţe puţin.

să povestim

despre lumea în care erai

mohair,

astrahan, ruj şi hairspray,

crăiasă,

marele meaulnes.

la plecare,

ţi-am mângâiat haina albă, pufoasă.

am 28 de ani şi tu, poate, către 50.

n-ai devenit nimic

în familia aia urâtă.

frumuseţea ta banală

ţi-a adus mici victorii,

de cumetrie, şi a apus.

abdomenul tău plat e, singur,

o înfrângere.

am încercat să-ţi vorbesc

ca de sub sticlă,

în vise, de câteva ori,

dar nici în vise, regina nopţii,

nu mi-ai răspuns.

(pp. 81-83)

Despre autoare, aflăm câteva date din prezentarea editurii:

Olga Ştefan (n. 1988, Hunedoara) a absolvit Facultatea de Litere din Cluj-Napoca. În 2019, a obținut titlul de doctor în Științele filologiei, elaborând, sub îndrumarea profesorului dr. Corin Braga, lucrarea Imagini vii, corpuri artificiale. Conceptul de simulacru și ipostaze ale copiei fără referent. Debutul său asumat în poezie este volumul Toate ceasurile(editura Vinea, 2006, distins cu Marele Premiu Tudor Arghezi). Acesta a fost urmat, la un deceniu distanță, de Saturn, zeul (Editura Charmides, 2016) și Charles Dickens (Editura frACTalia, 2017, nominalizat la Premiile Sofia Nădejde pentru literatură scrisă de femei). Selecții din poezia sa au fost traduse în greacă și publicate în Antologia tinerilor poeți (Editura Vakxikon, 2019). Este, de asemenea, prezentă în mai multe antologii publicate în România.

Poezia Olgăi Ştefan nu este o promisiune, e o certitudine. Şi bănuiala mea e că mersul civilizaţiilor este condiţionat de mersul (mai mult o plutire) poeziei.

cel mai bine e-n linişte. să desfaci deasupra ta cerul

un pachet cu merinde (linişte, p. 77)

de atunci, viaţa

a căpătat

viteza unei maşini relativ noi,

cumpărate la o sumă decentă

dintr-un târg nemţesc.

sunt mulţumită,

cu geamul deschis

şi mâna dreaptă sprijinită

de portieră, trec pe lângă

vechi locuinţe

şi vechi locuri de muncă,

dar nu mă opresc,

sunt o floare

de plastic

la butonieră

şi tu mă duci –

pentru că merit şi merit continuu,

fractalic,

la lungi, somptuoase cumpărături. (fatigue, p. 67)

sunt fiica adoptivă a secolului meu.

el m-a învăţat să devin

asertivă. (diana, p. 63)

nu eşti preţios. îmi aminteşti

puţina viaţă de Oscar la care am aţipit.

cum arată, plină de zăpadă curtea

unui hotel

în care am stat când ploua, şi toate acele întrebări

inocente care te leagă. (tristeţea. de continuat, p. 61)

Civilizaţii de Olga Ştefan