Oameni în trening. Locul nefiresc al inimii

Motto: „nu toate lucrurile/ au greutate/ pe unele/ cerul le iubeşte mai mult” Robert Şerban

Mi-am imaginat Oameni în trening. Arată exact ca în cartea aceasta de povestiri a lui Robert Şerban.

Sunt simpli, cu vârstă incertă, mai mult bărbaţi decât femei, mai mult nişte siluete decât nişte prezenţe puternice, dominatoare. Unii poartă, ocazional, costume scumpe, potrivit statutului social pe care l-au asimilat ontologic – au fost funcţionari ai statului, sportivi, jurnalişti cu emisini în prime-time, chiar un fost prim-secretar, profesori universitari, au ţinut la rangul lor. Unii nu (mai) au ocupaţie.

Sau sunt români reîntorşi în ţară, din Canada sau Norvegia, nevoiţi să se readapteze la un stil de viaţă pe care-l uitaseră undeva, în propriul trecut, în cealaltă viaţă. În esenţă, haina îl face pe om, doar că îl face de nerecunoscut. Multe dintre povestirile acestea arată că împăratul e gol. Sau îmbrăcat în costum roşu, ca bărbatul care, la braţul soţiei sale voluntare, se priveşte în vitrinele magazinelor, apoi în ochii trecătorilor şi reuşeşte Schimbarea: nu mai este un perdant, cum credea acasă, este un învingător, după toate aparenţele şi după toate reţetele de well-being aplicabile în zece paşi.

Proza foarte scurtă presupune un efort de esențializare, o prindere în câteva fraze a situației devenite pretext narativ. Spațiul redus impune eliminarea detaliilor și a sertarelor inutile. Este de ajuns un nume care să se potrivească tipologiei ilustrate, să îmbrace personajul (Emanuel Cant, David Humă, Ramon sinucigaşul), un fel de CV, ca la interviurile de angajare, elemente cărora li se adaugă o situaţie (sau două). Nimic în plus, nimic în minus, exact cântărite pe o balanţă farmaceutică necesarele doze de esenţă şi de aparenţă, la fel şi contrastul – creator nu neapărat de comic, mai curând de perplexitate.

În manieră Hemingway, se produce o detaşare de personaje, o rămânere în afara psihologiei lor, deloc abisale. Paginile acestui volum sunt pline de oameni cu preocupări frivole, care stau la semafor, în intersecţie, sau la o terasă, de vorbă cu chelnerii, pun barca plină de cărţi, un fel de arcă, în mijlocul oraşului, rămân la priveghi sau se comportă promiscuu prin vestiare, străduindu-se să facă faţă vieţii lor derizorii – care pare la fel de uşor măsurabilă în ani sau în secunde.

În general, personajul este prezentat succint, la nivel comportamental, după ce i se face, la fel de rapid, o radiografie de existenţă, cu preconizate erori de diagnostic. Aş zice că fiecare proză din Oameni în trening propune un Caz special. Punctul de interes îl constituie aproape întotdeauna o confuzie sau o eroare logică – la fel ca atunci când medicul, vorbind despre afecţiuni grave şi operaţii, este compătimit şi tratat ca pacient. Sau ca atunci când ţi se explică ce este de făcut când cineva îşi dă ultima suflare într-o poziţie nefericită – de exemplu, i se rup oasele post-mortem.

Spaţiul pe care îl traversează personajele este trasat cu ochiul unui arhitect, în linii precise, fiindcă spaţiul acesta este făcut din aceeaşi materie din care e plămădit personajul:

„Dacă aştepţi tramvaiul 8 în staţia de lângă Abator şi începe să plouă violent, te vei adăposti în singura scară a blocului din faţa staţiei. Înainte de a intra acolo, treci pe sub bolta de vie. E ca un tunel, iar când vine tramvaiul, ai impresia că a ajuns instantaneu, ca un tren japonez.

