„fiule, răbdarea e frumusețea fără durere,
Dulceață cărnoasă, timp fără timp.” (Claudiu Komartin, În pădure)
Despre colecția Parodii originale editată de Muzeul Literaturii Iași am mai scris, dar asta nu mă împiedică să vă recomand cu inima deschisă volumul dedicat Otiliei Cazimir. feat cazimir e paradoxal, cea mai bună definiție ad-hoc a poezie. Eterna întrebare „Ce-a vrut să zică poetul?” (în cazul nostru, poeta) își găsește nu un răspuns, ci 25 de răspunsuri! Variate, cuprinzătoare, ironice, adaptate, comprimate, hazoase, eterice, poemele scrise de poetele și poeții contemporani, care, iată, n-au cunoscut-o personal pe Otilia Cazimir, dar cu care au intrat într-un dialog pe cât pe de personal, pe atât de intim și de firesc. Unele poeme originale se regăsesc de mai multe ori între coperte, semn că versurile stârnesc ecouri diferite/diverse și peste ani. Ce m-a bucurat cel mai mult, dincolo de tot amalgamul stărilor și emoțiilor e că niciuna, dar niciuna dintre poeme nu aduce în prim-plan „poeta sufletelor simple” și nici pe autoarea versurilor pentru copii! Ce e între copertele feat. cazimir e dincolo de orice clișeu și de orice etichetă, căci așa le stă bine poeților, să spargă ziduri și matrițe.
Las aici o selecție – subiectivă, evident – din cele 25 de poeme. Sper să continuați lectura, să o întregiți și, de ce nu, să căutați volumele Otiliei Cazimir.
***
„de ce trebuie să mergem neapărat înainte,
nostalgia după corpurile noastre goale și
roșii de dragoste” (Șerban Axinte, În pădure)
***
„Un pat Ikea… Și pe umărul ieșit
din tricou, urma adânc-a pernei.
Și vine lumina-nserării la geam și sună ca
o bucată de tablă
Pe care-ai aruncat, cu pumnii, prund.
Și vine plăcerea și pofta (slănină și ceapă
și brânză burduf).
Și-ncet,
În asfințit, pe sub pilota de unde n-ai mai
ieșit de săptămâni
Vei face nenumărate gesturi care să
te încânte.” (Dan Coman, Înserare)
Nu mi-o pot închipui pe Otilia Cazimir mâncând slănină cu ceapă și brânză burduf, dar poate că tocmai acesta e rostul pamfletului (unul din ele), să o aducă pe poetă în prezent, să-i dea corporalitate și noi ipostaze, să-i creeze interioare în care ea să se miște grațioasă (sau nu).
***
„Maica Domnului, măicuță!
ce frică, ce frică ne este tuturor
că va veni viața peste noi
ca o alunecare
de teren
și va trebui să fugim, să avem dorințe
și să le împlinim
să fim drăguți cu lumea și să punem
pe noi
machiaj dimineața
pe care seara să-l dăm jos
și nu vreau decât să umblu toată ziua
cu tricoul pătat și cu genunchii zdreliții
trebuie
trebuie să iubești viața
când aceasta te paralizează
și să zici că e frumoasă de parcă
ar fi o iubită mofturoasă
și te-ar putea părăsi chiar atunci
și nu vrei decât să umbli toată ziua
pe străzi lovind cu piciorul
în doze goale de bere.” (Ana Donțu, Rugăciunea fetiței)
Șocant acest poem, golit de orice substanțialitate și de orice corporalitate a credinței adevărate. Mi-e greu să-mi închipui lumea fetiței care se roagă pentru lucruri atât de concrete și tot atât de trecătoare, o lume lipsită de perspectivă, deci și de viitor. Poate că n-ar fi rău să medităm la ce lumi construim pentru cei care vor veni după noi, lumi din care noi ne dorim să facem parte, fie și sub formă de amintiri.
***
„Cu ochii plini de vis,
urc pe trambulină și mă pregătesc
să redevin cel din trecut-viitor-perfect,
Rup țipla de pe pian,
mă înalță preludiul numărul 24,
Aici înving atracția colțului.
În noaptea fără lună,
alunec pe luciul ochilor blânzi,
căuș de lumină se revarsă în creier.
Unde ies la suprafață,
în patul cu arcuri rupte, acolo e adevărul.
Cetele de îngeri se îndepărtează,
se tot îndetot, mașini moleculare.
Până când vom deveni impecabili
în deplină glorie a inerției.” (Andrei Dósa, Viziune)
Superbă viziunea lui Dósa, răstălmăcirea celei a Otiliei Cazimir, o așezare în oglindă a poetului, o comunicare atemporală și aspațială, dar de o muzicalitate nefirească. Un poem pe care-l citești și recitești, în speranța că vei avea parte de noi sonorități.
***
„în gara asta nimeni nu coboară
inima mea e deschisă
ca o mușama de banchetă de tren
tăiată cu lama” (Cristina Hermeziu, În ploaie)
Un poem care-mi aduce aminte de Steaua fără nume și de toate pasiunile consumate până la capăt, dar care n-au consumat și oamenii, ci i-au făcut mai frumoși și mai buni. Un poem care te face să te urci în tren(ul vieții) și să cauți sordidul cu orice preț, doar pentru că este autentic.
Cartea o puteți găsi aici.