Dacă eşti în casa scării când a oprit şi nu alergi, îl pierzi. Dar tramvaiul 8 vine rar. Mai ales sâmbăta şi duminica. Mai uşor vine ploaia. Ca asta, cu fulgere şi tunete, cu stropi cât unghia. Nu se vede tramvaiul.” (p. 8)

Schițele lui Robert Şerban sunt secvențe de viață simplă. Nimic nu este epocal, deşi, în rând cu personajele, ai ocazia să priveşti siderat la ce se întâmplă. Protagoniştii se găsesc adeseori într-o situaţie hilară, grotescă, jenantă, fără precedent şi fără măreţie – cum ar fi combinaţia asta: Gaura din ciorap şi pofta de gol. Totul încape într-o ramă situațională duplicată după tiparul vieţii reale, sursă a atâtor perplexităţi.

Flavius, întors din Norvegia, merge să-şi vadă sora şi tatăl. Surorii, Flavius îi duce flori nemuritoare, delicate, pe care le cumpără după o halucinantă discuţie în contradictoriu cu vânzătoarea, a cărei opinie este luată în răspăr. Niciunei femei, crede tânăra, nu i-ar plăcea să primească un astfel de buchet, gestul este nedelicat, cel puţin. Fraţii Flavius şi Magda sunt pictori, şi e greu de crezut că n-au o minimă educaţie estetică. Buchetul de nemuritoare este, de fapt, făcut din flori de plastic, trandafiri roşii, şapte la număr – potrivit pentru a fi dăruit unei rude apropiate, care are un ciudat simţ al umorului şi obişnuinţa plierii pe situaţie. Buchetul ajunge, până la urmă, la cimitir, unde-l dusese tatăl celor doi, fiindcă i-a plăcut, realmente:

„A râs cu Magda până le-au dat lacrimile când i-a povestit întâmplarea. Soră-sa a pus florile într-o vază din lut, în formă de peşte, pe care o umpluse cu apă. Să nu cumva să se usuce! Şi au mai tras, pe chestia asta, o hăhăială de câteva minute.

Peste o săptămână, cu o zi înainte de întoarcerea în Norvegia, Flavius a trecut pe la mormântul maică-sii. A rămas paf: trandafirii roşii, de plastic, erau aşezaţi chiar pe piatra tombală, la baza crucii. Taică-su îi văzuse la Magda şi îi plăcuseră atât de mult, încât i-a luat fără s-o mai întrebe şi i-a dus iubirii vieţii lui, care avea să se bucure, acolo sus, de superbul buchet de flori nemuritoare.” (p. 23)

În Doamna Bovary, romanul lui Flaubert, există o scenă a buchetului de mireasă. Abia ajunsă în casa soţului ei, după nuntă, Emma găseşte pe un birou, la fereastră, buchetul de mireasă al celeilalte soţii. Flori de lămâiţă, legate cu o panglică de satin alb. Charles ia acest buchet cu flori fanate şi îl duce în pod, în vreme ce Emma, visătoare, se întreabă ce s-ar întâmpla cu buchetul ei dacă, din întâmplare, ea ar muri. La fragmentul acesta din Doamna Bovary m-am gândit citind Buchetul de nemuritoare. Recunosc, m-am gândit şi la bacovienele flori de plumb, hidoase prin faptul că nu au textură naturală, nu au miros sau culoare, în schimb, sunt cu totul şi cu totul nemuritoare.

Schema unui personaj este, uneori, atât de bine conturată, încât ar putea fi dezvoltată în planurile generoase ale unui roman psihologic sau de moravuri, dacă prozatorul ar avea, vreodată, intenţia asta. Iată un astfel de portret concentrat. Jurnalistul, care este şi universitar, a urcat, până la 40 de ani, foarte multe trepte sociale, ajutat de şansă şi de propria tenacitate:

„Când a împlinit 40 de ani, Eugen Stoica era deja vedeta unui oraș cu aproape 300.000 de locuitori. Redactor-șef la unul dintre cele trei ziare din urbe, moderator al unei emisiuni despre actualitate, difuzată vineri seara, în prime-time, de singura televiziune locală, autor a trei cărți de proză bine scrise și bine primite de critică, lector la Facultatea de Jurnalistică, membru fondator al câtorva fundații și asociații cu diferite profiluri și membru în comitetele de conducere ale altora, Eugen era la fel de cunoscut în orașul său ca primarul. Care, când ziaristul a împlinit cele patru decenii de viață, se afla la jumătatea celui de-al doilea mandat, fapt ce nu l-a împiedică să vină, alături de majoritatea notabilităților locale, la sărbătorirea, într-un restaurant spațios, a omului de televiziune.” (p. 69)

Eugen Stoica, moderatorul talk-show-ului Niciodată nu!, moare singur, nefericit, într-un birou în care se înconjurase de semnele apusei sale glorii. Pe cât de ameţitoare îi fusese ascensiunea socială, cu invitaţii serioase de a face politică de rang înalt, pe atât de rapidă îi este căderea – un accident, invaliditate destul de gravă, pierderea slujbei, a familiei, pierderea avantajelor. Timpul care altădată îi scăpa printre degete devine de prisos.

Ştiam din cursurile de teorie literară că poezia nu seamănă cu proza, are alt ritm, alt mers şi impune procedeelor ficţionale o altă coregrafie. De fapt, volumul de povestiri Oameni în trening arată cât de uşor pot fi anulate delimitările de acest fel. În mijlocul intersecţiei narative (sau al pădurii), îţi dai seama brusc că viaţa are configuraţia şi consistenţa paradoxală a unei metafore – scoate la iveală ceea ce vrea să ascundă. Proza lui Robert Şerban aduce a poezie.

Dacă ar fi să aleg o singură pagină din acest volum neobişnuit, o proză de o stranie frumuseţe, probabil, m-aş opri la Alunecarea, cu toate că o alegere la fel de potrivită ar fi Locul nefiresc al inimii.

Alunecarea

— De ce vă este cel mai frică? l‑a întrebat, la final, femeia care părea şefa celorlalţi patru membri din comisie.

A răspuns fără să clipească:

— De ridicol.

I s‑a mulţumit şi a fost poftit să iasă din încăpere.

După cinci zile, a fost sunat şi felicitat: era angajat. Răspunsese fără bâlbe la toate întrebările, dar bănuia că ultima replică fusese cea care cântărise decisiv. De fapt, asta era realitatea: de când se ştia, se ferise continuu de ridicol. Era permanent în alertă, atent la cum se îmbracă, ce vorbeşte, cum merge pe stradă, ce gesturi face, cum stă pe scaun, ce mimică abordează, unde‑şi ţine mâinile. Nu‑şi pierde niciodată controlul. Poate doar în somn. Poate nici în somn.

Amanta lui, Lidia, lucra ca scenograf la teatru. Apartamentul ei, în care se întâlneau, era locul unde el se simţea mai bine ca oriunde. Asta pentru că acolo totul era simplu şi frumos, doar trei culori – verde, albastru şi portocaliu –, puţină mobilă, puţine obiecte, o vrajă aparte. Dar şi pentru că Lidia, obişnuită cu actorii care, precum iubitul ei, aveau ceva teatral şi în viaţa de zi cu zi, nu doar pe scenă, era un spectator discret.

Atunci când a auzit hurducăiala din baie şi zgomotul ce părea iscat de ceva care picase pe gresie, ea s‑a apropiat încet şi a tras cu urechea. Când gemetele au devenit evidente, a deschis repede uşa şi a ţipat ca niciodată: iubitul îi era căzut pe jos, gol, cu un picior pe marginea căzii, cu celălalt răsucit sub el, cu o mână inertă şi cu faţa plină de sânge. Încerca să se ridice, dar şi să spună ceva.

În timp ce forma 112 tremurând toată, Lidia l‑a auzit îngăimând:

— Nu suna, arăt caraghios aşa, sunt ridicol, nu suna. Te rog, te rog!” (pp. 12-13)

Oameni în trening de Robert Şerban